Atât de imperfectă

„Unele mame plâng ușor din orice, mai ales cele care își poartă sufletul mare pe dinafară, ca pe un veșmânt…”

”Veșmânt?”

„Ca pe o haină…”

”Făcută în casă…”

”Da chiar așa, ca pe o haină făcută în casă.” (Bobi)

Nu mi-am văzut niciodată mama plângând. Și cred că nici fiul meu nu m-a văzut pe mine vreodată. Genul de femeie puternică, care își ascunde sentimentele. Așa am fost educată să fiu. Găsește soluția. Caută, descurcă-te. Mereu cu un zâmbet pe față, cu voie bună. Eficientă, pragmatică. Eu - o romantică prin definiție.

 

Îmi aduc aminte cât de emotivă am fost în toată copilăria și adolescența mea. Plângeam din orice. Până am învățat să n-o mai fac. Emoțiile au fost adunate cu grijă și ascunse adânc, foarte adânc. De atunci nu am mai purtat niciodată veștminte făcute în casă. Doar polistiren și plastic și mască de fier. Geamăn peste geamăn. Zâmbetul echilibrat a fost arborat pe figură, ca un steag de neatârnare. Uite ce bine mă descurc! Nu am nevoie de ajutorul nimănui. Sunt un stat independent și de sine stătător. Lumea a început să creadă. Că judecata mea e impecabilă, de o raționalitate ieșită din comun. Să vină la mine după sfaturi. Ba chiar am început să cred și eu. Că sunt cel mai logic și imparțial om de pe planetă. Masca devenise atât de bună, atât de completă, încât mă modelam după ea, credeam că sunt ea. La urma urmelor, era un Protector foarte bun. Eram mândră de Protectorul meu și de mine însămi. 

 

Dar emoțiile s-au adunat și s-au tot adunat. Și-au văzut de viața lor proprie, separat de a mea. Au stat acolo, ascunse în spatele porților uriașe de beton armat și s-au umflat și tot umflat, până pârâiașele de emoții curgătoare au răzbătut prin șanțuri săpate pe sub armamentul greoi, m-au sabotat cu nesimțire și plăcere răzbunătoare, au curs și au tot curs, până au aruncat în aer barajele și au spulberat orice urmă de protecție. Și atunci am plâns și am tot plâns. Apoi am râs. Și nu mă mai puteam opri. 

 Tot ce am strâns, ca avarul cel mai avar, emoții de zeci de ani m-au săpat pe dinăuntru, m-au sculptat ca pe o statuie de sare plină ochi de labirinturi fragile, topite și contopite în râuri de lacrimi și dor. S-au apropiat de masca mea zâmbăreață și sigură pe ea și i-au șters contururile, au distrus-o de dinăuntru spre în afară. Au sabotat-o, picătura chinezească căzând mereu în același loc și încercând să respire, să tragă adânc aer în piept. Din mijlocul mormanului de piatră. Întâi a apărut efectul de ceață și zâmbetul din colțul gurii s-a aburit, odată cu cel din colțul ochilor. Încă o maree, două și masca a început să se dizolve. Apoi efectul domino. Lăsându-mă, încetul cu încetul, complet descoperită, eu cu mine însămi, fabricată în casă, cu propriile mele mâini, de propriile mele tristeți și bucurii. Dezvelită în ploaie și în lumina arzătoare a soarelui. Dar atât de liberă. 

 

 Oh, ce libertate! Toată iubirea mea copleșitoare liberă să dănțuiască vesel pe tot cuprinsul lumii, avântată în bucurii și în dărnicii de neimaginat vreodată. Parcă aș fi la o nuntă evreiască, dănțuind mai mult decât fericită, liberă de inhibiții, cu ființa mea de ceară  fluturându-și mâinile spre cer și țopăind cât de bine și de înalt poate. Plină de ridicol în haine colorate, cu mărgele fluturătoare, roz, galbene, portocalii și verzi, cu părul împletit în codițe turbate. Complet irațională. Eu și iubirea mea uriașă care a săpat șanțuri- tranșee prin mine și a luptat pe viață și pe moarte cu Protectorul-mască. A luptat pentru supraviețuire, pentru libertate, pentru puterea de a dansa în văzul lumii. Irațională și fericită. Ilogică cu nerușinare și seninătate. Iubirea mea emoție. Care a biruit. Și m-a redat pe mine mie însămi. Iubirea mea neînfricată care nu se mai teme de nimic, nu mai are nevoie de protecție, care a luptat și a izbândit. Care nu cere nimic. Doar să existe pur și simplu. Nu în temniță de beton, ci dănțuind prin lume. Strigând sus și tare că iubirea este îndelung răbdătoare, acoperă totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Suferă și poate să danseze mai departe. Cu o bucurie dincolo de limite. Nu limitează, nu poartă măști, nu construiește închisori. Nu poate trăi în  închisoare, cum nici o ciocârlie frumos cântătoare nu poate. 

 

 O perioadă am umblat prin lume cu masca șiroindu-mi pe față, ca un clovn ce a râs și a plâns totodată, cu machiajul prelins alungit în dâre alb-colorate. Dar apoi m-am aplecat și mi-am clătit ochii în izvorul de lacrimi ce nu contenea să răsară și mi-am simțit fața frumoasă și curată, luminoasă ca niciodată în fragilitatea ei pură. Acum port doar haine făcute în casă, ușurele, prea ușurele în fața frigului pătrunzător al iernii. Dar îmi place frigul. Dogoarea dinăuntrul meu îmi aduce broboane de sudoare pe frunte și pe inimă, așa că îmi place frigul. Nu-mi mai pasă de el. Nu mai vreau nici un fel de protecție. Nici măcar o picătură, nici măcar un fulg. Nici măcar un zâmbet pictat pe figură. Vreau să umblu de colo până colo cu inima dezvelită, roșie și palpitând-pulsând încă atât de puternic sub pânza ușoară de lacrimi, pânză țesută în războaie, pânză făcută în casă.

 

 Unele mame plâng ușor. Căci umblă cu sufletul la vedere. Eu nu am făcut parte dintre ele. Eu mi-am adunat fiecare lacrimă ca un avar, am pus-o frumos pe rafturi și pe frunze, picătură cu picătură, zeci de ani, până au pornit ploile și torentele și râurile care m-au sculptat și eliberat. Acum umblu și eu cu sufletul la vedere. Complet neechilibrată, în dezechilibru fragil, gata să mă topesc la următoarele ploi, gata să mă prăbușesc de pe sârma subțire ce tremură deasupra hăului lumii. Dansând de bucurie. Atât de liberă, atât de fără teamă.

 

 Atât de imperfectă.