Alergând pe sloiuri de gheață

< Drumul numit „mai târziu” duce către un loc numit „niciodată” >

Ca în toate familiile obișnuite din România, din copilărie am învățat să economisesc. Totul se punea la păstrare pentru zilele rele ce urmau să vină. De mică mi s-a înșurubat în cap motto-ul fiecărei zile: „Strânge bani albi pentru zile negre”.  Fii econoamă, fii prevăzătoare. Hainele bune se țineau în dulapuri, pentru ocazii deosebite. De câte ori veneam din marele oraș (Petroșaniul nostru de toate zilele), trebuia să ne schimbăm în hainele de casă. Ca să nu stricăm prea repede țoalele cele scumpe, cele de negăsit. Dulciurile, care erau la negru și nu se găseau mai deloc, erau puse în dulăpior și mâncate cu porția, mai târziu. Fratele meu mă scotea din minți pentru că își mânca în viteză porția și apoi atenta zilnic la dulciurile mele pe care le păstram prevăzătoare și cuminte până aproape expirau. Porțelanurile și chestiile mai luxoase erau pentru când veneau musafirii. Și așa mai departe.

 

Chiar și viața era pusă în așteptare. Întâi trebuie să înveți, mi-au spus părinții grijulii. Nu acesta este timpul potrivit pentru iubire sau distracție. Acesta este timpul pentru făurirea viitorului de aur. Învață, învață, învață! Așa că am învățat. Apoi am sărit direct în viitorul meu de aur. Numai că deja eram obișnuită să amân toate lucrurile bune. Să le păstrez pentru zilele negre. Chiar și acum, după aproape 30 de ani de maturitate golden de-a dreptul, încă păstrez, încă amân. Îmi pun deoparte mesajele de la fiul meu. Dacă vreodată o să fiu bătrână și singură și el nu o să îmi mai scrie?! O să recitesc chestiile minunate pe care mi le-a scris.  Îmi pun deoparte cărțile care o să-mi țină de urât cândva, amân gesturile frumoase care se derulează doar în imaginar, amân până și să fiu dramatică când am chef să fiu dramatică. Mai înainte tocmai i-am spus soțului meu să nu mănânce din salata de conopidă, e pentru mâine.

 

Cum amânăm totul în țara asta, de zeci de ani suntem în regim de amânare. Amânăm șoselele, ne zdruncinăm prin toate gropile  și ne propunem să mai mergem acolo, în locul acela minunat, când se vor face reparații. Adică niciodată. Drumul spre Obârșia Lotrului e de o frumusețe ieșită din comun, dar nu am mai fost de mulți ani pe el, pentru că nu era momentul. Nu era momentul să ne facem praf mașina. Nu știu ce facem cu orașul, amânat de-a dreptul,  nu se mai poate trăi aici, cu toate străzile și trotuarele săpate și întoarse. Parcă am fi zonă de război. De zeci de ani amânăm orice urmă de admirație și încredere în oamenii noștri politici. Președinții pe care îi avem par smulși din manualul cu caricaturi și asta pentru că amânăm să îi căutăm pe cei inteligenți. Presupunând că mai avem oameni inteligenți în țară. Dacă nu or fi plecat cu toții. Amânăm să ne renovăm spitalele, amânăm să rezolvăm cu mita dată personalului medical, degeaba au salarii, că tot iau plicurile, poți renunța să suni la 112, că tot nu vine. Te amână. Urșii mor agonizând pe șosele, amânați și ei, limba română abia mai respiră prin vârfurile societății, amânăm să o învățăm, nu e vitală. Putem trăi și fără ea. 

 

Am avut chiar surpriza să aud prunci de 14 ani alegându-și cariera într-un mod ciudat: „Doamna, aleg cariera militară, pentru că la 45 de ani ieși la pensie!”. „E foarte greu”, a zis alt copil. „Când o să trăiești?” „După 45 de ani!” a răspuns pruncul încântat. Atunci urma să fie liber și asigurat. Se amână tot în țara asta. Chiar și viitorul.

 

Suntem toți exasperați, nervoși, trăim altceva decât ar trebui, suntem amânați spre o altă viață. Amânăm iubirea, amânăm binele, ne-am obișnuit așa de tare cu răul, zilele negre sunt peste noi, grămadă, noi ne uităm pierduți spre albeața "banilor" puși deoparte. Nu ne îndurăm să ne atingem de ei.

 

Bine, nu strică să nu hăpălești toată prăjitura într-o zi. Să mai lași ceva și pentru zilele următoare. Dar eu una am terminat cu amânarea. Mi-am scos hainele bune din dulapuri și le port cu satisfacție prin casă. Trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Ziua de azi e foarte bună. Chiar dacă e rea,  tot bună e. Căci o trăiesc eu, acum. Nu mai aștept pensia. Nu mai vreau să ies la pensie, cum am vrut ani de zile. Vreau să muncesc pe baricade până mă voi prăbuși în plină glorie, la datorie. Nu așa spun japonezii? Nu te pensiona niciodată. Ei, bine, eu sunt aceea. Am decis să nu mă pensionez niciodată. 

 

Nu mai am dulciuri depozitate prin cămară. Ba chiar nici nu mai mănânc cine știe ce dulciuri,  căci traiul sănătos nu a mai fost amânat pentru următoarea zi de luni. A început deja și a devenit obișnuință, buclă mentală. Gimnastica personală nu a mai fost amânată pentru la vară. Se întâmplă acum, în fiecare săptămână, de 4 ori, câte juma de oră. E adevărat că trăitul în acele momente nu e prea plăcut, căci îmi vine să-mi iau câmpii de groază și plictiseală, dar o fac. Strângând din dinți, punându-mi muzică de asurzesc vecinii, care probabil își spun: “Iar face nebuna gimnastică!”.  Capului meu nu îi place, dar toate oasele mele suspină recunoscătoare, țopăind flexibil de colo până colo și amânând bătrânețea pentru altădată. Fac ce fac si tot amân ceva!

 

Nu, n-am să mai aștept nici o secundă în plus. N-am să mai aștept să plâng. Nu o să-mi mai înghit lacrimile ca de obicei și nu o să mai afișez lumii zâmbetul mereu strălucitor atârnat de sforile mobile ale marionetei. Dacă îmi vine să plâng, o să plâng. Acum, aici. Fără amânare, fără să îmi depozitez lacrimile înăuntrul meu, una peste alta. Fără să le adun picătură cu picătură, până lacul liniștit devine maree turbată și dărâmă totul în cale. N-o să-mi mai amân furia pentru altădată. Furia nu e civilizată, nu?! Ea nu trebuie exteriorizată. Așa spun lecțiile copilăriei mele. Dar furia există. Și când există, trebuie lăsată să urle, să dărâme toate zidurile, să-și găsească drum spre zările libere și să te târască și pe tine după ea. Furia e bună, e distrugătoare, e  mântuitoare, e caveman-ul tău care își zornăie lanțurile, le mușcă și te mișcă. Spre înainte. Furia te scapă de frică. O înghite și o ronțăie bucățică cu bucățică. Mai bine furios, decât înfricoșat de moarte.

 

Nu o să mai pun la păstrare pentru mai târziu nici o emoție. Nici râsul, nici iubirea. Ce iubire e aceea care se teme?! Se teme de cuvinte greșite, de gesturi furioase, se teme de propria-i dispariție?! Iubirea e glorioasă, e cosmică, e puternică și indestructibilă. Mă întorc din nou la mine cea de demult. Atunci credeam cu tărie asta. Cu absolută convingere. Știam că iubirile mele vor fi adevărate și depline. Și pentru totdeauna. După o viață, îmi dau seama cu uimire și recunoștință că exact așa este. Tot ce am iubit vreodată, încă iubesc. Nici una din iubirile mele nu a încetat să existe. Nici una nu a dispărut, păpădie luată de vânt. Toate sunt stejari uriași, cu rădăcini până în centrul pământului și corole ce ating cerul. Pentru ce să mă tem atunci?! Pentru ce să amân?!

 

Nu îmi voi mai amâna propriile-mi greșeli. Nu o să-mi mai fie frică de ele. Nu voi mai încerca să le controlez, să le domin, să le înăbuș. Și poate, poate, dacă le dau frâu liber, vor dispărea. Se vor disipa nelămurite și plângărețe în spațiul cosmic. Nemaiținute sub papuc, vor muri de slăbiciune înotând spre libertate. Poftiți, greșeli ale mele de care m-am temut o viață! Greșeli fatale, capabile să distrugă iubiri, să îți nenorocească viața, îngropându-te în vini până-n gât, poftiți afară! Ușa e deschisă. Sunteți libere. Nu mai amân nimic. Și ce va fi distrus, va fi. Nu era menit să fie.

 

Nu mai amân nici pericolele, riscurile, schimbările. Schimbări radicale, puteți înflori de aici înainte, veniți la mine să vă îmbrățișez cu celule și spaime și flori și curcubeie.

 

Dumnezeule, cât de idiot să fii să aștepți?! Să aștepți zonele sigure, relațiile veșnice, marcate de zâmbete politicoase și vesele, de controlul feroce al greșelilor?! Să aștepți să trăiești, să te exprimi, să-ți amâni mereu urletul de disperare sau râsul clocotitor! Care zonă sigură?! Trăim pe nisipuri mișcătoare, care ne înghit încetul cu încetul. Amâni, și mai ești înghițit un pic. Amâni, și genunchii ți s-au afundat, devenind imobili. Amâni, și te strânge de mijloc, de piept, inima ți se poticnește, se forțează să mai bată, să mai simtă. Amâni, și brațele-ți sunt înghițite. În curând,  vei respira numai nisip și nisipul ucigaș își va împlini menirea. Totul se va fi împlinit. Amânare, înecare, statuie de sare.

 

Mai bine o iau pe râul acesta vijelios, plin de sloiuri de gheață albă. Voi sări de pe unul pe altul, în continuă mișcare, voi dansa în lumină și în pericol. Voi plânge, voi țipa de durere, voi răcni de furie. Voi râde, voi iubi, voi încerca. Cu hainele mele cele mai bune, cu cea mai frumoasă ceșcuță de porțelan în mână, sorbind din cel mai aromat și roz-aprins-de-asfințit ceai voi sări de pe un sloi de gheață pe altul, îmi voi juca viața la ruleta rusească, nu voi mai aștepta  și voi alerga pe râul meu frumos și sălbatic. Apă rece și bună. Chiar dacă mă voi prăbuși, îmbrățișarea apei va fi mult mai conținătoare decât cea a nisipului. Răcoroasă și limpede, transparentă până chiar în miezul neființei.

 

Nu mai amân nimic. Căci nu mai e timp de amânare.