Pentru că

“Omul de mic și până la bătrânețe tot învață.

După părerea mea nu-i văd rostul pentru că oricum moare. Poate din curiozitate.

Și de aici starea aia de nimic. Se află undeva în inima mea. Fără vlagă, fără viață.” ( Otto)

Mă uit cu atenție pe geamurile albe, mari. Un perete întreg de ferestre de sus până jos și eu tot nu văd nimic. Pentru că afară e ceață groasă, dis-de-dimineață, ceață cu degete ude și moi, gelatinoase agățându-se de sticla transparentă, de copaci și frunze. Totul devine neclar, plutind într-un univers paralel. Ceața-zid. Ceața-spumă care înoată alături de mine, în acest jacuzzi uriaș în care am privilegiul de a sta singură, pentru că e atât de dimineață. E plin hotelul ochi, dar la spa sunt doar eu uitându-mă fix în ceața de afară, scormonind după fantasmele albe ale răspunsurilor.

Copil singuratic și precoce cum am fost (nu într-ale inteligenței, doar într-ale întrebărilor!), pe la 10 ani încercam deja cu disperare să descopăr sensul vieții. Nu puteam să-mi întreb părinții, erau destul de ocupați cu de-ale zilei, așa că a trebuit să mă descurc singură. M-am uitat de jur împrejur și, cum mă îndopam cu romane de dragoste de nebună,  în ritmul de trei, patru pe săptămână, am conchis că e simplu, iubirea e sensul vieții. Fericită că aflasem care e marele răspuns la așa vârstă fragedă, am început să mă documentez, adică să citesc și mai multe cărți despre iubire, mai bune sau mai proaste. Mergeam prin propria-mi viață și visam. La marea întâlnire, la sufletul pereche, la perfecțiunea sferelor. De-atâta visare cădeam pe drum drept, năucă. Secerată de orice denivelare. Am  umblat cu palmele julite ani de zile.  Mama mea încerca să mă trezească, spunându-mi că orice iubire durează doi ani și apoi rămâi pe cap cu ce ți-ai luat. Mă uitam la ea cu neîncredere și visam mai departe. Îmi adoram tatăl, nu știu despre ce vorbea. 

Apoi am dat de iubire. Care s-a dovedit la fel de minunată precum mi-o imaginasem. Și mult, mult mai grea. Sufletele pereche nu erau neapărat în deplină comuniune, suferința scotea capul la tot pasul, mă zăpăcisem cu totul prin tinerețea mea “de foc si para” și nu mai găseam sensul. Căci nu putea fi ceva ce îmi producea atâta suferință, ceva atât de imperfect, găsirea lui însemna pur și simplu că totul trebuia să fie perfect. Eram în mijlocul iubirii și sufeream destul de des, tot încercând să ajustez colțurile de care mă loveam mereu. Si care n-ar fi trebuit să existe acolo. Era evident că nu găsisem sensul.

Am reînceput căutarea. Am căutat prin religie( și chiar m-am străduit ani de zile!), prin niscaiva filosofie pe înțelesul tuturor (că nu mă ducea capul pentru marea filosofie a lumii! Tre’ să ne cunoaștem limitele, zău așa). Am căutat iar prin cărțile mele dragi. M-am răsucit în toate părțile, căutând peste tot. M-am zbătut ca peștele pe uscat. Am crezut, pe rând, că sensul vieții e propria evoluție, strădania neîntreruptă de a deveni mai bun, relațiile omenești pline de drag, realizarea a ceva  notabil pentru omenire (cu asta am terminat destul de repede, aveam doar menirea mea de profesor, care, hai să fim serioși, să sperăm că nu a stricat prea multe lucruri! Făcând bilanțul după zeci de ani de profesorat, am adunat vreo 11 de “Mulțumesc”; nu consider că acoperă cu totul un sens al vieții măreț, mai ales că înjurăturile or fi fost mai multe și nu le-am contabilizat încă!). Am ajuns până la a spune că adevăratul răspuns e distracția. Dom’le, ești aici pe planetă ca să te distrezi cât mai mult. Că ce altceva, papură vodă, să faci?! Ia ce poți, de unde poți. Doar Supraviețuirea, pur și simplu?? Păi, ce?! Suntem animale?!  Eliminate, rând pe rând. Au trecut decenii, viața mea s-a strecurat printre ele, mai zbuciumat, mai lin, sensul vieții s-a tot schimbat de la decadă la decadă, cameleonic, în funcție de treburile pe care le aveam de făcut. De etapele pe care le parcurgeam.

Acum, văzând cât de imperfect mi-au ieșit toate, văzând cum m-am învârtit după sensuri mărețe ca o găină bezmetică și amețită aruncată în plină ceață (în opinia mea, găinile sunt oareșicum un simbol al prostiei și neajutorării), acum, văzând că alergarea spre aiurea e veșnică, nu mă mai agit și zâmbesc înțelept. Știu că nu există un anume, unic sens al vieții. Poți conștientiza asta și apoi poți cădea în gol. Sau poți să te ocupi, plin de curaj, de ceea ce ai. Și aici devine măreț omul (implicit și eu, normal!). În loc să se prăbușească la pământ, dându-și seama de propria-i nimicnicie, în loc să se târască ca o râmă netrebnică, totuna cu ceața și lipiceala ei, se ridică. Zâmbește. Mai face un pas înainte. Se bucură. Trăiește pur și simplu. Găsind sensul în toate micile perfecțiuni ale zilei și ale lumii.

Așa că și eu surâd și mă bucur. 

Pentru că sunt acum în acest jacuzzi plin de spumă-ceață, plutind netulburat ca o navă prin ceața atotputernică, savurând liniștea și singurătatea toamnei de afară, așa cum numai într-un bazin de apă caldă poți să o faci. În timp ce te transformi încet, încet în scoică și asculți chemarea mării strecurată spre tine de tare departe.

Mă bucur de câte  ori pot.

Pentru că soțul meu mă face să râd în fiecare zi și umorul lui e ca o apă limpede și proaspătă, înlăturând din calea ei tristeți și griuri cotidiene. Pentru că născocește mereu tot felul de aiureli și hobbiuri trăznite care nu mă lasă să mă plictisesc. Pentru că e mereu acolo, cu mâna lui caldă, gata să mă prindă de câte ori mă împiedic. Și mă împiedic des, pentru că tot năucă am rămas.

Pentru că sunt înconjurată de bucurii, petale delicate, aripi de fluture, praf de colibri și gingășii copilărești.

Uite lumina asta aurie, cum se filtrează printre frunzele bogate încă, amestecându-se cu verdele lor îngălbenit. Și tufele acelea de flori tomnatice, de un mov sprințar. Chiar și frunza pe cale să se desprindă, umedă, lucioasă, un amestec de rubiniu și galben de gutuie. Pomul care încă adăpostește mere roșii, plesnitoare de dulceață și frumusețe. Aerul proaspăt, răcoros, toamnă aburită, cu licăriri de vară.

Pentru că îmi plac diminețile când mă trezesc devreme, pe la 5 și am o grămadă de timp înainte de a începe asaltul luminii, timp să ascult muzică, să beau cafea și să mă simt extraordinar făcând lucruri care îmi plac, știind că toate frumusețile zilei mă așteaptă imediat după ușă.

Nu contenesc să mă bucur.

Pentru că vacanțele sunt atât de glorioase și solare. Libertatea dulce a nimicului și a posibilului e în plină înflorire, merită să trăiești numai pentru astfel de vacanțe și pentru miraculosul lor. 

Pentru că iubesc atât de mult marea, încât toate revederile noastre sunt pline de bucurie și râs, de împăcare cu mine însămi, de minunare în fața frumuseții ei neasemuite. În fața regalitații ei.

Pentru că toată viața am avut cărțile. Tovarăși de drum mai buni, mai înțelepți, mai credincioși nu există. Sunt tot timpul înconjurată de cărți și ele sunt zidul-pavăză dintre mine și relele lumii, zidul pe care înfloresc cele mai frumoase grădini ale visării mele.

Pentru că fiul meu e ca un bonsai frumos, altoit direct pe sufletul meu, pentru că stă acolo în lumină în timp ce se răsucește în alte și alte bucle și ramificații ale propriei lumini. Rocă, rădăcini și piatră, iubire și fengshui.

Fiindcă există călătoriile. Ce poartă cu ele un sens anume, care pe mine mă reconectează mereu cu sinele meu ancestral, etern. Dincolo de efemeritatea călătoriei, toate construcțiile zilei obișnuite dispar și umblu prin lume cu sinele esență la vedere, neascuns, neprotejat, rotunjindu-se în sine însuși ca o cochilie de animal marin îmbibată cu esență de ocean și vânt.

Pentru că există pastele cu arome de busuioc verde și de roșii coapte în soare italian. Deliciile japoneze. Amalgamul apetisant al unui dish thailandez. Unele mâncăruri pot constitui un scop perfect articulat în toate silabele lui delicioase, căci savurarea lor face trăitul o experiență atât de deplină, de completă, de suficientă sieși. Asemenea unui salt cu parașuta, în deplină libertate și eliberare. Nu am sărit încă, dar aș putea. Până atunci savurez rontunjimi culinare.

Pentru că am râsul voios al prietenelor mele. Brațele lor deschise. Curajul lor în fața vieții, căldura permanentă a zâmbetului lor către mine. Lupta noastră comună, drumul și celulele noastre înrudite.

Am atâtea lucruri care mă bucură. Care mă ajută să găsesc sensul, felinare ce împrăștie întunericul de pe drumurile lumii. Mesele servite în familie. Cu râsete și oameni buni și dragi. Apa rece când mi-e sete. Ploaia și vântul când eu sunt la adăpost, Acasă. Iarna când o înfrunt din fața șemineului, cu focul  dansând vesel dincolo de imensitatea albă. Felul în care poveștile iau naștere în capul meu și înfloresc acolo, cerând să fie scrise și aducându-mi împlinire, rotunjindu-mi zilele și dându-mi un înțeles. Plăcerea de a face prăjituri și de a încerca rețete noi, micile capodopere parfumând aerul casei cu arome de vanilie și scorțișoară. Copiii cu suflet dulce si ochi luminoși. Mă bucură permanent curajul omului de a păși mai departe. Unic și singur în tot universul, ridicând piciorul și articulând încă un pas, pas după pas. Căutându-și misiunea. Îndeplinind-o și căutând-o din nou. Nebăgând în seamă nimicul. Râzând cu toată ființa în mijlocul tragediei eterne. Smulgându-și bucuriile, una câte una din ghearele rapace ale timpului.

Tocmai am terminat încă o carte,“Omul în căutarea sensului vieții”. Ăsta să fie răspunsul?! Că trebuie să încetăm a ne mai întreba care este sensul vieții și, în schimb, să ne gândim că noi înșine suntem întrebați asta de către viață - zi de zi și ceas de ceas?! Poate ceea ce contează cu adevărat este nu ceea ce așteptăm noi de la viață, ci mai degrabă ceea ce așteaptă viața de la noi. Și viața le are pe ale ei, știe ea ce știe. Mereu cere de la tine ceva  și mereu e altceva. Neașteptat. Și dacă știi de ce, poți orice. Absolut orice.

Uite, s-a împrăștiat și ceața. Cerul zâmbește senin deasupra munților încărcați de frumusețea toamnei, copacii își creionează dantelele în filigran de frunze zburătoare.

Nu știu care e sensul vieții. Chiar nu știu. Dar știu că viața e aici, de jur împrejurul meu. Și o să-mi spună curând ce vrea de la mine. Cum a făcut-o întotdeauna.