Moșuleț

Sunt într-un autobuz, pe un scaun, plutind legănată de vise, cu ochii pierduți în curcubeiele de dinafara și de dinăuntrul meu, când aud o voce țâfnoasă și neplăcută care îmi strică cu totul armonia levitației printre nori. E controlorul (un mitică de cartier la vreo 40 de ani) certând pe cineva. Și pe cine și-a găsit?!  Pe un moș de vreo 80, sărăcăcios îmbrăcat, așezat pe unul din prețioasele scaune ale autobuzului. Un autobuz curățel, dar în nici un caz poleit cu aur. Ce naibilui, biletul era numai 2,5 lei. Nu era chiar autobuzul regal.”Nu ți-e rușine să stai așezat când n-ai bilet?! Și alții care au bilet stau în picioare?!” Am aruncat repede o privire primprejur, să văd cine stătea singur și nefericit în picioare. Doar câțiva tinerei, că nu era așa aglomerat. Și ăia cu ochii în celulare. “Ridică-te imediat!”, urlă Mitică, plin de importanța funcției și luându-și rolul de justițiar în serios. Acum ori niciodată. Bătrânul resemnat nu se ridică, se uită pur și simplu cu niște ochi blânzi și apoși la marțafoiul certăreț. “Dar ești chiar lipsit de respect, ești nesimțit!”, plusează Miticuță, adăugând încă o dată, cu furia și frustrarea tuturor celor 20 de ani de controlat bilete:”Nesimțitule!”. Bătrânelul cu aceiași ochi palizi și străvezii de vită dusă la tăiere. În ce lume trăim, în care un bătrân trebuie să se ridice în picioare pentru a lăsa tinerii cu bilet să stea?! Fiecare “Nesimțitule!” îmi toarnă acid pe nervii descoperiți. Nu mai e un simplu moș acolo, sunt toți bătrânii mei, bătrânii planetei, toți părinții și bunicii mei, toți cei căzuți la datorie pe frontul vieții.

Mă uit în jur o secundă, nimeni nu pare deranjat de ce se întâmplă. Dar eu sunt foarte deranjată, nu mai pot să rabd, mă strânge de gât și mă sufocă, așa că mă ridic:” Ați putea avea puțin respect pentru bătrânețea lui și să nu îi mai vorbiți așa!” El:“ Nu vedeți, doamnă, că e boschetar și umple scaunul de microbi?! De-aia avem atâtea boli în spitale!” ( mie îmi vorbea cu Doamnă! Eu aveam bilet. Ha!). Logica individului e turbată de-a dreptul. Microbi în spitale din cauza scaunului din autobuz. Feroce. Așa că îi zic și eu, foarte argumentativ și inteligent, deși sună cam ca un blestem strămoșesc:” Lasă că ajungeți și dumneavoastră bătrân! Să vedem ce bine o să vă cadă să vi se vorbească așa! Eu sunt plătitoare a serviciilor de transport și sunt de acord ca el să stea acolo!”(se poate admira și logica mea personală, dar sunt într-o perioadă în care umblu cu emoțiile la vedere, n-am ce-i face!). El:“ Numai dumneavoastră sunteți de acord. Restul nu.” (Chiar are dreptate. Nici vorbă de suporteri înfocați prin autobuzul lui papură-vodă, dar nici vorbă. Nimeni nu  zice nimic! Niște ticăloși cu toții! Indiferenții planetei!.) “Trebuia să muncească, nu să tragă mâța de coadă pe ajutor social!”. Eu (sarcastică):“ Poate n-a avut atâta noroc ca dumneavoastră!”

M-au înnebunit toți revoltații care socot ca oricine e pe ajutor social e un ticălos care atentează la siguranța națională. Nici nu mai pot să-si ducă viețile lor fericite și îndestulate din cauza ticăloșilor care sărăcesc biata țară stând pe ajutor din partea statului. Ăia sunt problema României. 

Apoi, din păcate, a trebuit să mă dau jos că ajunsesem. Am socotit bătălia câștigată oareșicum, pentru că, în timp ce se certa cu mine, Mitică cel nervos l-a lăsat în pace pe bătrânelu’ și s-a deplasat spre spatele autobuzului. Am tras un ropot de plâns după, dar scurt, din preaplinul inimii, pentru toți moșuleții planetei, pentru părinții mei ajunși și ei bătrâni și dispăruți, pentru mine, când o să fiu bătrână și vai de capul meu într-o lume care nu respectă bătrânețea, apoi m-am felicitat singură. Mi-am revenit. Ce e mâine, e mâine. Dar azi?! Yes! În luptă pentru moșuleț.  Am luat cu mine mai departe felul în care s-a luminat moșuleț când am sărit în apărarea lui. Sper că i-am făcut ziua mai frumoasă. Și dobitocului mai rea! 

Două persoane din autobuzul acela aveau opinii foarte clare. Dar opiniile celorlalți unde erau?! Cine erau restul călătorilor? Erau oameni?! Ce soi de roboți dezumanizați? 

Ce soi de nepăsare atroce ne stăpânește de nu mai reacționăm când cineva mai slab e năpăstuit?! Ce fantoșe fără suflet suntem?! Pentru prețul unui bilet de autobuz, ne călcăm în picioare demnitatea, bătrânii, ne anihilăm emoțiile și orice urmă de simpatie pentru cei mai năpăstuiți ca noi. C-așa e drept. Ce e drept?! 

Dreptate din asta nu-mi trebuie.