Tocmai...

Viața mea de mamă e în regim de tocmai. Toate tocmai s-au întâmplat și tocmai s-au dus.

Tocmai mi-am dat seama că sunt însărcinată. Și îmi ocrotesc bebelușul cu toată ființa mea, cu toate celulele. Sunt senină, ascult muzică frumoasă, ca să fie vesel și iubitor de echilibru, beau limonade din oțet de mere. Am citit undeva că voi avea un copil superinteligent dacă fac asta. Mă strâmb și beau. În general, trăiesc într-o stare abulică, cețoasă, cu privirea întoarsă înlăuntrul meu, atentă la orice mișcare. Îi vorbesc întruna. În gând. Probabil am un aer mai lunatic ca de obicei. Îmi urmăresc pielea de pe burtă. Se vălurește sub mișcarea micilor pumnișori sau piciorușe. Totul mi se pare atât de straniu, atât de deplin, încât parcă nu mai sunt eu, sunt doar o cochilie menită să protejeze, să apere, să hrănească, să iubească. Nu se poate vorbi cu mine. Nu sunt prezentă. Sunt întoarsă spre interior, ca o mănușă de lână uitată pe dos. Sunt pe dos.

Tocmai m-am internat. A venit momentul. E dimineață și soarele începe să strălucească. Sunt singură în salon și nu simt nici un pic de teamă, doar fericire, fericire nemăsurată pentru că astăzi mi se naște copilașul. Astăzi sparge zidul lumii. Cele 13 ore trec în ritm de ceață, uragan, străfulgerări de far. Mă pierd eu de mine însămi. Nu mi-l dă nimeni în brațe, dar îmi zic: “Ai un fiu. Are nota zece”. Surâd sfârșită, chestia asta cu născutul nu e deloc ușoară și plutesc spre alte tărâmuri. Starea de fericire și amețeală existențială nu m-a părăsit nici o clipă. A doua zi îl primesc în brațe. E mic, dodoloț și auriu. Și atunci începe. Un șuvoi uriaș îmi lichefiază toate celulele, foc luminos ce mă arde, mă topește, mă îneacă și mă renaște. Mă reface, căci eram greșită. Am dispărut cu totul. Eul meu anterior s-a volatilizat. Nimic și nimeni nu mai contează decât copilașul din brațele mele. Iubirea îmi atârnă de degete, îmi picură din ochi, îmi emană din celule. Epiderma mea radiază iubire, încălzește și răcorește. Uneori plâng cu disperare pentru că îmi imaginez atâtea pericole stând la pândă, pentru că îmi pare atât de neputincios și complet lipsit de apărare, încât aproape se sfărâmă. Îmi petrec nopțile purtându-mi copilașul în brațe, pentru că plânge dacă îl las jos. Și pentru că trebuie  să-l apăr de întuneric. Ziua cucăi pe unde apuc. E șmecher și flămând. Știe unde e bine. Mama îl apără de toate. Sunt doar Mama. Nimic altceva nu mai sunt. Nu mi-am imaginat niciodată că se poate iubi astfel. Încât să nu mai fii decât un recipient pentru iubire. Mă simt ca un vas transparent prin pereții căruia se văd apele, luminile, cerurile iubirii. Cascadele ei albe. Îmi ating copilașul și la atingerea mea se liniștește. Văd clar cum iubirea îmi trece prin degete și se scurge în micuțul lui trupușor. Hrănindu-l. Suntem două vase comunicante. Îl ating doar și pâlpâie de frumusețe si dragoste. Îl lipesc de mine și adoarme liniștit, legănat de valurile dulci pe care le simte în celulele mele .

Încerc să păstrez în memoria clipelor bucuria nețărmurită, dulceața micuței minunății:  bebeluș-durdulușul  meu. Crescând în fiecare secundă. Atât de dulce, fragil, atât de perfect în proporțiile-i minuscule, cu tandrețea lui copleșitoare, atât de sinceră și de pură, cu mânuțele mici și pufoase făcând “dagi-dagi”, cu buzișoare țugui, cerând și refuzând pupicul. Atât de frumoase buzișoare, pielița e roz și netedă, ușor umedă și transparentă, o guriță perfectă, gata să râdă, gata să se înduioșeze sau să se rotunjească a mirare ascultând o poveste. Îmi vine să plâng pentru că știu că nu pot păstra aceste clipe, imaginea acestui mic omuleț iubăreț, cu atâta nevoie copleșitoare de  a fi iubit...și îl iubesc, atât de mult îl iubesc, mi se lichefiaza toată ființa în iubire...

Micuțul meu frumușel, blond-roșcat compact, cu irizări aurii argintii, cu gene lungi, arcuite invizibil, fluturând peste ochii veseli, albastru de-nu-mă-uita, dulce, senin. Sprâncenele abia se bănuiesc, blonde și dese, gurița, gurița e o încântare, roșie-fragă, de copilaș bun de pupăcit, cu dințișori mărunți și albi ca de șoricel. Trupușorul voinic, bine făcut, mânuțele cu unghiuțe-perluțe. Atât de frumos! E o adevărată operă de artă, o minunăție.

Dragostea pentru el mă dizolvă, mă tulbură profund, îmi topește ființa și curge prin mine ca un șuvoi de miere fierbinte.

Tocmai ne-am internat din nou. Are 6 ani. Are ochișorul umflat, face injectii. Stăm în salon cu alte mame și copii. Îmi petrec toate clipele sculptând cu palmele un glob în mijlocul căruia să fie în siguranță. Îi spun povești fermecate, mă joc, vorbim întruna, ne pupăcim și ne apărăm unul pe altul. Eu îl apăr de atmosfera urâcioasă și bolnavă din jur, de asistentele  crude și de doctorul tiran, de boală. El, cu palmele lui micuțe îmi face cadouri pentru toată viața. “Mama, tu ești cea mai bună din lume. Mamele astea sunt rele cu copiii lor, țipă tot timpul. Tu ești așa de blândă și nu mă cerți când plâng”. Mă gândesc că asta o să-mi ajungă pentru tot restul existenței mele pe acest pământ.. Lumina din ochii lui e curată, frumoasă. Plină de iubire.

De când l-am ținut mic, în brațe, am știut că o să crească, că o să  plece. M-am bucurat de fiecare secundă. Mereu mi-am spus:’’ Mai sunt 18 ani. Mai sunt 16 ani. Mai sunt 14 ani’. Poate dacă mă tot construiesc mental în direcția asta, o să supraviețuiesc. Acum mai sunt 11 ani. Mai am 11 ani.

Vârtej de secunde, răsărituri de soare, ortograme și tabla înmulțirii, febră și boală, jocuri și prietenii, aniversări, eșecuri și lacrimi, râsete și alte povești. Călătorii și apusuri. Matematică, engleză, examene, iubiri și tristeți. Privirea din ochii fiului meu când nu am mai știut să răspund, când nu am mai fost centrul universului lui, când l-am dezamăgit. Durerea din inima mea. Nesfârșită. Iertări și bucurii. Pașii lui înainte, pașii mei înapoi.

Tocmai au mai trecut câțiva ani. Într-o fluturare de inimă, într-o picătura de puls.

Are 18 ani. Ce om frumos a răsărit, e de necrezut. Ieri era un copilaș de 8 ani, acum e atât de înalt, lat în umeri, frumos ca un viking, cu aceiași minunați, iubiți ochi albaștri, părul de un auriu roșcat închis, cu zâmbetul alb, strălucitor, proaspăt eliberat de povara metalică a aparatului pe care l-a purtat peste doi ani. Cu degete lungi, frumoase, puternice.

Blând, tandru, echilibrat. Vesel, comunicativ  uneori, bun ascultător. Morocănos dimineața, de nu poți vorbi cu el. Mai bine nu, zău!

Dur ca bolovanul când crede el că are dreptate. Chiar bolovan,  e bine să te ferești când o ia la vale. Adevărul nu e o chestie ușoară. Prevăzător, calculat, râzând cu atâta voie bună. Deștept și înțelept. Cam tradiționalist, dar de încredere. Dezordonat în ultimul hal ( vai!), într-o continuă raționalizare a nutriției, alternată cu ore întregi de sală, dorința bezmetică și ilegală de suc, pizza și munți de gogoși.

Îl iubesc cu toată ființa mea, sunt atât de mândră de el, de deplina lui frumusețe și deplina lui deșteptăciune, încât uneori mi-e o frică nebună. Trăiesc pe muchie. Clătinându-mă între frumusețe și groaza absolută, ancestrală.

Îmi place tot ce face, ador cocina care e camera lui, felul în care îmi face cu mâna noaptea, când merge la culcare și trece prin dreptul camerei noastre, mesajele pe care ni le trimitem, e minunat, cel mai bun copil, cea mai bună parte a mea.

Sunt fericită. Acum e la mare, unde mănâncă șaorme, sombreros și gogoși, scrie pe hârtiuțe tot ce a cheltuit și dacă îl sun la ora 6 seara, îl trezesc. Doarme, în timp ce alții sunt pe plajă. Îl iubesc. E viața mea.

Locuiesc în iubirea pentru fiul meu ca într-o casa și  casa noastră e Acasă.

Tocmai am visat un elefant alb instalat în dormitor și m-am trezit știind că vestea cea bună va sosi în curând. Elefantul era uriaș și, când se mișca, părea gata să dărâme totul. Știrea sosește a doua zi. Elefanții albi sunt imbatabili. A fost admis la facultate în Anglia. Va pleca în toamnă. Bucuria năvălește peste mine ca un tsunami nebun și îmi năucește toate circuitele. Râd și plâng în același timp, sunt atât de fericită! E minunat, e mirobolant! Tocmai mi-am șters lacrimile. Dar de ce plâng? Mai am 4 luni. Tocmai mi-au mai rămas 4 luni. Dar când s-au terminat toate celelalte?

Acesta este fiul meu, iubirea cea  mare a vieții mele. Stă în ușă, gata de plecare. E înalt și puternic, e frumos și deștept. Asta am făcut eu pe acest pământ. E tot ce am putut face. Bagajele asteaptă să fie ridicate, ușa să fie închisă. Tocmai am intrat în ultimele minute, după ce am numărat fiecare secundă timp de 19 ani. Ultimele minute, fără prelungiri. Nimic nu mai poate fi întors, aceasta este în mod cert o plecare. O parte a inimii mele dănțuie de bucurie și încântare, văzându-l cât de curajos stă în ușă, gata să plece, gata să devină, gata să lupte și să înflorească. O parte a inimii mele zace în plină melodramă, tăvălindu-se pe jos,  urlând cu disperare și amenințând cu depresii permanente, veșnice și eterne. Zâmbesc și închid ușa.

Tocmai am închis ușa după fiul meu care a plecat în lume.

Nu mai sunt nimic. Sunt nimeni. Sunt scrum. Sunt cenușă.

După un timp reușesc să îmi găsesc pasărea phoenix. O înalț din pulberea arsă și o păstrez. Nu mai am ani, dar am clipe. Sunt bune și clipele. Sunt oricum mamă pentru veșnicie. Nu mai pot să-mi rearanjez altfel celulele.

E Crăciunul!

Vine acasă. Câteva zile. Doamne, ce bine!! Nu îmi mai trebuie altceva, decât  să îl răsfăț și să mă bucur de el. Când îl privesc, se suprapun curcubeic toate imaginile din inima mea: bebelușul dulce, îngeresc, moale și pufos, copilașul scump, cu pălmuțe moi , care îmi făcea “dagă, dagă!”, elevul mititel în sacou și mai mititel, adolescentul glumeț și înțelept, minunăția de om care este acum, puternic, groaznic de rațional, amuzant și dulce! Penele de porumbel sunt ascunse bine sub aripi de vultur. Peste toate, revărsată, cotropitoare, iubirea mea copleșitoare  pentru el și liniștea și bucuria pe care mi le-a adus mereu. Și atunci, ce frumusețe  mi-ar mai trebui?? Ce altă binecuvântare?! Dacă aș reuși să păstrez bucuria cu care el vine acasă, dacă aș locui mereu în zâmbetele lui, atunci aș fi cea mai fericită!

Practic, toate spațiile dintre întâlnirile noastre se colorează cu ceea ce plănuim pentru următoarea întâlnire, cu asta ne ocupăm…oare ce i-ar plăcea fiului nostru? Oare ce l-ar face să se simtă bine? Ne ieșim din ritualurile noastre, din tipicurile vieții și căutăm chestii noi de făcut, de trăit. Vacanțele cu părinții trebuie să fie memorabile! Deși el spune că e mulțumit să stea la adăpost de ale vieții, să fie răsfățat pentru două săptămâni. Să stea Acasă. Să fie din nou Copilu’. Copilul meu drag, cel mai drag.

Normal că iar a plecat. Viața mea de mamă e în regim de ‘tocmai’...