Când ești bătrân?

„L-am întrebat pe tata: „La câți ani ești bătrân? Mi-a răspuns:,,Întreabă-i pe ăia bătrâni, ce, eu sunt bătrân?!" El are 87 ani și spune că după 120 vine bătrânețea, și o spune râzând”. (Cornelia)

Mi-am petrecut copilăria citind. Ocupația mea de bază. Nu tu televizor, celulare, tablete. Nu existau. Doar cărțile. Îmi plăcea la nebunie literatura science fiction. Una din cărțile mele preferate era “Aici sunt tigri” de Ray Bradbury, în special o povestioară pe care am citit-o de multe ori. De nenumărate ori.  “Gerul și focul”. Era vorba despre o planetă ciudată unde oamenii trăiau doar 8 zile. Se nășteau în viteză, copilăria era prima zi, în a doua erau deja adolescenti, în a treia aveau copii, se bucurau vreo 2 zile de maturitate, familie și frumusețile zilei planetare, în a șaptea se îndreptau spre bătrânețe, opt și gata. Nu știu de ce m-a marcat atât de tare. Poate pentru că am simțit mereu că suntem în exact același scenariu. Doar 8 zile între ger și foc.  Gerul care te îngheață până la os și focul care te arde  până la scrum. Doar 8 zile. Și tigri peste tot. 

Pe la 10 ani știu că mă zbenguiam prin copilărie, adică prin cărți, dar mă rog, era copilărie, și gândeam, episodic, flash zâmbitor: “Asta e prima zi”. Doar prima. Pe la 20, flash solar, “A doua zi!”.  Ohooo, câte mai sunt! Undeva, prin mijlocul vârstei de mijloc, flash dulce-amărui, “A patra zi!”. Apoi mi s-a părut, am simțit că numărătoarea inversă nu-mi priește și am lăsat-o baltă la nivel conștient. Dar ea a continuat să se autonumere în subconștient. Nu vreau să arunc acum o privire pe tabelul interior cu cele 8 zile tăiate rând pe rând, nu vreau să mă uit la numărul exact la care am ajuns. Simt că tigrul e gata să sară, să muște. Dar încă reușesc să-l țin departe de inima mea. Încă nu am acceptat mersul spre bătrânețe ca mod de a mă autodefini. Poate nu o să-l accept niciodată.

Și, la urma urmelor, ce e bătrânețea? Să întrebăm un fluture? Să întrebăm o broască țestoasă?! Am văzut documentare- nu, nu erau SF- cu japonezi și italieni ajunși la 100 și depășind cu lejeritate limita,  iar bătrânețea  nu li se potrivea deloc. Mai ales că perspectiva cu pricina se schimbă mereu, chiar și în propria ta viață. Știți senzația aia când limitele alunecă mereu spre înainte?!  Și sunt volatile și inconsistente. Niște limite pe care nu te poți baza. Știți cum ne simțim când avem 18 ani și vârsta de 50 pare ceva îndepărtat și atât de bătrânesc. Apoi dintr-odată avem 50 și aproape neschimbate-s toate, aceeași tinerețe a gândului, aceeași pripeală a temperamentului, aceeași fierbințeală a emoțiilor. Si brusc, 70 pare poarta spre bătrânețe.  Până vine un domn scorojit tot, slab, pielea și osul, dar zâmbind fluid și vesel, cu energia revărsându-se prin ochii neastâmpărați, declarând că are 97 și că învață limbi străine, ține conferințe medicale și e bine mersi în viața lui. Sau apare Mary Berry, cu degetele încârligate de artroză și transformate în arbori vechi de când lumea și surâde sprințar ca o fetiță, în timp ce mânuiește cu dexteritate toate instrumentele necesare în bucătărie, făcând rețetele ei minunate, dexteritate ce bate multe mâini tinere. Și cât de frumos îi strălucesc ochii, peruzele de-nu-mă uita, în mijlocul tonelor de riduri, cât de grațioasă e în tot ceea ce face. Acolo, în albastrul acela vioi și proaspăt e apa vie a tinereții ei. De-a dreptul nemuritoare. Cum nu se lasă biruită și vitalitatea ei debordantă te face să zâmbești și să speri. O, da, să speri la infinit.

Deci când ești bătrân? Nu cred că are legătură cu vârsta. Am văzut copii bătrâni. Ochii le sunt acoperiți ca de o ceață, pâcla bătrâneții, nu zâmbesc, nu râd, sunt plictisiți de moarte, nu au energie nici să ridice capul și să te privească în ochi, nu-i interesează nimic, nu-i poți urni în nici o direcție, de parcă oasele lor bătrâne i-ar trage greu în jos, greu de tot, răspândesc o lipsă de chef pe care eu o asociez invariabil cu bătrânețea. Și am văzut bătrâni stafidiți, cu pielea întinsă pergament, scrisă de sus până jos, prăfuită de mersul prin ani, bătrâni strălucind luminoși, plini de entuziasm și gata de noi provocări. 

Poate că ești bătrân atunci când lumina nu-ți mai spune nimic, soarele e degeaba și cerul albastru un accesoriu inutil. Dacă toată explozia naturii, nebunia culorilor ei, atât de revigorantă, de încărcată de sens te enervează și te tulbură. Te sâcâie. Cum te sâcâie și orice urmă de iubire dimprejur, iubirea e doar plictiseală infinită, stai holbat în televizor și nu mai știi ce e cu cei dragi, nu mai știi nimic despre viața lor, că oricum le-ai trăit pe toate. Nu mai vrei să afli nimic nou, ce folos?! Tot acolo ajung toți.

Cred că ești bătrân atunci când ai renunțat. Indiferent ce vârstă ai. Ai abandonat lupta. Nu mai vrei să ridici privirea. Nu mai vrei să crești în nici un fel. Bunătatea și frumusețea lumii nu mai cântă pentru tine, nu mai rezonezi cu nimic, sufletul nu-ți mai tresare ca o strună de vioară când răsună muzica cosmosului, filonul acela aproape mistic care îți realimenta rezervorul curiozității a secat. Ești doar o cochilie golită, pustie. Ești cu sufletul cenușă, gata să te transformi în cenușă. 

Ești bătrân atunci când lucrurile sunt toate în spatele tău și nici un drum înainte. Și atunci spatele ți se încovoaie rău de tot de povara a ceea ce a fost și ochii ți se pleacă spre pământ, căci nu mai văd nimic în față. Devii orb și surd, criogenat și îmbălsămat. Cauți doar locul în care te vei cuibări, acolo jos.

Până atunci, până auzi și vezi cum cântă dalbele, albastrele viori, nu are importanță. Nu are importanță că ridurile încep să joace învârtita pe pielea ta. Că genunchii îți scârțâie și gem la orice încercare de a-i îndoi. Că semeni tot mai mult cu pământul ars de soare și bătut de furtuni. Cum să nu-ți zdrăngăne toate balamalele când ai trecut prin uragane și pământul s-a cutremurat sub picioarele tale de atâtea ori, când te-a bătut soarele până te-a uscat de tot, cum să nu îți slăbească privirea când ai ținut-o atâta timp ațintită spre înaltul zărilor, spre vulturii de sus, gata să te prade de ce aveai mai scump, ațintită spre fulgerele care îți brăzdau cerul?! Spre tunetele care îți făceau părul măciucă?!

Câtă vreme sufletul îți joacă dansul suricatelor fericite la orice rază de lumină adevărată, la zâmbetul dragilor, câtă vreme entuziasmul posibilităților neexplorate și nenăscute încă răsare mereu în inima ta,  câtă vreme sufletul ți-e doldora de iubire dulce și caldă, câtă vreme surâzi dimineața, nerăbdător să savurezi încă o dată, ca niciodată, frumusețea lumii, atâta vreme nu ești bătrân. O, nu, nu ești deloc.

 

Moșuleț

Sunt într-un autobuz, pe un scaun, plutind legănată de vise, cu ochii pierduți în curcubeiele de dinafara și de dinăuntrul meu, când aud o voce țâfnoasă și neplăcută care îmi strică cu totul armonia levitației printre nori. E controlorul (un mitică de cartier la vreo 40 de ani) certând pe cineva. Și pe cine și-a găsit?!  Pe un moș de vreo 80, sărăcăcios îmbrăcat, așezat pe unul din prețioasele scaune ale autobuzului. Un autobuz curățel, dar în nici un caz poleit cu aur. Ce naibilui, biletul era numai 2,5 lei. Nu era chiar autobuzul regal.”Nu ți-e rușine să stai așezat când n-ai bilet?! Și alții care au bilet stau în picioare?!” Am aruncat repede o privire primprejur, să văd cine stătea singur și nefericit în picioare. Doar câțiva tinerei, că nu era așa aglomerat. Și ăia cu ochii în celulare. “Ridică-te imediat!”, urlă Mitică, plin de importanța funcției și luându-și rolul de justițiar în serios. Acum ori niciodată. Bătrânul resemnat nu se ridică, se uită pur și simplu cu niște ochi blânzi și apoși la marțafoiul certăreț. “Dar ești chiar lipsit de respect, ești nesimțit!”, plusează Miticuță, adăugând încă o dată, cu furia și frustrarea tuturor celor 20 de ani de controlat bilete:”Nesimțitule!”. Bătrânelul cu aceiași ochi palizi și străvezii de vită dusă la tăiere. În ce lume trăim, în care un bătrân trebuie să se ridice în picioare pentru a lăsa tinerii cu bilet să stea?! Fiecare “Nesimțitule!” îmi toarnă acid pe nervii descoperiți. Nu mai e un simplu moș acolo, sunt toți bătrânii mei, bătrânii planetei, toți părinții și bunicii mei, toți cei căzuți la datorie pe frontul vieții.

Mă uit în jur o secundă, nimeni nu pare deranjat de ce se întâmplă. Dar eu sunt foarte deranjată, nu mai pot să rabd, mă strânge de gât și mă sufocă, așa că mă ridic:” Ați putea avea puțin respect pentru bătrânețea lui și să nu îi mai vorbiți așa!” El:“ Nu vedeți, doamnă, că e boschetar și umple scaunul de microbi?! De-aia avem atâtea boli în spitale!” ( mie îmi vorbea cu Doamnă! Eu aveam bilet. Ha!). Logica individului e turbată de-a dreptul. Microbi în spitale din cauza scaunului din autobuz. Feroce. Așa că îi zic și eu, foarte argumentativ și inteligent, deși sună cam ca un blestem strămoșesc:” Lasă că ajungeți și dumneavoastră bătrân! Să vedem ce bine o să vă cadă să vi se vorbească așa! Eu sunt plătitoare a serviciilor de transport și sunt de acord ca el să stea acolo!”(se poate admira și logica mea personală, dar sunt într-o perioadă în care umblu cu emoțiile la vedere, n-am ce-i face!). El:“ Numai dumneavoastră sunteți de acord. Restul nu.” (Chiar are dreptate. Nici vorbă de suporteri înfocați prin autobuzul lui papură-vodă, dar nici vorbă. Nimeni nu  zice nimic! Niște ticăloși cu toții! Indiferenții planetei!.) “Trebuia să muncească, nu să tragă mâța de coadă pe ajutor social!”. Eu (sarcastică):“ Poate n-a avut atâta noroc ca dumneavoastră!”

M-au înnebunit toți revoltații care socot ca oricine e pe ajutor social e un ticălos care atentează la siguranța națională. Nici nu mai pot să-si ducă viețile lor fericite și îndestulate din cauza ticăloșilor care sărăcesc biata țară stând pe ajutor din partea statului. Ăia sunt problema României. 

Apoi, din păcate, a trebuit să mă dau jos că ajunsesem. Am socotit bătălia câștigată oareșicum, pentru că, în timp ce se certa cu mine, Mitică cel nervos l-a lăsat în pace pe bătrânelu’ și s-a deplasat spre spatele autobuzului. Am tras un ropot de plâns după, dar scurt, din preaplinul inimii, pentru toți moșuleții planetei, pentru părinții mei ajunși și ei bătrâni și dispăruți, pentru mine, când o să fiu bătrână și vai de capul meu într-o lume care nu respectă bătrânețea, apoi m-am felicitat singură. Mi-am revenit. Ce e mâine, e mâine. Dar azi?! Yes! În luptă pentru moșuleț.  Am luat cu mine mai departe felul în care s-a luminat moșuleț când am sărit în apărarea lui. Sper că i-am făcut ziua mai frumoasă. Și dobitocului mai rea! 

Două persoane din autobuzul acela aveau opinii foarte clare. Dar opiniile celorlalți unde erau?! Cine erau restul călătorilor? Erau oameni?! Ce soi de roboți dezumanizați? 

Ce soi de nepăsare atroce ne stăpânește de nu mai reacționăm când cineva mai slab e năpăstuit?! Ce fantoșe fără suflet suntem?! Pentru prețul unui bilet de autobuz, ne călcăm în picioare demnitatea, bătrânii, ne anihilăm emoțiile și orice urmă de simpatie pentru cei mai năpăstuiți ca noi. C-așa e drept. Ce e drept?! 

Dreptate din asta nu-mi trebuie.

 

Dulceață de trandafiri

Cami a intrat pe ușă, a zâmbit larg și a anunțat cu pasiunea-i binecunoscută:”Facem dulceață de trandafiri”. Și a așezat pe masă o pungă plină ochi cu petale din respectiva floare. “Nu astăzi, că nu avem zahăr”. E binecunoscută aversiunea ei pentru zahărul rafinat, așa că nu există grăunte de zahăr în toată casa. Zahăr alb. Există tot felul de alte dulciuri, gen halva, biscuiți, ciocolată. Probabil sunt făcute cu extras de viață lungă pe post de îndulcitor, altfel nu aș putea să îmi explic contradicția.

Am privit cu oroare punga plină ochi, dar auzind că se amână pentru a doua zi, am răsuflat ușurată. Nu se știe ce aduce clipa. Așa că am sperat. Chiar am trecut pe lângă magazine a doua zi și m-am gândit să cumpăr  zahăr, dar apoi mi-am zis că de ce să-i dau apă la moară. Poate uită. Deși până acum nu am observat semne distincte de amnezie. Are ceva probleme cu sudoku, nivelul geniu, dar în rest nimic ieșit din comun. Am sperat degeaba. A doua zi, Cami a apărut cu 3 kile de zahăr. Nici mai mult, nici mai puțin. Antrenată pentru sferele pasionale ale existenței, și-a dat seama că trebuie să investească masiv în momentul prezent. Iar acesta însemna, cu litere în relief, dulceață de trandafiri. 

Am înjurat nițel, în gând, căci sunt o persoană civilizată, și am încercat ceva tactici de evaziune. “Dar mâncăm noi dulceață?! Cred că nici nu ne place dulceața de trandafiri. Mie personal nu îmi place. De fapt, cred că nu am gustat niciodată, dar tot nu-mi place. Nu-mi place din principiu. Cum să-mi placă ceva făcut cu zahăr? Ucigașul alb! Cum să-mi placă ceva pentru care trebuie să muncesc??!!” În timp ce boscorodeam și dădeam din gură, Cami era de acord cu toate cele (are ea tacticile ei personale de management al conflictului!), dar amândouă rupeam de zor petalele. Dacă nu ați știut, fiecare petală trebuie despărțită de părticica ei albă. Există un video pe care l-am  studiat intens, dar acolo trandafirii erau buchețele și se tăiau cu foarfeca. De câte ori mă uitam peste trandafirii noștri, mi se făcea părul măciucă și mi se încrețea pielea a groază. Horror de horror. Nici vorbă de trandafiri întregi la cap și la trup.Erau petale lângă petale, transparente ca firul de păianjen și pe toate trebuia să le luăm la puricat. Erau trandafiri buni de dus la psihiatrie și de băgat în cămașa de forță. Desfoliați și separați de sinele lor inițial. Nici ei nu mai știau cine sunt. Nu-mi credeam văzului, urechilor și degetelor. Tortură! Masochism curat. Cami, în stil propriu, gata să aleagă la petale până la moarte, numai să știe ea că și-a făcut treaba bine. Plus că nu putea să abandoneze. Trandafirii i-i dăduse un om bun. Un om cu inimă caldă care se gândise să îi facă o bucurie. Cum să-l dezamăgească?! Cum să arunce așa marfă prețioasă??!

Valorile existențiale ale lui Cami: perseverență, muncă titanică, hei-rupul până cazi lat, “dacă te-ai apucat de o treabă, termin-o!”, răbdarea și dorința crâncenă de a trăi orice e nou, fie și fabricarea manuală a dulceții de trandafiri se băteau cap în cap cu valorile mele de român adevărat: expectanța negativă (n-o să iasă nimic bun din chestia asta!), reveria pastorală (nu vreau să fac nici o chestie care mă obosește în asemenea măsură, mai bine stau și visez, de ce să pierd vremea făcând ceva ce nu doresc?! Iar ceea ce sigur îmi doresc e să stau cu ochii în tavan și să visez, ce e greu de înțeles aici?!), pasivitatea  (prea multă acțiune mă doboară existențial, zău așa! mă doare spatele, au și vai! Fac ce îmi zici, dar chiar nu mai am răbdare, vai și aoleu! e total inutil, mai bine cumpăr un borcan din nenorocita de dulceață!) și, în cele din urmă, resemnarea. Căci, deși dădeam din gură mai abitir ca un adevărat cârcotaș nativ, rupeam în continuare la petale. Nici nu mi-am dat seama până acum cât de reprezentativă sunt pentru neamul românesc. Ar trebui să fiu prezentată ca model pentru românul tipic la întrunirile internaționale.

Văzând în ce hal mă bocesc și vaiet, Cami s-a decis să arunce argumentul hotărâtor: “Doar nu o să mă lași singură aici? Suntem împreună în asta.” Totul spus cu căldură sufletească și sentiment. C-așa e Cami. În timp ce mai pigulea niște milimetri albi din grămadă și încerca să îmi sublinieze frumusețea serafică a grămezii de petale. “Uite, ce fină e atingerea lor, pune mâna. E o experiență artistică asemenea celei pe care o ai descoperind culorile! E fiorul existențial suprem.” Mă uit cu gura căscată la ea și apoi nu am încotro, îmi cufund mâna în grămada de petale catifelate și răcoroase. Nu e chiar fiorul mistic, dar e ceva. În ciuda voinței mele, printre dinții încleștați recunosc minimum: “E bine”. Dar zâmbesc pe undeva, prin înăuntrurile mele. E atingerea unui fluture, e surâsul bebelușului tău, e lumina dimineții pe pleoapele închise. E dulce.

 

Nu știu câte ore am pigulit la nenorociții de trandafiri, minute în care iubirea mea pentru Cami s-a transformat în antipatie clară. Sau poate nu au fost ore, dar veșnicia putea să se simtă la fel. Nu știu cine are nevoie de veșnicie! Mie una veșnicia nu îmi place. Parcă eram un cazan sub presiune, bolborosind și gata să dau în foc. Cu aceeași calmitate feroce a gesturilor și aceeași seninătate, Cami mai că nu fluiera ca un pițigoi pe o creangă înflorită, zâmbind serafic de câte ori capacul cazanului meu părea să sară în aer, dezamorsând fiecare încercare de explozie cu câte o vorbă taman la locul ei, potrivită de numa’. Nu poți să începi să înjuri când ți se vorbește așa frumos și existențial.

Și uite, gata! Am răsuflat ușurată când am reușit să arunc pe ușă afară ultimele 5 petale sfărâmițate și să nu le mai ciugulesc de căpăcelul alb și amărui. Le-am redat naturii. Acolo le era locul. Călătorie sprâncenată! Zahărul, oala, focul. Și minunea. Căci asta s-a întâmplat, o minune. Aerul s-a parfumat instantaneu ca o grădină de vară aflată în plină splendoare trandafiristică și dulceața a înflorit brusc sub ochii noștri ca o floare uriașă, purpurie, catifelată. Mi s-a părut că nu am gustat nimic mai bun în viața mea, dulce amărui( cât de dulce e dulcele, când simți și amarul!), cu un parfum ce îți atingea mai întâi papilele gustative și apoi înflorea pe căile nazale și trandafirea tot aerul de jur împrejur și dinăuntru. 

“Cami, ce am făcut împreună! Ce minunăție!”. Mă uit la ea cu zâmbetul răspândit larg pe toată figura mea sceptică și Cami zâmbește la rându-i, ca un guru înțelept, minunat el însuși de reușita învățăturilor străvechi. 

 Dulceața de trandafiri e aparte, e o sofisticărenie delicată, grațioasă și necesită nervi de oțel și o răbdare  herculeană. Dar ce splendoare, ce transfer de lumină și culoare, ce senzație deosebită de realizare măreață. Nu e nevoie să inventezi focul sau becul, e de ajuns să faci dulceață de trandafiri.

 Te ajută să înțelegi ce bine e, ce lumină ajunge la tine când treci peste greul lumii alături de cineva drag și bun. Când “dragul” e mai bun ca “greul”. Ce bine e să ajungi la liman, să îți pui un pic de dulce într-o farfurioară alături de un pahar aburit de apă rece. Să îți umpli plămânii cu aroma verii și să sari drept în esența lumii și a parfumurilor cu o simplă linguriță.

Îmi place dulceața de trandafiri. Imediat e iarnă, dar câtă vreme am dulceață de trandafiri e bine. Viața are culoare și parfum.

 

Grecia, Efharsto!

 Fericirea nu mă mai încape. E un țurțure fierbinte și licoros, lipit de inima mea. Spectacolul mării e de o frumusețe copleșitoare. Fibre vânjoase de albastru se împletesc și despletesc în cristale lichide. Azur, turcoaz, albastru cerneală. Roșuri întrețesute cu portocaliu, griuri tolănite pe galben. E un vibe al culorilor, care îmi face retina să tremure de extaz. Bucuria îmi țâșnește direct din creier, amețindu-mă ca un drog, îmi umblă ca un spiriduș prin vene, țopăind printre castele de endorfine. Sunt în paradis. Cu marea în brațe.

Ziua 1.  Hara Hachi Bu

Stau în mare până-n gât, făcând mișcări de înot (doar mă prefac, nu știu să înot) și repetând formula magică “Hara Hachi Bu”. Însemnând că trebuie să te ridici de la masă când ești sătul 80%. Aici am eu mari probleme, căci mă ridic de la masă când nici nu mai pot să mă ridic, pentru că am ingurgitat 120 %, de frică să nu mor de foame, sărăcuța de mine. Așa că dau din aripi în apele turcoaz ale Corfului și murmur Hara Hachi Bu. Cu chestia asta împușc doi iepuri dintr-odată, învăț și o limbă nouă, japoneza și adopt schimbarea. Ambele benefice la maximum sănătății mentale. Hara hachi bu, zău că e o chestie ușoară, cel puțin pentru oamenii normali la cap. Îi spun și lui Cristi întruna hara hachi bu, de se uită la mine ca la o nebună. Nu are importanță, soțul trebuie să fie alături de soție în toate încercările vieții, așa că va adopta și el principiul, vrea,nu vrea! 

Cri( murmură în surdină, ca o moară stricată):- În seara asta n-am mâncat. C-așa ai vrut tu. Că de prea multă fericire nu ți-e foame. Și nu știu ce bolboroseală japoneză. Și că ce bine, că mai slăbim. Până mâine dimineață la 8:30 n-o fi ușor, dar cumva trece și asta. Dar mâine mâncăm?! Unii mănâncă regulat, și la prânz , și seara. Am auzit că și regularitatea își are rostul ei. 

 Li( senină și netulburată):- Bla bla bla. Hara hachi bu!

 

Ziua 2. Shinkansen

Soarele arde conștiincios, așa cum îi șade bine unui soare grecesc de treabă. Stau învelită până-n gât în tricoul meu UV, sub umbrelă și cu două perechi de ochelari de soare. Nu se poate spune că nu mă feresc de ultraviolete, nu?! Citesc din cărțulia mea japoneză, “Ikigai” și descopăr un nou cuvânt de învățat. Mă întorc spre Cristi să îl fac fericit cu descoperirile mele lingvistice, dar descopăr că zburdă ca un delfin,  bucuros nevoie mare printre valurile zilei. Repetând cuvântul, e greu și nu vreau să îl uit, o iau prin mare spre soțul neștiutor. Ajung și încep fericită: “Cri, e un nou cuvânt minunat, shankaila, nu, shinkida, nu-i ăsta, stai puțin, sanshinki, moașă-sa pe gheață, l-am uitat!” Țopăi printre valuri, cu părul ud și trăsăturile contorsionate în încercarea de a-mi aminti, nici o șansă, așa că apelez la sinonimie. “Cri, știi trenul ăla săgeată japonez?” “Shinkansen?” întreabă Cristinelu’ meu cu nonșalanță. Cât pe ce să pic sub val de uimire. El știe deja ce mă chinui eu să memorez. Fratele, meu, pe lumea asta toți sunt poligloți în afară de mine??!! Nu-i bai, metafora asta spune că în viață trebuie să adopți schimbarea în mod masiv, intens, să fii un shinkansen, nu un tren leșinat de marfă. Să escaladăm imposibilul! Să-l facem să fie posibil. Sar ca o suricata fericită peste valuri și strig cât mă țin plămânii:”Shinkanseeeeen!”.

Cristi remarcă stoic că deja știu mai multe cuvinte în japoneză decât în greacă. Venim în Grecia a nu știu căta oară, dar știu doar kalimera. Bun și ăla. 

Tândălim toată ziua într-o dulce nesimțire și leneveală supremă. Eu și cuvintele mele japoneze. Cristi și marea.

Seara, pe balcon, liniște de început de lume și de planetă. Corfu somnolează în murmur de valuri și pășnicie arhaică cu scântei de apus.

Cri(neîncrezător în atâta absență umană):- Dar unde sunt ceilalți? Ce fac? Că nu-s pe balcoane. Oare știu ceva ce noi nu știm? E anormal de liniște. Și ce bine e, adaugă el, dându-și seama că în sfârșit e  singur pe o insulă.

Ciulim urechile, să auzim ceva urme de petreceri pe undeva, dar tot ce interceptăm e zborul iute al liliecilor care își au cuibul în acoperișul pensiunii.  Țâșnesc, mici săgeți negre pe fundalul apusului și, după spusele Sophiei, proprietăreasa, care vorbește cu mult drag de locuitorii podului, sunt Protectori. Nimeni nu se atinge de ei.  Foarte buni la casa omului.

 Cri:- Liliuca, nu importăm și noi o pereche?

 

Ziua 3 Haiku

Arta haiku-ului te ajută să îți regăsești sinele, cică. Simplitatea originară, conexiunea cu universul. Măi să fie, păi pot și eu, îmi zic. Ia să vedem, 5 silabe, 5 silabe și 7. Hm. Și să spui ce-ți vine. Sa lași fluxul interior să se exprime. Fixez bine cu privirea apa de jur împrejurul meu, o agăț de iriși, încercând să-mi accesez sinele prețios și îndepărtat și încep să rostesc încetișor, cu aere de mare guru al planetei tot felul de cuvinte. Dar când le număr silabele, nu sunt în regulă. Păi sinele ăsta al meu nu vrea să se rezume la 5 silabe. Are mai multe în dotare. Mă chinui, șlefuiesc și dau naștere în chinuri spirituale la trei haiku-uri. Mie însămi nu îmi comunică nimic. Cred că iar am raționalizat totul, îmi spun fericită că am terminat cu poezia. Să lăsăm japonezilor ce e al japonezilor. Dar le scriu repede, să nu se piardă bucățelele de sine.

Talpa fierbinte

Albastrul mării

Fire de argint în apă.

Murmur de valuri

Tăcerea dinlăuntru

Cred și exist.

Drumuri pufoase sub apă

Intersecții de lumină

Răcoare lichidă.

Ziua n. Parga

Coborâm spre plajă agale, pe minunata potecă la 45 grade. Un tip urcă gâfâind și alergând cu devotament. Face antrenmentul de dimineață. Unii sunt de-a dreptul eroici, chiar și în concediu.

 Li: - Uite, Cri, așa să apari și tu la 8 dimineața, zicând: “Stai liniștită, am ocupat șezlongurile de pe primul rând, poți fi zen, nu te mai enervezi pe rândul 2.”

 Cri: - Da, da' cred că mai degrabă aș zice, cu ultima suflare : “Cheamă salvarea!”.

 

Luăm micul dejun pe la ora 10 , la 9 grecii dorm încă și poți să mori de foame, totul e închis. Dar n-are rost să te enervezi că îți bei cafeaua la patru ore după ce te-ai trezit. N-ai decât să ți-o faci singur.

 Li (învârtind prin papară):- Cri, îți mai dau ouă?!

 Cri (grijuliu):- Nu-mi da, decât dacă nu-ți mai trebuie.

 Li( nedumerită de-a dreptul):-Păi normal că nu îmi mai trebuie, de ce altceva?!

 Cri( cu blândețe infinită):-Eu îți dau din dragoste, Liliuca mea.

 

 Cri:-Transpir ca o balenă.

 Li:-Balenele transpiră oare?!

Dialog suprarealist, în 40 grade Celsius, seara la 10, pe balconul din Parga. Tocmai mi-am făcut selfie cu râurile de apă ce alunecă pe mine. Vreau să am această amintire prețioasă în cele 6 luni de iarnă și de ploi care mă așteaptă. Să îmi spun:” Odată, cândva, undeva era atât de cald, încât curgeau apele pe noi”. Mă uit cu drag la poză, nu-i nimic că arăt ca o murătură, le-o trimit și prietenelor, să se bucure pentru mine. Îi citesc lui Cristi ce ne-a scris Alex:“ Aici, la Londra, am scăpat de caniculă, sunt 18 grade, plouă, vremea potrivită în sfârșit!

 Cri (fericit în transpirațiile lui):- Și aici e vremea potrivită. Aici nu plouă.

Achileas Bakery e locul extrem de periculos în care ne place să zăbovim în plimbarea de seară. După ce trecem cu bine de restul ispitelor, aici aterizăm invariabil, cedând tentației irezistibile. Grecii se pricep, dar chiar se pricep la copturi.

 Li ( fermă, cu gândul la regimul de viață sănătos din viitor):- Cri, alege-ți două prăjituri. Și eu îmi aleg două. Dar numai două!

 Ceea ce și facem, pofticioși la culme, dând mărunt din buze în dreptul fiecărei tăvi de prăjitură, asta așa, asta da, asta nu, ce mai, e o alegere pe viață și pe moarte! “Numai două?!?!”, întreabă Cristi disperat. “Asta!”. “Nu, că pe asta mi-o iau eu”.  În sfârșit, sfâșiați de durerea neputinței de a le gusta pe toate, comandăm. Sunt porții uriașe totuși, o să fie bine, ne autoliniștim. Nu rămânem pe uscat. Grecul se uită la noi, țâțâie din vârful buzelor, în timp ce așază cu grijă urieșeniile dulci în cutie și zice, zâmbind acid: “All this for two people?”

 Izbucnesc în râs și confirm fericită: “Yes, for two  fat people. But for two days”.

 Cri: “For this evening and tomorrow morning”.

 Râdem înveseliți în timp ce căldura ne zumzăie încet și liniștitor peste neuronii moleșiți. Grecu ne dă restul și zice atotștiutor: “See you tomorrow”.

 Și exact așa a fost. A doua zi eram înapoi. Oare de unde o fi știut?!

 

Urcăm pe potecă gâfâind în soarele nemilos de amiază și cicadele sunt asurzitoare.

 Li( oprindu-se să respire, deși aerul e doar flacără vie): - Cri, tu ai dublă personalitate. Prima: “Da, draga mea. Cum vrei tu, draga mea. Tu să fii mulțumită”. Îmi place personalitatea asta. Din păcate, mai ai una. “Vreau acvariu. Vreau telescop. Vreau altă mașină! – Nu te băga!”. Asta nu-mi place deloc. Tre’să ți-o schimbi.

 Cri(uitându-se fix la o insectă bârâitoare de pe scoarța unui copac): - Tu ai personalitate de cicadă.

 Li (mulțumită de asemănare, dă lovitura de grație): - Cri, definește iubirea noastră acum. 

 Cri( aproape horcăind de atâta urcuș prin fierbințeală, își dă ochii peste cap, dar răspunde repede): - La locul ei. 

 Întotdeauna știe să pună punctul pe i.

 

Cristi a fost să verifice mașina, care e departe, părăsită pe o străduță în vârf de deal. Se întoarce plin de entuziasm:

                - Să vezi ce frumos e. Floricele peste tot, pisicuțe, bătrânei ieșiți la cafeluță în fața casei. “Kalimera, Kalimera”!

 Li( râzând): -Cine zicea Kalimera?

 Cri( mulțumit și zen): - Eu.

 

 Ascultăm cum trilulesc păsărelele pe balcon, seara, ouzo time.

 Cri( grijuliu și speriat de previziunile proprii):- Ai grijă să nu dai ceva pe jos de  pe balcon. Aiiii, mi-e teamă cu tine.

 Li( nepăsătoare și fericită): - Ai mai zis asta, Cristineluț. Relaxează-te. Mă descurc.

 Ne uităm unu la altul și izbucnim în râs. Știu ce îi trece prin cap. Ce îmi trece și mie. Cum mi-am pierdut pașaportul la Munchen. Cum mi-am lăsat poșeta în restauraant la Skopje. Tableta pe balcon la Parga de a trebuit să ne întoarcem 800 km. Și câte or mai fi! Dar omu’ din greșeli învață. Mai multe sau mai puține.

Zilele la Parga sunt un amestec echilibrat de variațiuni pe aceeasi temă. Răcoarea dimineții, pe balcon, la 7. Numai vreo 26 de grade. Prăjire în cuptorul încins, pe plajă, la amiază. Baie în marea răcoros de albastră. Sauna continuă cu transpirațiile șiroindu-ți pe tot corpul. Pale de vânt binecuvântate. Trilurile păsărelelor. Grația moale și aristocratică a cohortelor de pisici, cu fețe nobile și ochi uriași verzi. Și din nou căldura impregnându-se moale de sus în jos, ca o pătură uriașă, maternă, pufoasă. Mese delicioase la taverne mititele. Cafele de barista. E bine de tot.

 

E aproape furtună. Bate vântul de îndoaie copacii, marea e neagră. Cristi e plecat după prețiosul ouzo, așa că mă văd silită să devin matură și rațională și să adun parasolarul de pe balcon, pentru că flutură ca disperatul. Abia am terminat importanta treabă, că Martha, proprietăreasa, bate disperată la ușă. Și-a părăsit veșnicul loc zen de relaxare grecească maximă de pe prispă și exclamă panicată, turuind zeci de cuvinte grecești. Pricep unul în engleză: “Catastrophe”! Și îl repet încântată în timp ce îi arăt că parasolarul e în siguranță. “Catastrophe!”, murmur cu deliciu în timp ce-mi dau seama că pentru greci un biet vântuleț e ditamai catastrofa. Ce-ar fi zăpezile din munții noștri?!

 

Chelnerița de la Vanilla restaurant:- Am venit pentru 5 zile și am stat 15 ani. Grecu’ nu  e ca românu’. Dacă e supărat pe tine: “Hai să bem o bere”. Dacă e prieten cu tine:” Hai să bem o bere”. Nu e stresat, nu e grăbit.

 

Mă uit în jos, de pe balcon, în așteptarea răsăritului. Frunzele de toate felurile se bulucesc una într-alta, grase, doldora de emoția așteptării soarelui. Verzi, mari cât palma, adăpostind ciorchini de kaki, altele mai înguste și parfumate, îngrămădindu-se pe lângă limes, mustind de sevă în preajma lămâilor galbene, fremătând toate a pace și verde în lumina începutului.

Pur și simplu simt că aceste locuri blânde și calde și frumoase îmi dăruiesc și îmi dăruiesc și continuă să îmi dăruiască. În fiecare vară, Grecia mă întâmpină cu dulcele ei surâs arhaic, îmi șterge ochii aburiți de zile cenușii și pune înaintea mea cele mai minunate daruri ale firii, ca pentru cel mai de seamă oaspete. Și îmi dăruiește mereu totul, cu același zâmbet netulburat. Mă dăruiește chiar pe mine mie însămi. Mă regăsește de pe unde m-am pierdut și mă aduce înapoi. La frumusețe.

Efharsto.

3. Bella Ciao

Vezuviu plutește în fundal oriunde m-aș uita, magnific, nevinovat ca un prunc. Tăcut. Dar Napoli răsuflă zgomotos și nebunie mai mare nu am întâlnit. M-a izbit de la primul pas, ca un sac de box care îți vine peste figură. Clănțănind cu dinții lui de lup. M-a înfășurat în lava curgătoare a caniculei, m-a asurzit cu zdrăngăneala înfiorătoare a milioane de mașini și motoare, mi-a sfâșiat limitele cu lipsa lui de reguli, cu frenezia trăirii.

E exact cum mi-am închipuit, natural, fierbinte, neîmblânzit, cu zone de genul favelelor braziliene, primitiv în nuanțele lui, agitat. Străzile sunt făcute din dale negre, rocă vulcanică lucioasă, cu ape neguroase ce absorb soarele, piciorul pare să ți se afunde până la gleznă în aburii lor fierbinți. Am senzația că sunt într-un cuptor în care mă coc ca o pizza uriașă sau ca o găină trasă în proțap. Napoletanii nu par să aibă probleme de genul ăsta, sunt iuți și descurcăreți, niște supraviețuitori, mai ales ai traficului. Urmez sfaturile citite pe net și traversez strada doar în spatele lor. Au un simț aparte care îi face să ajungă în siguranță pe partea cealaltă, printre șoferii duși cu pluta care vâjâie de colo, colo, indiferenți la culoarea semaforului. Înghesuială peste tot. A clădirilor, storcoșite una-ntr-alta, a oamenilor, a catralioanelor de turiști. 

 Din loc în loc, densa țesătură a orașului se rupe brusc pentru a lăsa un pic de loc câte unei biserici, câte unei statui. Sau câte unei piazza uriașe, încinse, zgâlțâindu-se și ea de vibe-ul napoletan. Te și miri că statuile mai stau în picioare la asemenea vibrații și decibeli.

Dar noi nu suntem aici pentru statui, muzee, pictori sau biserici. Noi am venit să facem o cercetare serioasă. Asupra pizzei. Să o studiem ca formă de artă. Sau ca formă de viață. Așa că ne punem pe mâncat. Pe analize serioase. Aprofundate. Așa cum am învățat într-o viață de profesorat. Studiu de caz.

Cristinelu’ se sacrifică și mănâncă numai pizza. Pizza și iar pizza. E incredibil câtă pizza poate să mănânce omu’ ăsta.  Eu, spirit independent și mai ușor de grețălit, îmi diversific aria de cercetare și mă ocup simultan de pizza, niscaiva paste și gelato. Savurarea celui mai tare gelato devine un obiectiv major al zilei. E atât de incredibil de bun încât la un moment dat nu mi-am dat seama că nu mai am ochelarii pe ochi decât după vreo 10 minute de lins frenetic și extatic. Din fericire erau atârnați de gât. Nu-mi aminteam cum au ajuns acolo.

Explorarea se lasă și cu bătălii. Intrarea la pizzeriile vestite e gata să ne răpună, să ne pună cu botul pe labe, dar noi suntem neam de ardeleni din Carpați, urmașii dacilor care le-au ținut piept romanilor mâncători de pizza. Nu  ne lăsăm și intrăm. Stăm la cozi imense în vâlvătaia celor 40 de grade și biruim.  Asudați, flămânzi, aducem osanale inventatorului aerului condiționat și ne mâncăm pizza. La antica vestita trattoria. Toate-s antice si toate-s vestite.

Dar ce gusturi, oh, Doamne!  Ce gust are mozarella! Dar ce gust pomodorro!. Nu are rost să încerc o descriere, este de nedescris. Tot ce pot să spun e că plimbăm fiecare îmbucătură prin gură și o înghițim târziu, despărțindu-ne de ea cu disperare și regret imens, exclamând mereu: “ Divin!”. E singurul cuvânt pe care îl mai știm. Divin! Nu zic că Napoli înseamnă numai pizza. Înseamnă și gelato și expresso și paste. Toate divine. O spun cu mâna pe inimă. Și o zornăială fierbinte, o vibrație obscură copleșitoare căreia i-am rezistat 4 zile. Și care, în cele din urmă m-a doborât. Prea fierbinte, prea fără zăgazuri pentru nervii mei încercați din greu. Prea pasional. 

După un maraton de pizze, paste, gelato, 40 grade amplificate de dalele negre tuci, pe fața noastră se citește probabil epuizarea banchetelor romane. Nu mă mir că stăteau întinși pe paturi în timp ce se ghiftuiau. Ne-am finalizat studiul. Am bifat toate pizzeriile vestite din oraș. În urma analizei exhaustive și sistematice, pot spune că fiecare face cea mai bună pizza din lume. De fapt, cred că și cea mai obscură trattoria din Napoli face cea mai bună pizza din lume. E în sângele lor înscris. Se moștenește din tată-n fiu. Sunt rețetele sacre. Pentru inițiați.

Suntem la Il Sorbillo, îndopându-ne ca disperații, lingându-ne degetele, gâfâind și rostind periodic “Divino!”. Când unul, când altul. Dialogul e minimalist și de-a dreptul sărăcuț. Ca să nu zic idioțel. De la carbohidrați, probabil.

Lili ( pipăind fața de masă de un roșu napoletan, are niște nedumeriri profunde): 

         - Asta e de hârtie sau de pânză?

Cristi ( mestecând cu religiozitate, cu ochii dați peste cap în extaz): - Nu știu, Lili, că n-am timp.

 

 Cri( de-abia răsuflând): - Mult!

 Li: - Mai stai un pic.

 Cri:- Pizza asta nu pot s-o las. Best pizza in the world. Mi-ar plăcea să lucrez într-o pizzerie.

 Li:- Obositor.

 Cri:- Dacă nu la 50 de ani, atunci când?! Acolo, în 50 grade, lângă cuptor. Știi cum zicea Toto: ”Cu ceva tre’ să vină.” La mine să vină  in timp ce lucrez ca pizzaiolo. Cu Pizza in brațe.

 

Cri( după două pizze, una la amiază, una seara, după 4 zile, șase pizze): - Oare a treia pe azi cum o fi?! Nu au nevoie măcar de “washer man”? Să trăiesc și eu în Napoli. Să încep de dimineață cu pizza și să nu termin până noaptea.

Zeci de mii de oameni înfulecând, ronțăind, înghițind tone de pizza. Încontinuu. Un oraș întreg mâncând numai pizza. Oriunde te uiți, numai pizza. Altceva nu se mănâncă la terase. Toți înfulecă de parcă ar fi ultima lor masă. Napoli însuși e o pizza uriașă, fierbinte, gata să te înghită dintr-o sorbitură explozivă.

Li( după ce a făcut poze la tavan, pereți, usturoiul de deasupra lui Cristi, atârnând pe pereți, roșiile ciorchine, în așteptarea meniului impresionant, format din ... pizza): - Cri, mai pune-mi niște apă ( bem apă chioară, să amortizăm efectul).

Cri:- Prego, se zice, Lili drag. Dacă ești la Napoli, vorbește ca napoletanii. Că de mâncat,  e clar că mănânci ca ei. Uneori te și comporți de parcă te-ai fi născut cu vulcanul în brațe. Dar mai bine taci și mănâncă. Uite, paste Vezuviu. Pizza Quattro Formaggi- catifea pe limbă, mătase pe gât.

Adevărul e că toate astea duc la o stare de bună dispoziție permanentă. Cu kilogramele fluturând colateral la greu, suntem totuși zglobii ca niște canari și fredonăm întruna Bella Ciao, frumoasa canțonetă italiană pescuită în timpul turului cu hop on- hop off.

Cri ( vigilent cu zgârcita de nevastă-sa): - Lasă-i ceva chelnerului.

Li ( și mai vigilentă, nu cumva să fie fraierită de șmecherii de italieni):  -Poi uite, coperto! Și-au luat singuri ciubucul. Pe nota de plată.

  Cri( cu bun simț și cu milă, nu se știe față de cine): - Lasă-i măcar 50 cenți.

Li ( mărinimoasă): - Îi las 50, se subînțelege.

 Cri ( filosof): - Păi nu știu dacă se subînțelege, că tu ești buldog din ăla rău.

 Li( revoltată): - Așa numești tu un justice fighter?!

 

Seara, pe la 10, în drum spre casă, gâfâim de căldură. Sau poate din cauza burților pline ochi de pizza și paste stratificate una peste alta. Analizăm ce o să mâncăm  a doua zi și unde, în ce locație excepțională din studiul lui lili.

 Li: - Îți dai seama că noi am mâncat ca porcii și acum planificăm de fapt ce să mai mâncăm?

 Cri: - Dar ce vrei să planific, Liliuca, lecțiile la clasa a 5-a? Fiecare planifică ce dorește și ce-l taie capul.

 

Cri( mergând agale prin căldura emanată de dalele negre, în plină noapte):-Un expresso, ceva? Numai ăla mai încape.

Plecând spre Milano, sperăm să mai avem bani de mâncare. Ceva nu e în regulă cu computerul nostru superperformant ( ăla de pe umeri!). Ne gândim numai la desfătările burții. Cred că am făcut o buclă din aia neuronală, bătătorită prin repetiție, pe care scrie pizza, paste, gelato, pizza și da capo!

Milano, mamma mia! Milano e larg, aerisit, classy, elegant, scump. Toți ascunși la umbră pe terase, sorbind din cocktailuri de zeci de euro, numai noi, ca și cămilele egiptene a trebuit să străbatem nu  dunele de nisip, ci bulevardele pline de Prada, Armani, Gucci și altele. În căutare de ceva ieftin. Numai că nu s-a inventat la Milano așa ceva. 

 Li( meditativ):- Cri, mai avem 100 euro. Să-mi iau o poșetă sau să mâncăm?

Cam atat despre Milano. E frumos, dar nu seamănă deloc cu Napoli. E mai boier, e fițos. Nu e locul unde poți să mănânci pizza până leșini și să mai ceri una. Nu e locul care ni s-a tatuat fierbinte pe suflet. N-are vibe. Nu e Bella Ciao.

2. Gelato și rosso pompeiano

Mergem pe străzile arse, de-a dreptul moarte, în timp ce îmi trag mai bine pălăria pe cap și verific dacă am lentilele de protecție la locul lor. Sper să nu erupă iar Vezuviul chiar acum, dar dacă nu o face, sunt bine baricadată să fac față puhoiului sticlos de căldură albă, strălucitoare ce se revarsă de sus peste noi. Acum ne-am găsit și noi să vizităm Pompeiul, în luna lui cuptor! Nu suntem prea normali. Dar asta nu e o noutate. Unde sare temperatura de 40 de grade, hop și noi. Poate avem totuși ceva deficiențe de gândire logică, niscaiva stricăciuni la cap. Nici nu-i de mirare, cum ne învârtim tot prin temperaturi de furnal! 

După primele zece minute de plimbat printre ruine simt impulsul aproape de necontrolat de a pleca val vârtej și de a fi fericită. Mă mulțumesc să bombăn în gând și să zâmbesc serafic către Cristinelu’, care este în extaz, superîncântat că a dat de mama tuturor ruinelor și zburdă ca o căpriță de colo colo, făcând poze epocale cu mumii, pietre și cadavre pompeiene negre și disperate pe vecie.

Bombăneala din capul meu asediat de razele ucigătoare devine din ce în ce mai asurzitoare, dar deocamdată nu pot strica plăcerea omului, așa că o mai țin cumva în frâu în spatele zâmbetului leșinat de plictiseală.

Înțeleg că totul e efemer, dar chiar să permanentizăm această efemeritate?! Să o facem nemuritoare?! Zău așa! Lucru slab! Ca un memento mori etern. Altceva e vremelnicia naturii. Plină de bun simț. Mereu renaște.  În Pompei nu mai renaște nimic. Niciodată. Copleșitor de discordant. Simt că mă turteste efectiv. Că îmi așază pe umeri mii de ani de efemeritate pietrificată. Deja merg aplecat și mă ia cu leșin. Asta trebuie să fie Valea Plângerii. Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte sunt exact aici. Răsucite, contorsionate. Vaierele trecerii par să țâșnească din zidurile înnegrite, fluturându-și fără noimă  brațele mumificate. Gata să mă prindă.

Mă scurg  pe lângă ziduri fierbinți și arse, nu e rost de nici o  buticăreală. Urâtă chestie. Atâta măreție e prea copleșitoare pentru sufletul meu gingaș. Kilometri întregi de ruine și moarte. Sunt gata să cedez și să mă transform într-o uscăciune, ceva de genul strâmb și carbonizat, când totul e salvat miraculos. Trag cu urechea la ce explică un ghid grupului toropit, semicomatos de turiști și aud niște silabe delicioase, “rosso pompeiano”. Ce rezonanță, ce sclipiciune luminoasă, de dincolo de lumină. Ce spiriduș de cuvânt!  Și încep să îl văd peste tot. Rozul cu pricina.  Alunecând pe ziduri vechi, dulce și sprințar ca o adiere. Ca o mângâiere. Totul devine frumusețe pură. Agresivitatea nudă a ruinelor se îmblânzește de parcă ar fi fost atinsă de penelul unei nemuriri gingașe. Rosso pompeiano țopăie ca un licurici grațios și plin de farmec printre sunete și imagini vechi de mii de ani. Îl ating cu degetele pe cărămizile fierbinți, îl rostesc murmurat. Efemeritatea a devenit ceva ce poate fi îndurat, trăit, ars și decantat în silabe  de cântec si râs. Pentru că există rosso pompeiano.

Asemenea trăiri istorice fundamentale, asemenea atingeri esențiale ale vremelniciei noastre, combinate cu nemurirea morții înfiorător de eterne te zgâlțâie rău de tot. Să pipăi faptul că ești o biată păpădie carbonizată e al naibii de șocant. Trebuie compensat cu ceva. Echilibrul trebuie restabilit urgent. Aproape îl târăsc pe Cristineață spre un gelato. Mai nou mă răsplătesc pentru orice cu o înghețată. Slavă domnului pentru gelato italian! Te face să treci peste orice! Chiar și peste omniprezența Vezuviului.

 

 

Una storia italiana di belezza e passione

1.  Grandissimoooo!

Încă mi se învârt toate în cap. Țara asta e un caleidoscop, oricum îl întorci dai peste altceva, un altceva șocant. Un “shocking news” perpetuu. Fie te ia cu leșin de atâta frumusețe, nemaivăzută și nemaiauzită, fie te lovește vibrația trăirii, zgâlțâindu-ți oasele,  neuronii, chiar și firele de păr din cap. Fie nu îți mai revii niciodată pe deplin după ce ți-ai dus papilele gustative până la gustul ultim, originar aici și neîntinat de rafinamentele inutile ale civilizației.

De la început știam ce vreau. Orășelul cu pricina e pe lista mea de locuri speciale. Da, da, am o listă de asta, ca să nu uit care-mi sunt obiectivele majore în această viață. De fapt mi-ar trebui vreo 10 vieți să bifez tot ce e acolo, așa că nu am de ales, trebuie obligatoriu să ajung cel puțin centenară. Vreau să îmi port picioarele tremurânde prin lume măcar încă juma’ de secol.  Mai nou, deviza de pe ușa mea spune clar: ”Totul e posibil!”. Într-un fel sau altul.

După o scurtă aruncare în apele Bookingului, scorurile de la Positano m-au făcut să respir adânc ca să-mi revin din groaza vinderii unui rinichi sau ceva de genul (nici Cristi n-a părut prea încântat de idee!), așa că m-am repliat rapid spre Sorrento, singurul unde puteam să sper la o cameră decentă de pus capul jos, cutremurată de atâtea vibe-uri. De-acolo urma să iau Coasta Amalfi cu asalt.

Zis și făcut. Citisem că drumul e îngust, periculos și că îți activează amigdala mai ceva ca un salt cu parașuta. Mă cam tem de chestii din astea, sunt fricoasă ceva de speriat, mai ales că trebuie să mă conserv cumva până la 100 de ani, așa că m-am uitat cu atenție la șoferul autobuzului, sperând să citesc competența înscrisă apăsat pe fruntea lui. Mulțumită de rezultat, am pornit la drum spre iubitul Positano, să îl văd măcar în treacăt. Mai bine o vizită scurtă decât niciuna. Mai bine acum, decât mâine. Asta e filosofia mea de viață și e bună, știu. 

Italianul conduce în stil propriu, degajat, profesionist, luând curbele strâmte cu nonșalanță exersată. Cristi a avut ideea absolut măreață să stăm exact în spatele lui pentru a ne impregna mai bine cu frumusețea inegalabilă a peisajului. Mă  impregnez, nu-i vorbă, dar mi-am cam pierdut suflul. Prăpastia încearcă să se năpustească direct spre mine și doar geamul subțirel pare să o țină departe de eul meu fragil și înspăimântat.  Abia încep, cu infinită grijă, să îmi recapăt uzul respirației, când în autobuz urcă o tinerică flu-flu și se așază pe primul rând de scaune, în dreapta. Și ce credeți că face șoferul nostru, italian din tată-n fiu și pasional de la atâta caniculă câtă înghite zilnic?! Și neînsurat, nenorocitul, că m-am uitat să văd dacă are vreo verighetă, să o sun cumva pe nevastă-sa. Ce să facă, sărmanul nevinovat?! Începe să flirteze cu tinerica cea voioasă. De câte ori scoate vreun giugiuluc mângâietor pe gură, întoarce și capul să vadă efectul asupra scumpetei. Capul întors complet de la drumul în fir de ață!! Noooo! Adio admirarea peisajului. Dau să mă sufoc. Mi-ar trebui rapid o pungă de hârtie să suflu în ea. Nu pot să văd, pe parbrizul larg și aburit de căldură, decât știrile cu majuscule:”Autobuz cu turiști căzut în prăpastie. Printre ei și români. Sărmanii. Cauze necunoscute. Cutia neagră nu s-a găsit încă.” Cristi, căruia îi împărtășesc tot ce simt, secundă de secundă, în speranța unei oarecare empatii, zău așa! îmi spune sec, printre dinți, că autobuzele n-au cutii negre. Bineînțeles că ăsta are,  dacă urmează să planeze ca un avion! Așa e logic.

Palidă, verde, gâfâind de groază îmi urmăresc șoferul la fiecare întoarcere a capului, încercând să țintesc drumul cu ochi de vultur în locul lui. Drum îngust, pe care trebuie să claxonezi puternic, cu sunete de sirenă în curbe, să nu mai între o altă mașină pe contrasens, căci nu încap două odată, drum plin ochi de scutere țâșnind de nebune în toate părțile, italienii ăștia sunt chiar turbați și complet lipsiți de simțul măsurii, mă conving încă o dată. Atâta pasiune într-ale trăitului poate să ucidă! Drum pe care de multe ori ne oprim la 45 de grade căci nu mai e loc de trecut, cine gaia m-o fi adus pe coclaurile astea?!  Mă strâng ca un arici la gândul că îmi voi pierde prețioasa viață înainte să bifez lista și mă gândesc frenetic cum să-l reclam pe șoferul june prim. Cristi, la rându-i, se chircește de groază la gândul că mă voi certa cu omu’ și voi stârni un conflict internațional. Îmi tot șâșâie să mă liniștesc, de parcă aș fi copil mic și tocmai am văzut bau- baul. Din fericire pentru toate părțile implicate tinerica  coboară după 15 minute, cronometrate de mine pe ceas și  putem  să revenim la starea inițială, de căscat gura la frumusețile nepieritoare. Mă simt ca după niscaiva sporturi extreme, ca și cum m-aș fi avântat într-un uriaș bungee jumping, sărind direct în miezul Paradisului. În Positano- chic bon-bon de limoncello. Orășelul meu preferat.

Poate că e efectul adrenalinei, dar simt acut, ascuțit ca o durere în piept, că realitatea s-a autodepășit, și-a ieșit cu totul din țâțâni de atâta splendoare. Mă uit la Cristinelu’, strălucește de parcă e aurit, suntem cu zâmbetul până la urechi și ne felicităm reciproc că am mai nimerit într-un loc superb de pe pământ.  Pășim cu grijă, încercând să ne revenim în urma impactului năucitor. Am senzația că m-a lovit un tsunami de frumusețe și m-a terminat pentru toată viața. Nu o să-mi mai revin și nu o să mai pot trăi în altă parte. Am atins măsura de sus a lumii. Cum să mai îndur orice altceva?! Ce mă fac acum?!  Aerul dulce, cu miros de mare și lămâi se stratifică în arome de soare și munte. Niciodată nu au mirosit lămâile așa! Valuri, valuri de căsuțe albe, alunecând spre apă. Culoarea incredibilă a mării, amestec violent, fluid de turcoaz, bleu și cerneală ce se întâlnește abrupt cu muntele și verdele lui curajos, fuziunea perfectă! Flori peste tot, armonie absolută, ciocănindu-mă pe fiecare centimentru de epidermă, bombardându-mă până la leșin, acesta este raiul, simt asta cu tărie, o simt dureros până la os.

- Cri, aici vreau să vin, să stăm măcar o săptămână la plajă. Ah, să trăiesc la maximum de frumusețe ever! Sau măcar 7 zile!

Cri( apucat de groaza unei viziuni macabre):- Li, da’ Grecia ce are?! Drăguța noastră Grecie! Nu vezi că aici un șezlong , unul singur, costă 25 de euro???!! Chiar vrei să ajungem homleși?!

 Mda. Positano, my love, mia casa, ești perfect! Mai puțin scorurile, e adevărat, dar asta numai pentru că suntem noi zgârnobi. Tu meriți totul! Poate într-o altă viață, totuși!

Cu retina încărcată de albastru și splendoare ne ducem mai departe, la Amalfi. O altă magie, mai vintage, nu ca la Positano al meu, proaspăt ca o lămâie. Un abur istoric, încolăcit pe străzi mai largi, spații mai drepte, o grație mai subtilă, nu așa explozivă pe biata mea retină. Sorrento e cuminte și dulce, armonios într-un mod calm, liniștit, comfortabil până la modestie.

Dar dintre toate, Positano mi-a rupt inima.

Ce zi superbă a vieții mele! Să ajung să pipăi toată frumusețea neasemuită, tulburătoare a coastei amalfitane, să o adăpostesc între amintirile mele ca pe o floare de nu-mă-uita prețioasă și să o port mai departe cu mine, ce noroc, ce binecuvântare!