Despre ceață și carpe diem

Îmi imaginez oamenii mergând în fiecare dimineață prin ceață.
Pe drumurile lor, ale fiecăruia.

Orașul învăluit în albeață, răcoroasă-rece, pustietatea de pe străzi, vălătucii gri ascunzând contururile, diluându-le. Oamenii orbecăind pe poteci pe care cred că le cunosc, dar  rătăcindu-se continuu. Cu mâinile întinse, încercând să nu se lovească unii de alții, de copaci, de propriile limite. Ceața ridicându-se pe ici, pe colo, cu o vagă promisiune a albastrului sau a auriului. Liniștea, netulburată de vuietul zilei. Dimineața devreme, când e atât de devreme și e atât de ceață.

Oamenii ca furnicile. Construind-construind.....

 

Ce bine, ce cald începe să fie ... Ne este mereu frică să privim în adâncurile firii, pentru că viitorul stă ascuns acolo, moartea dragilor, singurătatea înfiorătoare. Trăitul continuu sub spaima a ceea ce va urma nu e prea “Carpe diem”. Și tremurăm, cu inimile cuprinse treptat de aburul alb și lipicios  până când  înțelegem că, oricât ne-am  răsuci și zbate, cam ca peștele pe uscat, tot nu putem schimba nimic. Chiar nimic. Construim azi, e cald, se dărâmă mâine. Frigul e atât de cosmic.

Prietenii alunecă pe lângă noi, dispărând în ceață, alegerile greșite se întorc mereu să ne bântuie, copiii se tot duc, căci nu putem întoarce vremurile. Ei devin atât de adulți, atât de diferiți, încât uneori ne întrebăm cum noi, niște idealiști( cu idealurile cam împrăștiate de vânturi), am creat asemenea raționaliști incisivi. Sau invers. Ne zbatem să nu fim aruncați în sertarul cu obiecte dragi, dragi, dar atât de vechi, încât nu știi dacă să le mai păstrezi sau să renunți definitiv la ele. Și cât ne mai zbatem!

Clipele ni se duc și ele, și ce,  Doamne,  facem???

Mda, și până când să te mai scalzi în această baltă tulbure și înspăimântată?

Trebuie să încerc, iar și iar, să termin cu toate gândurile despre viitor, sunt așa o chestie distrugătoare! Cum o să fie, cum n-o să fie...Singurul lucru pe care putem să-l facem e să ne bucurăm de prezent, de ceea ce întâlnim acum. O concluzie atât de banală, găsită demult. Atâția alții au găsit-o. De ce trebuie mereu să o căutam fiecare în parte, mă depășește. De ce nu credem și o luăm mereu de la capăt. Toma Necredinciosul multiplicat la nesfârșit în oglinzile ceții.

Adevărul e știm, dar tot ne tot sfărâmăm să construim plase de siguranță, prietenii de zile negre, amintiri de răsfoit, copiii iubitori, averi și mai știu eu ce. Apoi învățăm să renunțăm la toate, pentru că toate plasele se rup cu timpul, construcții false, ireale. Ne zidim sufletul în ele și ne prăbușim din înaltul mănăstirilor.  Orice am face, nu putem să ne construim viitorul după tiparul dorințele noastre. Nimic din ce construim nu ține. Viitorul e abur și ceață. Haos.

Să încep să mă liniștesc. Să ies din depresie. Construcțiile m-au obosit atât de tare. Adevărul m-a ucis de atâtea ori. Să sper. Să mă bucur de clipele date. Acesta e prezentul meu. E bun. Nu e perfect, dar totul e interpretabil.

Sunt flori peste tot și picături de apă atârnă transparente de vinișoarele verzi ale frunzelor.  Cerul e mereu acolo, cu spectacolul lui zilnic. Niciodată trădător, deși mereu mișcător. Nuanțe aiurite și transparente. Culori tari, de apă.  Clare și necețoase. E tot ce avem.

 

Poate iar  construiesc o iluzie, cea a prezentului. Dar e tot ceea ce pot face. Nici să mă târăsc prin zile ca un zombi lunatic. Singurătatea nu are nimic pentru tine, doar pentru ea.

Sunt pentru „carpe diem”. Sunt pentru ceea ce copiii știu demult. Îi transformăm în adulți și îi facem să uite cea mai prețioasă învățătură. Acum, aici, e cel mai prețios moment al acestei vieți.  Nu mâine, nu ieri. Azi. Acum e atât de splendid trandafirul acesta! Nobil în eleganța-i regală, auriu aprins, cu ape roșii, parfum molatic, amețitor. Îmi umple sufletul de frumusețe și lumină. Bucurie și parfum. Mâine va fi cenușă, dar acum strălucește aproape mistic. Clipă, te prind, te agăț de sufletul meu! Cireașă cărnoasă și dulce agățată la ureche!

Nu mă mai interesează construcțiile efemere. Dacă e să facem concurs de efemeride, ce poate fi mai trecător decât clipa?! Iar clipa de acum nu trebuie construită. Doar lăsată să fie. Simțită. Frumusețea acestui mic spațiu temporal nu cere decât puțină atenție. Un pic de bunăvoință. Îmi opresc drumul spre nicăieri și privesc. E lângă mine. Absența singurătății stă lângă mine. Pâlpâind ca o lumânare. Ascunsă în minunățiile revărsate pur și simplu. În cireșe și trandafiri. În zâmbete și păpădii. În valuri și pietricele colorate. În frunze și fulgi de zăpadă. În ceața însăşi.

Copiii sunt întelepți. Știu adevăruri neștiute. Bătrânii sunt înțelepți. Știu ei ce știu. Nu e curios cum pornim dintr-un punct și ne întoarcem în același? Carpe diem, te iubesc. Îmi aduci alinare și mă vindeci de drum. Rănile nu mă mai ustură, durerile nu mă mai dor.

Toate străzile vieții noastre sunt presărate cu frumusețe.

Acum.