Când ești bătrân?

„L-am întrebat pe tata: „La câți ani ești bătrân? Mi-a răspuns:,,Întreabă-i pe ăia bătrâni, ce, eu sunt bătrân?!" El are 87 ani și spune că după 120 vine bătrânețea, și o spune râzând”. (Cornelia)

Mi-am petrecut copilăria citind. Ocupația mea de bază. Nu tu televizor, celulare, tablete. Nu existau. Doar cărțile. Îmi plăcea la nebunie literatura science fiction. Una din cărțile mele preferate era “Aici sunt tigri” de Ray Bradbury, în special o povestioară pe care am citit-o de multe ori. De nenumărate ori.  “Gerul și focul”. Era vorba despre o planetă ciudată unde oamenii trăiau doar 8 zile. Se nășteau în viteză, copilăria era prima zi, în a doua erau deja adolescenti, în a treia aveau copii, se bucurau vreo 2 zile de maturitate, familie și frumusețile zilei planetare, în a șaptea se îndreptau spre bătrânețe, opt și gata. Nu știu de ce m-a marcat atât de tare. Poate pentru că am simțit mereu că suntem în exact același scenariu. Doar 8 zile între ger și foc.  Gerul care te îngheață până la os și focul care te arde  până la scrum. Doar 8 zile. Și tigri peste tot. 

Pe la 10 ani știu că mă zbenguiam prin copilărie, adică prin cărți, dar mă rog, era copilărie, și gândeam, episodic, flash zâmbitor: “Asta e prima zi”. Doar prima. Pe la 20, flash solar, “A doua zi!”.  Ohooo, câte mai sunt! Undeva, prin mijlocul vârstei de mijloc, flash dulce-amărui, “A patra zi!”. Apoi mi s-a părut, am simțit că numărătoarea inversă nu-mi priește și am lăsat-o baltă la nivel conștient. Dar ea a continuat să se autonumere în subconștient. Nu vreau să arunc acum o privire pe tabelul interior cu cele 8 zile tăiate rând pe rând, nu vreau să mă uit la numărul exact la care am ajuns. Simt că tigrul e gata să sară, să muște. Dar încă reușesc să-l țin departe de inima mea. Încă nu am acceptat mersul spre bătrânețe ca mod de a mă autodefini. Poate nu o să-l accept niciodată.

Și, la urma urmelor, ce e bătrânețea? Să întrebăm un fluture? Să întrebăm o broască țestoasă?! Am văzut documentare- nu, nu erau SF- cu japonezi și italieni ajunși la 100 și depășind cu lejeritate limita,  iar bătrânețea  nu li se potrivea deloc. Mai ales că perspectiva cu pricina se schimbă mereu, chiar și în propria ta viață. Știți senzația aia când limitele alunecă mereu spre înainte?!  Și sunt volatile și inconsistente. Niște limite pe care nu te poți baza. Știți cum ne simțim când avem 18 ani și vârsta de 50 pare ceva îndepărtat și atât de bătrânesc. Apoi dintr-odată avem 50 și aproape neschimbate-s toate, aceeași tinerețe a gândului, aceeași pripeală a temperamentului, aceeași fierbințeală a emoțiilor. Si brusc, 70 pare poarta spre bătrânețe.  Până vine un domn scorojit tot, slab, pielea și osul, dar zâmbind fluid și vesel, cu energia revărsându-se prin ochii neastâmpărați, declarând că are 97 și că învață limbi străine, ține conferințe medicale și e bine mersi în viața lui. Sau apare Mary Berry, cu degetele încârligate de artroză și transformate în arbori vechi de când lumea și surâde sprințar ca o fetiță, în timp ce mânuiește cu dexteritate toate instrumentele necesare în bucătărie, făcând rețetele ei minunate, dexteritate ce bate multe mâini tinere. Și cât de frumos îi strălucesc ochii, peruzele de-nu-mă uita, în mijlocul tonelor de riduri, cât de grațioasă e în tot ceea ce face. Acolo, în albastrul acela vioi și proaspăt e apa vie a tinereții ei. De-a dreptul nemuritoare. Cum nu se lasă biruită și vitalitatea ei debordantă te face să zâmbești și să speri. O, da, să speri la infinit.

Deci când ești bătrân? Nu cred că are legătură cu vârsta. Am văzut copii bătrâni. Ochii le sunt acoperiți ca de o ceață, pâcla bătrâneții, nu zâmbesc, nu râd, sunt plictisiți de moarte, nu au energie nici să ridice capul și să te privească în ochi, nu-i interesează nimic, nu-i poți urni în nici o direcție, de parcă oasele lor bătrâne i-ar trage greu în jos, greu de tot, răspândesc o lipsă de chef pe care eu o asociez invariabil cu bătrânețea. Și am văzut bătrâni stafidiți, cu pielea întinsă pergament, scrisă de sus până jos, prăfuită de mersul prin ani, bătrâni strălucind luminoși, plini de entuziasm și gata de noi provocări. 

Poate că ești bătrân atunci când lumina nu-ți mai spune nimic, soarele e degeaba și cerul albastru un accesoriu inutil. Dacă toată explozia naturii, nebunia culorilor ei, atât de revigorantă, de încărcată de sens te enervează și te tulbură. Te sâcâie. Cum te sâcâie și orice urmă de iubire dimprejur, iubirea e doar plictiseală infinită, stai holbat în televizor și nu mai știi ce e cu cei dragi, nu mai știi nimic despre viața lor, că oricum le-ai trăit pe toate. Nu mai vrei să afli nimic nou, ce folos?! Tot acolo ajung toți.

Cred că ești bătrân atunci când ai renunțat. Indiferent ce vârstă ai. Ai abandonat lupta. Nu mai vrei să ridici privirea. Nu mai vrei să crești în nici un fel. Bunătatea și frumusețea lumii nu mai cântă pentru tine, nu mai rezonezi cu nimic, sufletul nu-ți mai tresare ca o strună de vioară când răsună muzica cosmosului, filonul acela aproape mistic care îți realimenta rezervorul curiozității a secat. Ești doar o cochilie golită, pustie. Ești cu sufletul cenușă, gata să te transformi în cenușă. 

Ești bătrân atunci când lucrurile sunt toate în spatele tău și nici un drum înainte. Și atunci spatele ți se încovoaie rău de tot de povara a ceea ce a fost și ochii ți se pleacă spre pământ, căci nu mai văd nimic în față. Devii orb și surd, criogenat și îmbălsămat. Cauți doar locul în care te vei cuibări, acolo jos.

Până atunci, până auzi și vezi cum cântă dalbele, albastrele viori, nu are importanță. Nu are importanță că ridurile încep să joace învârtita pe pielea ta. Că genunchii îți scârțâie și gem la orice încercare de a-i îndoi. Că semeni tot mai mult cu pământul ars de soare și bătut de furtuni. Cum să nu-ți zdrăngăne toate balamalele când ai trecut prin uragane și pământul s-a cutremurat sub picioarele tale de atâtea ori, când te-a bătut soarele până te-a uscat de tot, cum să nu îți slăbească privirea când ai ținut-o atâta timp ațintită spre înaltul zărilor, spre vulturii de sus, gata să te prade de ce aveai mai scump, ațintită spre fulgerele care îți brăzdau cerul?! Spre tunetele care îți făceau părul măciucă?!

Câtă vreme sufletul îți joacă dansul suricatelor fericite la orice rază de lumină adevărată, la zâmbetul dragilor, câtă vreme entuziasmul posibilităților neexplorate și nenăscute încă răsare mereu în inima ta,  câtă vreme sufletul ți-e doldora de iubire dulce și caldă, câtă vreme surâzi dimineața, nerăbdător să savurezi încă o dată, ca niciodată, frumusețea lumii, atâta vreme nu ești bătrân. O, nu, nu ești deloc.