3. Bella Ciao

Vezuviu plutește în fundal oriunde m-aș uita, magnific, nevinovat ca un prunc. Tăcut. Dar Napoli răsuflă zgomotos și nebunie mai mare nu am întâlnit. M-a izbit de la primul pas, ca un sac de box care îți vine peste figură. Clănțănind cu dinții lui de lup. M-a înfășurat în lava curgătoare a caniculei, m-a asurzit cu zdrăngăneala înfiorătoare a milioane de mașini și motoare, mi-a sfâșiat limitele cu lipsa lui de reguli, cu frenezia trăirii.

E exact cum mi-am închipuit, natural, fierbinte, neîmblânzit, cu zone de genul favelelor braziliene, primitiv în nuanțele lui, agitat. Străzile sunt făcute din dale negre, rocă vulcanică lucioasă, cu ape neguroase ce absorb soarele, piciorul pare să ți se afunde până la gleznă în aburii lor fierbinți. Am senzația că sunt într-un cuptor în care mă coc ca o pizza uriașă sau ca o găină trasă în proțap. Napoletanii nu par să aibă probleme de genul ăsta, sunt iuți și descurcăreți, niște supraviețuitori, mai ales ai traficului. Urmez sfaturile citite pe net și traversez strada doar în spatele lor. Au un simț aparte care îi face să ajungă în siguranță pe partea cealaltă, printre șoferii duși cu pluta care vâjâie de colo, colo, indiferenți la culoarea semaforului. Înghesuială peste tot. A clădirilor, storcoșite una-ntr-alta, a oamenilor, a catralioanelor de turiști. 

 Din loc în loc, densa țesătură a orașului se rupe brusc pentru a lăsa un pic de loc câte unei biserici, câte unei statui. Sau câte unei piazza uriașe, încinse, zgâlțâindu-se și ea de vibe-ul napoletan. Te și miri că statuile mai stau în picioare la asemenea vibrații și decibeli.

Dar noi nu suntem aici pentru statui, muzee, pictori sau biserici. Noi am venit să facem o cercetare serioasă. Asupra pizzei. Să o studiem ca formă de artă. Sau ca formă de viață. Așa că ne punem pe mâncat. Pe analize serioase. Aprofundate. Așa cum am învățat într-o viață de profesorat. Studiu de caz.

Cristinelu’ se sacrifică și mănâncă numai pizza. Pizza și iar pizza. E incredibil câtă pizza poate să mănânce omu’ ăsta.  Eu, spirit independent și mai ușor de grețălit, îmi diversific aria de cercetare și mă ocup simultan de pizza, niscaiva paste și gelato. Savurarea celui mai tare gelato devine un obiectiv major al zilei. E atât de incredibil de bun încât la un moment dat nu mi-am dat seama că nu mai am ochelarii pe ochi decât după vreo 10 minute de lins frenetic și extatic. Din fericire erau atârnați de gât. Nu-mi aminteam cum au ajuns acolo.

Explorarea se lasă și cu bătălii. Intrarea la pizzeriile vestite e gata să ne răpună, să ne pună cu botul pe labe, dar noi suntem neam de ardeleni din Carpați, urmașii dacilor care le-au ținut piept romanilor mâncători de pizza. Nu  ne lăsăm și intrăm. Stăm la cozi imense în vâlvătaia celor 40 de grade și biruim.  Asudați, flămânzi, aducem osanale inventatorului aerului condiționat și ne mâncăm pizza. La antica vestita trattoria. Toate-s antice si toate-s vestite.

Dar ce gusturi, oh, Doamne!  Ce gust are mozarella! Dar ce gust pomodorro!. Nu are rost să încerc o descriere, este de nedescris. Tot ce pot să spun e că plimbăm fiecare îmbucătură prin gură și o înghițim târziu, despărțindu-ne de ea cu disperare și regret imens, exclamând mereu: “ Divin!”. E singurul cuvânt pe care îl mai știm. Divin! Nu zic că Napoli înseamnă numai pizza. Înseamnă și gelato și expresso și paste. Toate divine. O spun cu mâna pe inimă. Și o zornăială fierbinte, o vibrație obscură copleșitoare căreia i-am rezistat 4 zile. Și care, în cele din urmă m-a doborât. Prea fierbinte, prea fără zăgazuri pentru nervii mei încercați din greu. Prea pasional. 

După un maraton de pizze, paste, gelato, 40 grade amplificate de dalele negre tuci, pe fața noastră se citește probabil epuizarea banchetelor romane. Nu mă mir că stăteau întinși pe paturi în timp ce se ghiftuiau. Ne-am finalizat studiul. Am bifat toate pizzeriile vestite din oraș. În urma analizei exhaustive și sistematice, pot spune că fiecare face cea mai bună pizza din lume. De fapt, cred că și cea mai obscură trattoria din Napoli face cea mai bună pizza din lume. E în sângele lor înscris. Se moștenește din tată-n fiu. Sunt rețetele sacre. Pentru inițiați.

Suntem la Il Sorbillo, îndopându-ne ca disperații, lingându-ne degetele, gâfâind și rostind periodic “Divino!”. Când unul, când altul. Dialogul e minimalist și de-a dreptul sărăcuț. Ca să nu zic idioțel. De la carbohidrați, probabil.

Lili ( pipăind fața de masă de un roșu napoletan, are niște nedumeriri profunde): 

         - Asta e de hârtie sau de pânză?

Cristi ( mestecând cu religiozitate, cu ochii dați peste cap în extaz): - Nu știu, Lili, că n-am timp.

 

 Cri( de-abia răsuflând): - Mult!

 Li: - Mai stai un pic.

 Cri:- Pizza asta nu pot s-o las. Best pizza in the world. Mi-ar plăcea să lucrez într-o pizzerie.

 Li:- Obositor.

 Cri:- Dacă nu la 50 de ani, atunci când?! Acolo, în 50 grade, lângă cuptor. Știi cum zicea Toto: ”Cu ceva tre’ să vină.” La mine să vină  in timp ce lucrez ca pizzaiolo. Cu Pizza in brațe.

 

Cri( după două pizze, una la amiază, una seara, după 4 zile, șase pizze): - Oare a treia pe azi cum o fi?! Nu au nevoie măcar de “washer man”? Să trăiesc și eu în Napoli. Să încep de dimineață cu pizza și să nu termin până noaptea.

Zeci de mii de oameni înfulecând, ronțăind, înghițind tone de pizza. Încontinuu. Un oraș întreg mâncând numai pizza. Oriunde te uiți, numai pizza. Altceva nu se mănâncă la terase. Toți înfulecă de parcă ar fi ultima lor masă. Napoli însuși e o pizza uriașă, fierbinte, gata să te înghită dintr-o sorbitură explozivă.

Li( după ce a făcut poze la tavan, pereți, usturoiul de deasupra lui Cristi, atârnând pe pereți, roșiile ciorchine, în așteptarea meniului impresionant, format din ... pizza): - Cri, mai pune-mi niște apă ( bem apă chioară, să amortizăm efectul).

Cri:- Prego, se zice, Lili drag. Dacă ești la Napoli, vorbește ca napoletanii. Că de mâncat,  e clar că mănânci ca ei. Uneori te și comporți de parcă te-ai fi născut cu vulcanul în brațe. Dar mai bine taci și mănâncă. Uite, paste Vezuviu. Pizza Quattro Formaggi- catifea pe limbă, mătase pe gât.

Adevărul e că toate astea duc la o stare de bună dispoziție permanentă. Cu kilogramele fluturând colateral la greu, suntem totuși zglobii ca niște canari și fredonăm întruna Bella Ciao, frumoasa canțonetă italiană pescuită în timpul turului cu hop on- hop off.

Cri ( vigilent cu zgârcita de nevastă-sa): - Lasă-i ceva chelnerului.

Li ( și mai vigilentă, nu cumva să fie fraierită de șmecherii de italieni):  -Poi uite, coperto! Și-au luat singuri ciubucul. Pe nota de plată.

  Cri( cu bun simț și cu milă, nu se știe față de cine): - Lasă-i măcar 50 cenți.

Li ( mărinimoasă): - Îi las 50, se subînțelege.

 Cri ( filosof): - Păi nu știu dacă se subînțelege, că tu ești buldog din ăla rău.

 Li( revoltată): - Așa numești tu un justice fighter?!

 

Seara, pe la 10, în drum spre casă, gâfâim de căldură. Sau poate din cauza burților pline ochi de pizza și paste stratificate una peste alta. Analizăm ce o să mâncăm  a doua zi și unde, în ce locație excepțională din studiul lui lili.

 Li: - Îți dai seama că noi am mâncat ca porcii și acum planificăm de fapt ce să mai mâncăm?

 Cri: - Dar ce vrei să planific, Liliuca, lecțiile la clasa a 5-a? Fiecare planifică ce dorește și ce-l taie capul.

 

Cri( mergând agale prin căldura emanată de dalele negre, în plină noapte):-Un expresso, ceva? Numai ăla mai încape.

Plecând spre Milano, sperăm să mai avem bani de mâncare. Ceva nu e în regulă cu computerul nostru superperformant ( ăla de pe umeri!). Ne gândim numai la desfătările burții. Cred că am făcut o buclă din aia neuronală, bătătorită prin repetiție, pe care scrie pizza, paste, gelato, pizza și da capo!

Milano, mamma mia! Milano e larg, aerisit, classy, elegant, scump. Toți ascunși la umbră pe terase, sorbind din cocktailuri de zeci de euro, numai noi, ca și cămilele egiptene a trebuit să străbatem nu  dunele de nisip, ci bulevardele pline de Prada, Armani, Gucci și altele. În căutare de ceva ieftin. Numai că nu s-a inventat la Milano așa ceva. 

 Li( meditativ):- Cri, mai avem 100 euro. Să-mi iau o poșetă sau să mâncăm?

Cam atat despre Milano. E frumos, dar nu seamănă deloc cu Napoli. E mai boier, e fițos. Nu e locul unde poți să mănânci pizza până leșini și să mai ceri una. Nu e locul care ni s-a tatuat fierbinte pe suflet. N-are vibe. Nu e Bella Ciao.