Mergem pe străzile arse, de-a dreptul moarte,
în timp ce îmi trag mai bine pălăria pe cap și verific dacă am lentilele de
protecție la locul lor. Sper să nu erupă iar Vezuviul chiar acum, dar dacă nu o
face, sunt bine baricadată să fac față puhoiului sticlos de căldură albă,
strălucitoare ce se revarsă de sus peste noi. Acum ne-am găsit și noi să
vizităm Pompeiul, în luna lui cuptor! Nu suntem prea normali. Dar asta nu e o
noutate. Unde sare temperatura de 40 de grade, hop și noi. Poate avem totuși
ceva deficiențe de gândire logică, niscaiva stricăciuni la cap. Nici nu-i de
mirare, cum ne învârtim tot prin temperaturi de furnal!
După
primele zece minute de plimbat printre ruine simt impulsul aproape de
necontrolat de a pleca val vârtej și de a fi fericită. Mă mulțumesc să bombăn
în gând și să zâmbesc serafic către Cristinelu’, care este în extaz,
superîncântat că a dat de mama tuturor ruinelor și zburdă ca o căpriță de colo
colo, făcând poze epocale cu mumii, pietre și cadavre pompeiene negre și
disperate pe vecie.
Bombăneala din capul meu asediat de razele
ucigătoare devine din ce în ce mai asurzitoare, dar deocamdată nu pot strica
plăcerea omului, așa că o mai țin cumva în frâu în spatele zâmbetului leșinat
de plictiseală.
Înțeleg
că totul e efemer, dar chiar să permanentizăm această efemeritate?! Să o facem
nemuritoare?! Zău așa! Lucru slab! Ca un memento mori etern. Altceva e
vremelnicia naturii. Plină de bun simț. Mereu renaște. În Pompei nu mai renaște nimic. Niciodată.
Copleșitor de discordant. Simt că mă turteste efectiv. Că îmi așază pe umeri
mii de ani de efemeritate pietrificată. Deja merg aplecat și mă ia cu leșin. Asta
trebuie să fie Valea Plângerii. Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de
moarte sunt exact aici. Răsucite, contorsionate. Vaierele trecerii par să
țâșnească din zidurile înnegrite, fluturându-și fără noimă brațele mumificate. Gata să mă prindă.
Mă
scurg pe lângă ziduri fierbinți și arse,
nu e rost de nici o buticăreală. Urâtă
chestie. Atâta măreție e prea copleșitoare pentru sufletul meu gingaș.
Kilometri întregi de ruine și moarte. Sunt gata să cedez și să mă transform
într-o uscăciune, ceva de genul strâmb și carbonizat, când totul e salvat
miraculos. Trag cu urechea la ce explică un ghid grupului toropit, semicomatos
de turiști și aud niște silabe delicioase, “rosso pompeiano”. Ce rezonanță, ce
sclipiciune luminoasă, de dincolo de lumină. Ce spiriduș de cuvânt! Și încep să îl văd peste tot. Rozul cu
pricina. Alunecând pe ziduri vechi,
dulce și sprințar ca o adiere. Ca o mângâiere. Totul devine frumusețe pură.
Agresivitatea nudă a ruinelor se îmblânzește de parcă ar fi fost atinsă de
penelul unei nemuriri gingașe. Rosso pompeiano țopăie ca un licurici grațios și
plin de farmec printre sunete și imagini vechi de mii de ani. Îl ating cu
degetele pe cărămizile fierbinți, îl rostesc murmurat. Efemeritatea a devenit
ceva ce poate fi îndurat, trăit, ars și decantat în silabe de cântec si râs. Pentru că există rosso
pompeiano.
Asemenea
trăiri istorice fundamentale, asemenea atingeri esențiale ale vremelniciei
noastre, combinate cu nemurirea morții înfiorător de eterne te zgâlțâie rău de
tot. Să pipăi faptul că ești o biată păpădie carbonizată e al naibii de șocant.
Trebuie compensat cu ceva. Echilibrul trebuie restabilit urgent. Aproape îl
târăsc pe Cristineață spre un gelato. Mai nou mă răsplătesc pentru orice cu o
înghețată. Slavă domnului pentru gelato italian! Te face să treci peste orice!
Chiar și peste omniprezența Vezuviului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu