E ziua plecării. Nu avem parte de cer senin şi parcă ar fi fost prea greu să plecăm în plină înflorire solară . Mă învârt de colo-colo, încercând să memorez totul, nu cu tristeţe, ci cu speranţa că poate, poate.. cândva mă voi reîntoarce. Aşa sunt eu , rezonatoare de posibilităţi. Mulţumim Penthouse Picasso. Barcelona. Pa, pa.
Îi trimit un mesaj
Lucretiei, destul de succint, cu mulţumiri. Ne trimite un răspuns lung şi
romantic, plin de nostalgia întâlnirii cu nişte compatrioţi, mesaj ce mă face
să mă simt un pic vinovată că nu i-am acordat mai multă atenţie. Mă uit la Alex , Alex la mine şi râdem
un pic stânjeniţi. Poate am fi putut socializa niţel mai mult. Dar te pui cu
gena alienării implantată în ADN-ul nostru??!
Ne târâm bagajele spre
staţia de autobuz, suntem plini de gânduri mari de economie, mai am 30 de euro,
puşi deoparte, exact în vederea finalului. Să nu ne transportăm pe banii
copilului. Destul am mâncat pe spinarea lui!! Dar ţi-ai găsit! Universul complotează
şi autobuzul nu opreşte. Un şofer de taxi, priceput în ale racolării ne convinge
că e mai bine cu maşina lui, tot atâta plătim. Aşa că ne relaxăm, nu ţinem
neapărat să ne trambalăm prin tot felul de mijloace de transport. Călătorie
plăcută şi nostalgică. Mă ţin tare, ştiu că imediat ne despărţim de Alex,
fiecare spre avionul lui. Dramatic. Oareşicum. Plăteste Alex, logic. Ca să-mi uit aleanul inimii , plănuiesc să
sparg toate buticurile din aeroport. Cu nesimţita sumă de 30 de euro.
Ne despărţim, Ale se
îndepărtează, ne uităm după el. Apoi unul la altul. Iar suntem doi. Mda. Un
colţ de depresie se învârte ca un titirez pe lânga inima mea. Dar să ne adunăm.
Să purcedem la drum. Normal că ne încurcăm prin aeroport, urcăm la un etaj de
la care nu mai putem coborî și toate magazinașele au rămas mai jos. Păi și eu
unde îmi cheltuiesc monetarul, în scopuri terapeutice???!! Cu chiu cu vai găsim un amărât de market și
luăm ce găsim pe acolo. Cea mai importantă achiziție: "Lichior 43". Așa se
numește el și se va dovedi delicios, minunat, o amintire de care vom trage mult
timp. Alături de câte o feliuță de chorizo spaniolesc, cu coaja alba și aromă
de fum.
Decolăm. Dau să adorm, dar vine prânzul. Micile plăceri ale vieții. Imi imaginez cum Alex
zboară în direcția opusă. Două avioane deasupra norilor.
Aterizăm. Romania ne
izbește în frunte, în ochi, în urechi. Nu mai e vacanță. Atmosfera e agitată,
zgomotoasă, frământată, plină de gaze de eșapament, de strigăte. Ajungem la
gară. Ne lăsăm bagajele, unde bineînțeles suntem taxați în plus, dar încă nu
ne-am dat seama că trebuie să luptăm
pentru fiecare bănuț , așa că acceptăm cu nonșalanță. Vrem să mergem la Ikea , pentru a omorî orele
rămase, luăm cartele pentru patru drumuri
cu autobuzul și bilete de metrou. În stație am o senzație acută de pericol, cum
nu am avut niciodată în Barcelona. Mă uit cu fereală în jur, Cristi mă trage și
mă lipește cu spatele de perete, făcându-mi semn spre un grup de ciudați. Da!
Ăștia sunt hoții români, categoric. Nu trebuia să îi căutăm pe Rambla, sunt
aici. Își fac semne complice cu ochii și brusc o zbughesc după o femeie.
Brr! Urcăm , îmi țin strâns poșeta, nu
că aș mai avea ceva în ea. Cred că drumul durează o oră. Bară la bară mașinile
abia se târăsc, claxoane, blocaje, poliția rutieră, stăm și câte 10 minute,
așteptând să se descongestioneze drumul. Aceeași senzație de iminent pericol. O
țigancă cu un copil începe să se certe cu doi pasageri, se lasă cu înjurături.
Aici e care pe care. Cumva ajungem.
Ne distrăm prin
Ikea, deși funcționarii de acolo sunt lipsiți de orice urmă de amabilitate. Am
remarcat asta și altădată. Brusc, dispoziția ni se schimbă. Am găsit o lampă
ornamentală din hârtie identică cu cea din apartamentul barcelonez. O cumpărăm
imediat și ne hotărâm să o luăm spre gară. Stăm în stația întunecoasă, e chiar
periculos, nu știu cum trăiesc oamenii de aici, zău!
În autobuz, Cristi
bagă cartela în aparat. Îl văd că o tot bagă , apasă pe butoane. Și iar. Încep
să bănuiesc că ceva rău ne paște după
colț. Cristi se așază și îmi spune șuierat și alb că nu avem bilete. Aia de la
ghișeu nu i-a dat dus-întors. Nu ne-a dat patru, ci două. Și noi, provincialii
barceloniți, nu ne-am dat seama! Doi trăncălăi. Eu sunt foarte calmă si îi spun
pompos că, dacă urcă controlorii, eu o să le explic frumos și civilizat ce s-a
întâmplat, că aia a greșit și că noi am cerut ce trebuie, dar ea nu a înțeles.
Și noi nu știm cât costă biletele și am crezut că 5 lei înseamnă 4 bilete.
Cristi mă privește cu milă nesfârșită și mă întreabă cu ce plătesc apoi amenda,
când ei nu au să creadă această explicație fantezistă??!!
Așa că ne dăm jos,
la marginea Bucureștiului, noaptea, în întuneric, în spatele nostru e ceva
copăcime, pădure sau ce o fi, dar sigur nu e nici un chioșc de vânzare a
biletelor. Un trecător milostiv ne spune că nu avem de unde să mai luăm bilete
la ora aia. Ne vine ideea să căutăm metroul, avem bilete pentru el, ăla te duce
mai multe călătorii cu un singur tichet. Dar metroul e la cucurigu-n praznic și
trebuie să luăm din nou autobuzul, pentru a ne apropia de stația căutată. Două
stații trebuie să rezistăm neprinși în autobuz. Hai că putem, îi spun lui
Cristi încurajator și cu elan tineresc. Urcăm, cu priviri de găini speriate.
Oricine poate vedea pe mutrele noastre că suntem vinovați! Rezistăm numai o
stație. Pentru că urcă niște tipi în tricouri deschise la culoare și îl văd pe
Cri înverzindu-se cu totul, crezând că aceia sunt controlorii! Deghizați. Îmi
dau seama că dacă nu l-au terminat ballooningul și divingul, e posibil să o
facă autobuzul bucureștean, așa că ne dăm iar jos. Mai mergem o stație pe jos,
până ajungem la metrou. O plimbare foarte lungă, prin beznă , cărând lampa uriașa
după noi, aruncând priviri în stânga și în dreapta, gata de apărare. Dacă e
ceva , o luăm la sănătoasa. Păcat de lampă, îmi spun. Of, gata. Suntem înapoi
în civilizație. Sau așa ceva. Metrou, gară.
Mici la o tavernă. Tren înfiorător. Caniculă, geam stricat. Dar suport
bine, în timp ce păzesc bagajele și Cristi sforăie. A luat locul de la geam și
eu nu am de ce să îmi sprijin capul. Lasă, săracu’, îmi spun, s-a consumat mult
cu autobuzul acela nenorocit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu