Aici și acum

Pătura albastră, iarba verde, stau întinsă la soare, e primul picnic de anul acesta. Soarele mi se filtrează auriu și încântător printre gene, sunetele sunt o simfonie de ape curgând, păsărele și albine, greieri, lăcuste, ce-or mai fi. Și clinchetele frunzelor ce se învârt și se tot învârt într-o ciuleandră a vântului și a luminii.

Trag adânc aer în piept. Miroase a verde de brad, a verde de pământ, a verde umed și încins, a cimbrișor de deal și de vale. Miroase a apă, a curat, a munte.

Deschid ochii să măsor nivelul realității. Un pic, așa. Să nu o iau chiar razna cu fanteziile. Lângă mine, trei mesteceni, zornăindu-și fericiți aripile de frunze argintii sub un cer albastru-lacrimă. Brazii tremurandu-și acele și împrospătând totul cu miros de veșnicie.

Muntele se înfige cu toată splendoarea lui în prim plan, e măreț de te ia cu leșin, acum văd că seamănă cu marea, la fel de nesfârșit, la fel de urieșesc și copleșitor. Își unduiește valurile de verde și înaintează spre mine, retrăgându-se apoi în maree adânci și amestecate de arbori și frunze.

Sunt doldora de fericire, aici și acum. Îmi pipăi fericirea cu degetele și o simt clară și strălucitoare în 5 dimensiuni. Mă umple și se revarsă cântat, scânteind, în afară. Probabil că strălucesc ca un far, ghidându-mă eu pe mine însămi. Prin lumină.

 

I don’t give a damn

Sau nici cât o ceapa degerata

Tocmai am terminat de citit “Arta magică a durutului în cot” și mi-am dat seama, fericită și încântată, că fac parte dintre iluminați (celelalte categorii fiind copiii și nesimțiții). În sfârșit sunt și eu o iluminată! E o senzație pură și nemaîntâlnită, savuroasă prin prospețimea ei.  Mult am luptat să ajung la nivelul ăsta. Chiar am exersat toată viața durutul în cot ( fără să-mi dau seama ce fac, așa o inocentă, draga de mine!), știam expresia chiar și pe franțuzește, ceea ce spune multe despre implicarea mea în subiect. “Je m’en fiche” îl completează strălucit pe “I don’t care” ( ca să nu folosim celelalte variante englezești care sunt absolut savuroase, dar nu pot fi rostite în public!) și ambele mi-au călăuzit pașii prin întunericul datoriilor față de societate și omenire.  

Sunt o grămadă de lucruri de care îmi pasă încă (v-am spus că nu fac parte din categoria nesimțiților, zău așa!) și altele pe care nu dau nici o ceapă degerată. Lunga listă a celor care nu au nici o relevanță pentru mine explică limpede de ce tocmai mi-am permis să stau o oră cu ochii holbați la mișcarea norilor pe geamul mansardei, fără nici o grijă că-mi pierd timpul atât de prețios. Explică chiar foarte clar de ce lumea crede că sunt o zănatică cu capul în nori- aceiași nori- visătoare până la a intra cu capul în stâlpii vajnici de pe stradă, aiurită până la a mă împrăștia în mijlocul trotuarului din cauză că mă uit după curcubeie. Spre deosebire de alți oameni normali, dedicați și devotați ( să nu uităm  stresați!), eu am mult timp liber pentru mine, cu care fac ce vreau eu. E o adevărată rușine, dacă mă întrebați, cât timp liber am. Dar bineînțeles că eu nu simt decât satisfacție. O satisfacție rotunjoară și grăsuță, pufoasă și autosuficientă. Ceilalți pot fi invidioși sau critici și să mustăcească chiar acum tot felul de cuvinte nefericite, pe care nu vreau să le aud, dar eu cred că toți ar trebui să se elibereze din capcana ritmului Rock N Roll în care își trăiesc viața, gâfâind ca după un maraton de 100 kilometri, alergat zilnic. Sărăcuții! Doamne ferește, poți să faci poc pe drum. Și ce se va întâmpla atunci cu toate treburile presante și indiscutabil necesare pe care trebuia neapărat să le faci?! Toți ar trebui să își creeze niște supape de siguranță acolo, în creierul acela minunat și multitasking, să-și regăsească timpul pierdut aiurea făcând atâtea chestii utile, să îl cultive ca pe o plantă rară și gingașă, să îl țină îmbrățișat cu căldură la pieptul lor duios, în timp ce stau pe șezlong, sorbind o limonadă parfumată cu ghimbir și admirând alene dansul delicat al norilor. În timp ce savurează zona magică a inutilului.

Ca orice iluminat, simt nevoia să îi inspir pe cei din jurul meu, să le ofer  un model în viață, așa că voi încerca să trec în revistă câteva din lucrurile de care mă doare în cot ( lista completă mi-ar lua ani din viață și oricum nu dau nici o ceapă degerată pe chestiile perfecte și complete). Lipsa acestor lucruri din viața mea e salutară și benefică, o bucurie continuă, ceea ce îi doresc oricui. Dacă veți avea tăria de caracter să mă urmați ( căci îți trebuie tărie, nene!), vă spun limpede că nu e ușor să fii iluminat. E chiar un job foarte greu, care cere un exercițiu de ani de zile. 

Așa grăiește un guru iluminat ( o fi pleonasm?!):

 1.  Nu-mi pasă absolut deloc de completarea hârtiilor, dosarelor, hârtiuțelor, situațiilor, tabelelor și a altor bazaconii născocite de tot felul de funcționari zeloși și iubitori de formă ( fondul este o noțiune care nu interesează pe nimeni pe aceste meleaguri!). Am hotărât cu mult timp în urmă că nimeni nu le citește, nimeni nu are nevoie de ele, nu ajută la nimic. Sistemul de învățământ românesc nu se schimbă în bine ( cel puțin în ultimii zeci de ani nu s-a schimbat chiar deloc în bine!) pentru că eu completez situații cu numărul de absențe lunare, cu media claselor pe semestre, câte fete, câți băieți au luat note între 7-8,99 , pentru că fac rapoarte de analiză și scriu în tot felul de registre. Tone de hârtii pentru nimic, nici măcar nu s-a uitat nimeni pe ele vreodată. Nimeni, niciodată nu s-a uitat prin dosarele mele în ultimii 28 de ani. Formă, formă, formă! Prefer să mă dedic fondului.

 

 2.  Nici de locul de parcare din fața blocului nu-mi pasă. Oamenii se sfărâmă de nervi dacă le ia cineva locul de parcare, ați observat asta?! Nu că ar fi locul lor privat, dar e de la sine înțeles că dacă l-ai ocupat cândva, demult, e al tău. Programul-buclă pavlonian din capul tău îți spune că acolo trebuie să parchezi. Că-i numai în capul tău, e o altă mâncare de pește. Și apoi vin tot felul de nenorociți care nu înțeleg ordinea firească a lucrurilor și îți ocupă locul. Să te ții stres, înjurături, spaime existențiale. Mă doare în cot. Întotdeauna se mai găsește un loc. Niciodată nu am rămas cu mașina neparcată.

  

 3.  Ce să mai vorbim de small talk. Sigur că înțeleg nevoia oamenilor de așa ceva. Dorința lor imperioasă de a discuta despre cum vărul nevestei lui Gheorghiță, fiul vecinului din capătul străzii și-a schimbat culoarea casei în roz și a enervat jumătate de stradă. Despre telenovela turcească care a uimit țara și în care Yosuf o iubește pe Jasmin, care de fapt e mătușa lui, care de fapt nu știu ce și nu știu cum, despre noul model de blugi ( ăia care de-abia se mai țin pe picior, cu un model complicat și savant de găuri), care se poartă neapărat cu șosetele acelea minuscule și invizibile ( vă dați seama că nu știu ce vorbesc!), despre cum se face ciorba de perișoare din moși strămoși. Înțeleg că oamenii se relaxează vorbind vrute și nevrute. Dar aleg să nu mă intereseze. Aleg să mă retrag din așa ceva pentru că mă plictisesc de moarte. Prefer să stau cu ochii-n soare și să visez de una singură la frumusețea ascunsă a lumii. În tăcere. 

 

 4. De asemenea, mă doare în cot de părerea vecinilor. A necunoscuților. Și a cunoscuților care se bagă în seamă. Nu mă interesează. Pot să creadă ce vor, când vor și în ce variantă vor. Nu m-am băgat în viața lor, nu am emis judecăți de valoare inestimabilă referitoare la viața lor privată, mă doare în cot de opiniile lor, de judecățile sau criticile enunțate la un colț de bloc sau la un colț de conștiință și bunăvoință. Să fie cât de români vor, să își dorească să crape și capra oricui, să morocănească și să bârfească. Eu sunt în lumea mea. Senină. Zâmbitoare. O lume cu zambiluțe zen.

 

 5. Tot acolo și condițiile meteo. Zău așa, ce importanță are că mâine va ploua, va ninge sau va coborî nisipul saharian peste mașinile aflate în parcare. Nu sunt agricultor, for Pete’s sake! Îmi petrec 90 % din viață sub acoperiș. Cu zeci de mii de ani în urmă, mai zic, peștera era destul de friguroasă, simțea omu’ nevoia să iasă nițel la soare. Dar să manifești și acum bucle mentale de om preistoric și, din apartamentul tău protejat contra fulgerelor, să te îngrijorezi pentru fiecare schimbare meteo?! Că vine grindina, că vine tornada! Păi și poți tu să le oprești?! I don’t care!

 

 6.  Îmi pun ochelarii de cal vizavi de durerea mea de călcâi. O perioadă destul de îndelungată mi-am dedicat multe minute și ore investigării durerii ascuțite din călcâi. Un pinten, au spus doctorii. Nu aveți ce-i face. Aoleu, nenicule, și cum mai umblu eu?! Un pinten de gloabă bătrână, dacă eram în zona întunecată. Unul de inorog, dacă reușeam să găsesc zona luminoasă. Așa că m-am hotărât să mă doară-n cot de călcâiul meu. Aveam mult de umblat în vacanțele mele de care îmi pasă inimaginabil, nu-mi puteam permite ca o durere oarecare să mă oprească. De când îi dau cu tifla, călcâiul se descurcă singur. Mai scheaună din când în când, copleșit de ascuțiș, dar apoi amorțește recunoscător și eu mărșăluiesc cu nesimțire pe trotuarele lumii. Sau cu iluminare.

 

 7.  O, dar nu îmi pasă chiar deloc de centenare. Oare ar trebui să spun că-mi  pare rău?! Pentru că nu îmi pare. Nu înțeleg nimic, dar chiar nimic din sărbătorirea a 100 de ani de când a luat ființă orașul. Țara. Neamul. Mii de oameni care se îngrămădesc să sărbătorească, împiedicându-se prin gropile patriei, făcând poze minunate cu drapele și coloane mărșăluind eroic pentru a le trimite copiilor plecați pe alte meleaguri. Istoria noastră măreață, tam tam, o chichiță fericită de care ne agățăm pentru că viitorul are ochii holbați în depărtare, după nepoții pierduți. Care acum se nasc cu cetățenie engleză, italiană, suedeză sau neozeelandeză. Orașul meu e pe jumătate mort, aproape toți sunt plecați într-aiurea și ferestrele întunecate ale apartamentelor goale se chinuie să respire în pustietatea nopților, dar hai să sărbătorim! Găsim noi un centenar pe undeva! Nu, nici vorbă, nu dau nici o ceapă degerată pe tăierea panglicilor. 

 

 8.  Dar ce ziceți de pantofii cu toc?! În urmă cu ceva timp, prin anii entuziasmați ai tinereții mele, am decis că nu pot să suport tocurile. Chinul de a le purta era mult prea mare, efectiv centrul de greutate îmi aluneca la vale și simțeam același gen de tortură pe care trebuie să-l fi simțit micuțele chinezoaice cu picioarele legate. Adio picioare lotus. Nu pentru mine. Ce ușurare! Să porți pantofi comozi, plați, în care degetele se lăfăie ca lopoșelele de broască, nelotusate și nestresate. Adio frumusețe și eleganță feminină, bun venit comfortul meu drag, bun venit draga mea libertate a exprimării. Liberul arbitru tre’ să-ți folosească la ceva în această viață.

 

 9.  Mă doare în cot ( aoleu, era să scriu altă expresie!) și de fondul de ten. Și alte farduri. Adevărul adevărat e că nu am nici cel mai mic talent în fircălirea feței! Și dacă încerc să pun un creion albastru pe sub ochi, o dungă iese mai groasă, una mai strâmbă, apoi uit și dau cu degetele, în încercarea de a limpezi realitatea ( știți cât de neclară e uneori!), așa că nu vă puteți închipui cu ce ușurare am renunțat la orice fel de practici irositoare de timp! Dimineața îmi folosesc ora câștigată astfel bând cafea, ascultând muzică și jucând bile. Ce poate fi mai înviorător?! Simți cu adevărat că trăiești.

 

 10.  Ultimele, dar nu pe ultimul loc: relațiile false. Ar putea să șadă chiar pe primul. Ca Cersei pe tron. Cât timp pierdut cu tot felul de zâmbete strâmbe, măguliri rânjite și tertipuri manipulatorii.  Contractul social își șoptește întruna mantra:  “Fii politicos, fii sociabil”. Să stai ore întregi cu oameni pe care nu-i placi defel, să-i asculți debitând tot felul de chestii inepte, să-i asculți cum te caracterizează și cum te definesc conform măsurii lor, să le vezi limitările și să le suporți pentru că “așa e frumos” și “ așa se cade”. Să le asculți lăudăroșeniile sfruntate, să vezi cum orice subiect se răsucește spre persoana lor, e vorba întruna despre ei, ei și numai ei, să-i vezi cum se uită la tine , nu ca să te vadă pe tine, ci ca să-și vadă reflexia în ochii tăi. Nu am putut să suport niciodată chestiile astea și de obicei m-am fofilat cu mai mult sau mai puțin succes din ele. Cu din ce în ce mai mult succes pe măsură ce iluminarea m-a luat în brațele ei. Nu pot să sper decât că, până la urmă voi ajunge la adevărul complet al relațiilor mele. Fără fake-uri. Mă rog, s-ar putea să fiu nevoită să mă retrag pe o insulă pustie ca să reușesc asta, dar ce e rău în a locui pe o insulă pustie?! Cu marea albastră de jur împrejur. Atotprezentă. O, da!

 

Cum ziceam, acestea sunt doar primele zece elemente din niște liste foarte lungi, nu are importanță câte altele mai sunt, importantă este ideea de bază. Aceea a holbatului liniștit pe fereastra mansardei, spre cerul imens și plin de nori-gânduri-fluturi. Aceea a tihnei dulci și atotcuprinzătoare în care poți să simți însăși iluminarea lumii. În care poți să simți cum tu, fir de nisip, strălucești în sclipirea mai mare a luminii și a frumuseții. 

 Aceea a încetinirii timpului. 

Pacientul român

Ne dati ori nu ne dati?!

Îmi place Clujul. Pare cumva o altă țară. Când te apropii de el și dealurile lui molcoame și minunate te înconjoară și copleșesc cu dulceața lor arhaică,  blând ondulată în verde mioritic, când culmea! șoselele devin foarte bune și oamenii nu mai sunt  crispați și ursuzi, atunci știi că ai ajuns. Și atunci poți să te bucuri ca de o călătorie în străinătate, să te cufunzi mirat și fericit în armonia clădirilor și a străzilor, să îmbrățișezi abundența cărților de Cărturești și cafenelele tot una și una. Călcând apăsat prin vechea cetate sau printre florile Grădinii, poți continua să te miri cum de ai fost așa de norocos să întâlnești atâta frumusețe. E viață bună în Cluj. E Europa. Totul respiră la alt nivel.

Chiar și sistemul sanitar. Inspiră, expiră într-o ritmicitate perfecționistă. Armonios și salvator. Ochii a jumătate de țară privesc cu speranță spre dealurile Clujului.

Speranța m-a mânat și pe mine din urmă. Eram la un spital oarecare din vibrantul oraș, bucuroasă că voi fi îngrijită și bibilită la nivel european. Și uman. Asta în caz că doream să mă joc de-a Pollyanna și să găsesc motive de bucurie chiar și într-o internare în spital. Ajunsesem să simt acut nevoia de nițică umanitate, glazurată frumos în civilizație. Simțeam o nevoie primară să fiu eu, nu o pacientă purtând eticheta bolii ei. Cu greu îi făcusem față doctoriței mele de la Petroșani care țipase la mine fiindcă vroiam să-mi facă analizele. Și nu aveam programare. Cu două zile înainte de operație. Există un protocol. Cum îndrăznesc eu să îl calc?! Să-mi fac programare. Și după aceea mă va trimite la analize. Și la urma urmelor de ce trebuie ea să-mi facă analizele și nu mi le fac cei din Cluj?! Chiar așa! Că doar Clujul e o altă țară. Nici mie parcă nu mi se pare normal să îți faci analizele într-o țară și operația în alta. Ce facem aici, domle?!  Țipa și îmi spunea că operația mea nu este o urgență, urgență e când mori, așa că programarea e vitală. Dar o să facă ea infarct înaintea mea pentru că o enervez în halul ăla și atunci o să rămân fără doctor și ce o să mă fac atunci?! Și degeaba spun că ea e doctorul meu, cel din Cluj e doctorul meu. Să-mi facă el analizele. Iar eu stăteam ca un milog la ușa ei, cu lacrimile sugrumându-mi demnitatea  și încercând să mă strecor printre țipetele ei. Încercând să înțeleg cum de am ajuns în ipostaza în care cerșesc pentru viața mea.

Dar să revenim la spitalul din Cluj. Unde nu țipa nimeni. Pe culoare grupuri, grupuri de oameni în halate albe, vorbind în engleză, germana, franceză. Frumos, frumos. Spital universitar. Îmi creștea inima de bucurie. Dar câte limbi străine vorbesc doctorii de aici! Eram eu mândră de ei, românii mei adevărați, deștepți și calmi, nezbierători și fără personalități multiple. Așa de tare îmi crescuse mândria națională, încât aproape nu am băgat de seamă că am așteptat  5 ore până am fost internată și am aterizat în salonul de reședință. Mă durea capul îngrozitor, nu băusem cafea sau apă, nu mâncasem, dar era atât de bine să mai simți un pic de mândrie că ești român. Uitasem sentimentul. Îl pierdusem undeva între plecarea fiului meu din țară și realizările politico-lingvistice ale celor ce ne conduc. Așa că am așteptat. Ce să-i faci, dacă jumate de țară era acolo?! Toți dorind cu ardoare același lucru. Să fie tratați de doctori europeni. Vorbitori de limbi străine și luminați. Gata să vindece cu mâinile lor minunate. Toți dorind să scape din ghearele spitalelor locale, din derizoriul total în care plutesc navele lor eșuate și vechi,  navele  lipsei de speranță, sufocate până-n gât de sărăcie și țipete, nervi și istericale de țațe.

Oricum, ca să ajungi la alt nivel trebuie să faci sacrificii. Așa ne-a învățat bunul meșter Manole. Pe lângă dragul de ciobănaș mioritic. Sacrificiu și acceptare. Rețeta supraviețuirii. Nu te revolta, destinul nu e în mâinile tale. Cinci ore de analizat atmosfera și de respirat cu greu sub asaltul durerii de cap.  Răstimp suficient să începi să simți că bieții doctori nu au ce altceva să facă, decât să te transforme într-un pui pe bandă rulantă. Cu doar câteva spitale și câțiva doctori cum ai putea trata juma’ de Românie?! Iute, iute. Azi operația, mâine acasă.  Nu apuci nici să știi cine sunt pacienții, nici să le zâmbești, doamne feri să afli care le sunt emoțiile și gândurile. Spaimele care le tulbură mințile. Încercam să sper că sistemul chiar funcționează foarte bine, în cele mai mici detalii, această superbă fabrică de însănătoșire grabnică, căci altfel puteam să intru în frici dubioase și nedemne în care îmi imaginam că mi se operează din greșeală altă zonă a corpului sau sunt confundată cu alt pui nefericit de pe aceeași bandă ce rulează cu viteză năucitoare.

Răstimp suficient cele cinci ore ca veștile să circule între pacienții ce vorbeau doar limba română. Așa am aflat și eu că e greu să treci la alt nivel, dacă nu știi parolele. Adică plicurile. Adică cât se dă. Dar am aflat. Prin telefonul fără fir de la ușa secției. 250 euro la chirurgul principal. 150 de euro la secund. Și 50 de euro la anestezist. Am icnit. Și bucuria mi s-a cam dus pe apa sâmbetei. Presiunea a zeci de ani de umilință românească absolut mioritică s-a așezat exact pe umerii mei, rânjind satisfăcută. “Să te văd ce faci!”, a clonțănit cu aere de mare boieroaică.”Ce?! Nu dai?!?! Las’ că vezi tu!”. Tot în Românica eram. Tot oaie nefericită.

Salon de 3 paturi, curat, frumos. Numai 3?!  Baie în cameră?! Incredibil. Nu-mi venea să cred ce-mi vedeau ochii. Ce fericire în mijlocul nefericirii!  Mâncare foarte bună. Banane?! Iaurt cu fructe?! Totul la superlativ. Începeam să cred că sunt la hotel. În salon, o doamnă pacientă își aranja plicurile la îndemână și se întreba îngrozită cum să le dea. Eu nu-mi aranjam nimic, căci venisem fără. Fără bani, fără plicuri. Nu că nu aș fi avut din leafa mea de profesor, ci că nu vroiam. Din principiu.  Eram cu principiile la vedere, puternice, arogante și superbe. “O doamnă adevărată, cu coloană vertebrală, nu oaie pe camp”. Cam așa îmi susțineam moralul, aflat sub mare presiune. Teribilă presiune. Nici nu pot să cred că am supraviețuit. În timp ce o parte ascunsă a creierului meu se gândea pe cine oare cunosc în Cluj să-mi împrumute bani. Am încercat să le conving pe celelalte două doamne din salon că nu trebuie să dea, că plătim de o viață la asigurări, că doctorii au salarii bune acum, slavă domnului!( din partea mea să le dea oricât salariu, că merită! Chiar nu simțeam nici un pic de supărare că salariul meu rămăsese mai pe la urmă, că doar nu se compară educarea copiilor cu salvarea vieților!). Erau absolut de acord cu mine, era adevărat tot ce le spuneam, dar era viața lor în joc, dacă se supără doctorii?! Păi și ce dacă se supără?! Nu ne mai operează?! Nu ne mai trezim din anestezie?! Nu erau femei simple de la țară, erau doamne de oraș, educate, dar nu puteau să-și joace viața la ruleta rusească. Aveau numai una.

A venit și dimineața operației. În salon intră un doctor foarte politicos și foarte priceput, un pic grizonat de trecerea anilor și ne anunță calm “Eu sunt anestezistul dumneavoastră!”.  Am sărit ca soldățeii în picioare, să dăm raportul. Zic “priceput” pentru că numai ce s-a uitat la una dintre noi, că a și  întrebat-o dacă a suferit recent cu urechea, știe că fața ei are o ușoară pareză?! Am rămas cu gura căscată, ea chiar ne povestise despre urechea ei.  Doctorul superamabil a aflat repede din ce orașe provenim, ce boli avem și multe alte cele. Am urmărit cu stupoare cum, în timp ce pălăvrăgea amical cu noi, două paciente i-au strecurat plicurile în buzunar. Iar el a zis simplu și frumos “Mulțumesc”. Fiecăreia în parte. Apoi s-a uitat la mine, așteptând o secundă. Eu i-am surâs. Cred că un pic strâmb și palid. Și a plecat, cu colțurile albe ale plicurilor ieșind în evidență pe fondul halatului verde. La vedere. “Hait! M-am ars!” Rațiunea  îmi spunea să stau cuminte că nu are ce să mi se întâmple, panica se infiltra tot mai insidios, mai spăimântos. “Cum să fii singura care nu dă?! Ți-ai pierdut mințile, femeie?! Doamna lu’ Papură Vodă!!”

 Au venit să o ia pe prima pacientă. A intrat într-o panică de nedescris, nu pentru că pleca la operație, ci  pentru că nu știa unde să bage celelate plicuri. Vai! Ea nu dăduse încă banii pentru nr 1 și numărul 2. Agitată, i-a băgat în buzunarul halatului și a dat să plece, dar asistenta i-a spus cu blândețe că nu e voie cu valori în sala de operație și dacă are, vor fi sigilate. Într-o disperare îngrozitoare și-a lăsat plicurile în sacoșă și a plecat terifiată. Nu se conformase. Creierul ei îi spunea cu obstinație “Nu ai dat , nu e frumos. Așa te-au învățat părinții tăi? Strămoșii tăi?! Nu ai bun simț!”

După o oră,  au venit să o ia pe a doua pacientă. “Oo, ce bine că scăpăm repede”, m-am gândit eu ușurată. Apoi au început să se scurgă orele și după mine nu mai venea nimeni. O oră, două,  trei, patru. Mă învârteam ca un leu în cușcă, încercând să respir adânc și să nu o iau razna pe tărâmul fricilor paranoice. Simțeam tot mai clar că cei 50 de euro făcuseră o diferență. Rațiunea mi se scofâlcea și se răsucea în volute tot mai transparente. “Dă-o naibii! Nu ai putut să dai 50 de euro?! Trebuie tu să te dai mare cu principiile tale! Vezi, doamne, cine ești tu! Nimeni, ba chiar Nimeni din Petroșani. Și vrei să schimbi sistemul. Te-ai trezit tu picătura chinezească!” Am plâns, am oftat, m-am încurajat singură, doar operația mea depindea de chirurgul meu, nu de anestezist. Iar chirurgul meu nu-mi greșise cu nimic până atunci. Ce era el vinovat că lumea băga bani în buzunarul anestezistului?! Doar un fir mă mai despărțea de renunțarea la principii, doar un pas mă mai despărțea de lumea lașității și umilinței, când ușa s-a deschis, cam după 4 ore și o doamnă doctor foarte tânără a rostit:” Sunt anestezistul dumneavoastră!”. Hopa! Aveam alt anestezist! Mi-a pus din nou întrebările, din nou răspunsurile. Un râs homeric mă zgâlțâia pe dinăuntru, gata să izbucnească. Fir-ai tu să fii de papițoi, medic primar ce ești! Nu ți-am dat banul și m-ai pasat la rezident! După ce ai avut fișa mea completă în mână, după ce ai spus că ești anestezistul meu! Ei, na, cât de greu o fi de făcut o anestezie?! 

 În timp ce coboram spre sala de operație m-am petrecut pe scări cu primul meu anestezist. Medic primar, doctor în științe medicale.  Era bine mersi, sănătos. Plicurile nu se mai vedeau. Am vrut să îi spun ceva, dar apoi mi-am zis că nu are rost să-mi stric eu starea zen lunatică în care mă îndreptam spre tăiere.

Înainte să adorm, în cele două secunde, știu că nu mi-a fost deloc frică, aveam deplină încredere. Cine mai avea, ca mine, doi anesteziști?! Înapoi în salon, în starea de plutire existențială dată de o anestezie reușită, am făcut mai multe lucruri. 

Am dormit. Am observat cum totul funcționează cu o precizie de mare calibru.  Cum suni noaptea și asistenta vine imediat. Cum ți se vorbește extraordinar de frumos, cum te ajută și te încurajează toată lumea. Cum nimeni nu se enervează și nimeni nu țipă. Cum se face curățenie. O grămadă de muncă, non stop. Comportament de nota 10. Nu am dat șpagă. Nimic, nimănui. Văzând că eu sunt în viață, fără accidente suspecte suferite pe masa de operație, nu au mai dat plicurile nici celelalte din salon. Și după doar 2 zile petrecute acolo nu m-am mai simțit ca un pui dus la tăiere într-o fabrică de mare precizie. M-am simțit ca într-o zonă de război. Era un război pe viață și pe moarte. Și tot personalul medical lucra în viteză, cu precizie de ceasornicar, zi după zi, clipă de  clipă. Pentru că răniții continuau să vină. Și ei continuau să-i salveze. M-am simțit bine să fac parte din asta. Mândră de toata lumea. Și chiar am fost bucuroasă să eliberez patul în mare viteză pentru următorul rănit de pe frontul de afară. Am vrut să-l bat pe umăr și să-i zic:”Stai liniștit. Ești pe mâini bune.”

Am plecat spre casă. Și  eram doldora de bucurie și recunoștință pentru medicii mei minunați, pentru degetele lor fermecate și știința lor de carte, pentru felul în care își aruncaseră lumina asupra mea. Pentru mierea din sufletul meu care-mi alina cicatricile. Dar știam foarte clar că dacă nu eu, ci copilul meu ar fi fost acolo, aș fi dat și eu plicul infam. Aș fi aruncat principiile pe apa sâmbetei. M-aș fi târât în genunchi și aș fi acceptat să țipe și să mă bălăcărească oricine. 

E foarte greu pentru pacienți să nu dea, domnule doctor anestezist. Le e frică. Sunt mii de ani de când umblă cu capul plecat. Mă gândesc că stoparea acestui obicei rușinos, umilitor ar trebui să vină din partea dumneavoastră. Care aveți salariu pe măsura meritelor. Pacienta care aproape plângea de groază că nu a dat dreptul, avea o pensie de 1200 lei. Și era bolnavă. Și dumneavoastră ați luat. Și tot respectul meu pentru dumneavoastră s-a dus. Nu mai meritați nimic. Decât să vă purtați rușinea. Rușinea albă ca varul pictată pe verdele dătător de viață al meseriei. O meserie nobilă pe care o faceți de râs. Umblați prin lume cu halatul pătat, cu obrazul pătat. Sunteți stigmatizat. Și toți știu asta. Și vestea se duce de la unul la altul prin toată țara asta sărmană, cu oameni sărmani și fricoși. Și toți vă știu! Dar nu pentru că sunteți un mare specialist european. Nu pentru că ați studiat zeci de ani. Nu pentru că salvați  vieți omenești și împrăștiați lumina din vârful degetelor. Ci pentru că sunteți un bișnițar mărunt, care și-a vândut onoarea pentru 50 de euro. Atât de ieftin!

 Așa că Clujul e o altă țară. Până la un punct.

Zig-Zag ( 45 de gânduri rotund-frânte )

Un zig zag este o linie frântă ce aleargă între două paralele, ciocnindu-se bezmetic de ele și schimbându-și mereu traiectoria. Râzând, țopăind, dând cu capul de limanuri, dar mereu în sus, numai în sus, pe drumul paralelelor spre infinit. E format din multe z-uri, z de la zenit, de la zdruncinat, zgândărire, zvăpăiat, zălud, zâmbet, zen, neapărat de la zbor, zahăr, zdrob, zgârietură,  zbucium, zăbală, invariabil de la  zadarnic, zidire, zeiesc, zgrunțuros, zgribulit, zarzăr, iar zenit și iar zen. Poate și de la zvâc.

Îmi plac chestiile astea cu “Am ajuns la vârsta la care”… mi se par amuzante și înțelepte, linii frânte care formează zigzag-ul vieții cuiva într-un anume moment. Poate sunt adevărate, poate nu, dar ce te poți aștepta de la un zigzag decât să sară de nebun spre altă și altă realitate. Gurile bune ar numi-o evoluție, gurile rele capriciu.  Prefer să fiu romantică și să vorbesc despre zigzag-ul gândurilor mele rotunde.

Se pare că am ajuns în acel colț-unghi al literei Z în care:

-     ceea ce gândesc pare să semene cu ceea ce fac; 

-     nu mă mai deranjează când oamenii nu fac ce vreau eu și nu o mai iau ca pe un afront personal;

-    simt că pot să renunț la 80 % din posesiunile mele materiale( care nu sunt multe)- de fapt doresc să-mi păstrez doar câteva cărți prețioase și magneții călătoriilor mele, plus laptopul, neapărat;

-     mă gândesc să emigrez și nu mă mai bântuie frica că o să ajung homeless;

-     oamenii frumoși și buni mi se par cea mai importantă valoare a acestei vieți;

-     mă doare-n cot de perfecțiune - a mea și a altora;

-    refuz să șterg numărul mamei din telefon, deși ea nu mai e - și asta mi se pare acceptabil din punct de vedere rațional, e rațiunea mea, la urma urmelor;

-    fiecare clipă a devenit atât de prețioasă, încât nu mai am timp să mă supăr sau să mă enervez;

-   fericirea coboară peste mine din lucruri mărunte: un buchet de lalele, un film romanțios slab, drumul spre casă alături de omul meu, o felicitare cu o maimuțică; 

-    nu mai sunt dezamăgită de viața și realizările mele, am făcut tot ce am putut cu ce mi s-a dat și dacă am lăsat vreo urmă pe undeva, sper să fie una albastra - și dacă nu, asta e; oricum, continui să încerc;

-   simt o îngăduință uriașa pentru toate diferențele dintre mine și ceilalți; îngăduință față de ei și îngăduință față de mine;

-   privesc încântată, clipă de clipă, spre fiul meu care e om adevărat și bun pe planeta Pământ;

-   m-am împăcat cu memoria mea slabă și cu felul în care mă fac de râs nerecunoscând oamenii și uitând te miri ce;

-  aștept cu nerăbdare euforică toate călătoriile mele viitoare, minunate, splendide, prețioase, prin care voi țopăi ca un lepricon fără vârstă;

-    nu mă interesează ce haine port și nu m-a interesat niciodată;

-   căsnicia mea clătinată de valurile anilor plutește blând, mai senin și cald ca niciodată;

 

- cărțile sunt încă alături de mine, fascinante și prietenoase, îmbrățișându-mă cu brațele lor calde; luxul pe care nu mi-l refuz niciodată;

-   toată ființa îmi râde voios și împlinit căci nu mai există minciună niciunde în viața mea;

-   m-am împăcat cu gândul că n-o să am niciodată bani în vreun cont și nici casă pe malul mării; 

-   fratele meu a ajuns să-mi placă foarte mult, am ajuns să simt că el, ca și mine suntem chintesența părinților noștri, că avem părți comune care ne îngemănează și știu că face tot posibilul să fie un om drept în această lume;

-  am renunțat la moftul că ar putea să-mi placă vreodată să am animale de companie  ( chiar dacă ele sunt așa de drăguțe în poze!);

-   vibrațiile viitorului meu sunt puternice, pline de energie și la fel de atrăgătoare ca întotdeauna;

-  am prietene extraordinare care fac lucruri incredibile pentru mine;

-    am căzut și m-am ridicat și încă merg neclătinat spre înainte;

-    simt că am avut și am norocul extraordinar de a-mi plăcea ceea ce fac și de a întâlni astfel atâția copii frumoși și dragi;

-    joc bile pe tabletă și asta mă relaxează chiar dacă este o chestie idioată;

-    nu reușesc să evit prăjiturile, dar mă străduiesc în continuare;

-   pâinea proaspătă de casă cu unt e preferata mea și mănânc fără rușine ori de câte ori mă răsfață soțul cu ea;

-   îmi place shake-ul de afine, portocale și banane și nu am de gând să țin nici o cură de slăbire care nu conține fructe;

-   nu o să grădinăresc vreodată, ceea ce e o mare ușurare ( la un moment anume mă vedeam mare proprietar de plantații de măslin și portocale:)))));

-   nu-mi place șampania și nu-mi plac petrecerile la care se stă la masă toată noaptea sau se dansează- le dau oricând pe toate pe o palavră la o cafea cu  prietenele mele; 

-   când explodează o țeavă prin casă și apa țâșnește cu toată puterea nu știu decât să îmi strig soțul și mă gândesc că e totuși cazul să învăț să închid apa; îl strig de asemenea când văd un păianjen, dar cu asta nu știu ce aș putea face;

-   parfumul meu preferat e “La vie est belle”!;

-  sunt o optimistă incurabilă și nu am de gând să renunț la asta vreodată;

-  am învățat să cer ajutor și, spre surpriza mea, am descoperit că oamenii sar netulburați in ajutor- gasesc asta tulburator de-a dreptul;

-  merg la masaj o dată pe săptămână și mi se pare un moment important al fericirii mele;

-  părul îmi stă lung, zbuciumat și aiurea și mă face să mă simt  frumoasă;

-   iau pastile zilnic și asta nu mă mai necăjește, pentru că știu că toate efectele lor adverse nu sunt pentru mine- eu am să le contracarez cu zâmbetul meu molipsitor;

-    îmi place cafeaua pregătită neapărat de un barista ( uneori soțul meu poate juca acest rol, pe lângă cel de brutar);

-   marea și soarele sunt două din marile mele iubiri, chiar dacă nu primele;

-    nu mi-e dor de oamenii din trecutul meu, mi-e drag de ei, dar nu dor; dor mi-e doar de cei din prezentul meu;

-    sunt înțeleaptă, puternică, energică și nu mă las;

-   am o uriașă iubire pentru tot ce e frumos și bun, iar frumosul și binele sunt în atâtea variante peste tot, doar să ai ochi să le vezi; 

-   din când în când cad pe drumul drept, mă rănesc și râd de cât sunt de neîndemânatică;

-    zenit și zen sunt cuvintele mele preferate zilnic;

             Voi?

 

Doamna cu castronul roșu

Nu moartea în sine mă înspăimântă, mă cutremură de groază primară, ci conștientizarea iminenței ei. Nu pot să gândesc acest gând, nu pot să îmi imaginez cum e să știi că vei muri peste 2 luni, peste câteva zile. Să știi. Și fiecare secundă să fie doar o secundă furată. Cum poate cineva, oricine să facă față acestui lucru?!  

 Să nu știi când va fi e una, să știi e alta. O anumită moarte vine peste tine. După tine. Oroarea mi se pare absolută. Și ea a știut. Și a dus.o pe umerii ei ajunși atât de firavi. Cum poate un adevăr atât de greu să fie dus de o făptură aproape transparentă?! Cu zâmbetul pe buze a făcut.o. Doar cu puterea zâmbetului. Căci în ultimele ei zile a ajuns să cântărească doar cât sufletul și spiritul ei laolaltă.

 Stând în pat 23 de ore, depărtată de tot și de toate, alergând-levitând printre zâmbetele amintirilor ei, adunându-și toate forțele în cea de-a 24-a oră, cea pe care vroia să o petreacă cu mine “la gura sobei”. Îmi zicea: “Du-mă la fereastră”. Și o ajutam să meargă până la geamul bucătăriei. Ocrotind-o ca pe o alcătuire precară, efemeridă iubită, zăbovind încă puțin în palmele mele. Înveliș fragil gata să se sfărâme la orice atingere. Se uita lung la zăpezile de afară și spunea resemnată: “Tot iarnă. Dar e frumos.” Știu că aștepta primăvara, știind că nu mai vine.  Apoi se așeza în colțul ei, cu mâinile-fluturi albi subțirei, reci de apropierea neantului, încălzindu-se pe calorifer. Soba noastră. Și vorbeam. Despre viață și amintiri. Compromisuri și bucurii. Iubiri și renunțări. În timp ce fuma o țigară. Ultima ei plăcere. Ultimul lux. Datul ei cu tifla în fața universului și a morții.

 De pe chipul ei doar ochii, cer senin, rămăseseră întregi și frumoși, de o dulceață pală, caldă, doar ușor aburită. Nu știu cum reușea, dar era, pentru câteva minute, vie pe de-a-ntregul, spirituală, glumind și făcând haz de necaz, curajoasă până dincolo de înțelegerea mea. Asta aș vrea să nu uit. Cât de curajoasă a fost. Își aducea aminte de mama ei, pe care la rându-i o veghease, care zâmbea și îi spunea să nu mai plângă, că “doara au murit alții mai însemnați, regi și capete vestite. Dar cine sunt eu, să nu mor, Veta lui Ilie?!” Își trăgea puterea din puterea mamei ei. După zeci de ani, încă găsea putere în mama ei. Îmi spunea că nu-i e frică. Frica zdrăngănea prin mine cu mâinile ei reci de tinichea, înghețându-mi inima, dar ea trecuse dincolo.

 Glumea. Să scrii  despre mine, îmi zicea surâzând, să scrii despre doamna cu castronul roșu. Umblam cu el după noi, la fereastră, îl ținea lângă ea pe pat. Castronul în care vomita aproape permanent. Roșu ca sângele pe care îl scuipa. Roșu ca viața care se scurgea strop cu strop din ea. Îl ținea în brațe și glumea pe seama lui. O priveam cu ochii goi și căscați de hăuri de groază. Iar ea zâmbea și glumea. Mic soldățel firav căzut pe câmpul de bătălie. 

 Îmi recita poezii. De Crăciun am găsit-o făcându-mi sarmale. Nu știu cum a ajuns la bucătărie. Cum nu s-a sfărâmat pe drumul lung de câțiva metri. Altădată, cu vreo câteva zile înainte de marea ei plecare, mi-a făcut șnițele.  O bătălie câștigată. Într-un război fără speranță.

 Poate fi un om definit prin ceea ce îi plăcea? Îi plăceau cărțile și cuvintele încrucișate. Să gătească și mai ales, să îmi gătească mie. Îi plăcea limba română, să o predea și să o dețină cu titlu de proprietate și îi plăcea țara ei. Lucru care mă înnebunea de multe ori. Îi plăcea să fumeze și să mănânce mere verzi. Înghețata și alunele. Îi plăcea să asculte știrile și să se uite la seriale. Îi plăcea să ajute, să dăruiască tot ce avea și îi plăcea supa de salată. Ardeii umpluți. Îi plăcea liniștea căsuței ei. Amintirile cu oameni de mult duși. În locuri cu verdeață și soare.

 Sau poate fi definit prin modul cum a ales să moară? Da, a ales, atunci când părea că nu mai există alegere, pe măsură ce viața dinăuntrul ei dispărea picătură cu picătură, eliberând locul. Atunci când moartea nu a mai avut ce să-i ia. A ales să zâmbească, să nu-i fie frică și să fumeze o țigară.

 Într-o zi am găsit-o strălucind. Visase ceva minunat. Deschisese o ușă și acolo era petrecere mare. Frații ei, părinții și tatăl meu care întorsese capul spre ea, râzând  frumos și tânăr cu toată fața și spunându-i vesel și nerăbdător: “Te așteptam!”

 

 O ascultam în timp ce-mi povestea visul, cu fața luminată de bucurie și, nu știu cum, dincolo de groaza ce mă stăpânea aproape permanent, am simțit muzica.  Eterna muzică care răzbate prin tristeți și pierderi, dureri, singurătăți veșnice, disperări abisale. Frumusețea pură a vieții noastre, sâmburele ei magic. Când cerul e albastru și soarele strălucitor.  Când cei dragi râd cu sufletul plin de veselie și se uită la noi cu tot dragul lumii.

 Apoi a trebuit să-mi trăiesc pierderea înfiorătoare, nesfârșită. Să mă obișnuiesc cu ea. S-o integrez în celulele mele, să o respir în secundele mele. Certitudinea că nu mai e nimeni care să mai fie încă stavilă acolo, în fața sfârșitului. Nu mai e nimeni în fața căruia să mă simt copil. Nu mai e nimeni pășind înaintea mea. Eu sunt acum ultima verigă a lanțului.

 E ora 12. Ies de la școală. Îmi scot automat telefonul. Întotdeauna o sun când plec spre casă. Mâna îmi încremenește în aer. Doar geamăna ei imaginară apasă pe taste, duce telefonul la ureche și da, amintirea e acolo, încă proaspătă, nealterată. Vocea ei izbucnește vivace, plină de energie și bucurie, răsare din depozitele memoriei, ca o coloană de lumină:

-  Da, iubita! Cum ești?

-  Bine, mama mea. Sunt bine. A venit primăvara pe aici. Vrei să-ți aduc ghiocei?

 

Despre Nu

Mă simt la răscruce. O altă răscruce. Drumul mi se încolăcește sinuos, construit din răscruci peste răscruci. Imediat începe să semene cu o cruce uriașă. Din aceea dantelată, fier forjat și lacrimi de ploaie împletite laolaltă. Uneori se mai amestecă și niște tufe de iasomie pe acolo.

Primăvara îmi dă târcoale, îmi zâmbește, se furișează în sufletul meu ca un copil, dulce și luminos, îmi atinge vindecător rănile deschise și suflă ușurel peste ele, alinând cu verde roz dureri vechi și noi.

Stau cu ochii pierduți în zare, ocolind cu încăpățanare  peisajul presarat cu movilițe de zăpadă murdară, total epuizat, stors de puterea iernii. Privesc în sus spre mine, cea de pe brațul răsucit al crucii, crucea mea - copacul meu avântat spre cer. Inima mi-e plină de dorințe. De Nu.

Nu o să mai colecționez. O grămadă de lucruri pe care le credeam absolut vitale au dispărut cu desăvârșire, luate de valuri, spălate de pe sufletul meu. Simt o nevoie acută de curățenie. Să arunc toate lucrurile inutile, balastul care atârnă prin camere, îngreunând respirația casei mele. Zeci de căni, de farfurii, de obiecte cărora nu le mai văd rostul. Ce plăcere efemeră, aceea de a cumpăra obiecte frumoase pentru o clipă, păpădii spulberate imediat după aceea. Voi limpezi suflul casei, voi așeza lumina pe rafturile  goale și mă voi bucura de seninătatea spațiilor largi. De sus până jos, de la stânga la dreapta. Peste tot doar lumină aurie, în decor minimalist.

Și, odată cu obiectele, pot să arunc și toate lucrurile inutile din viața mea. Amintirile rele, eșecurile, regretele. Nu mai are rost să le târăsc povara prin praful drumului zilnic. Vini nenumărate, dorințe absurde, greșeli repetate. Adunate și depozitate zeci de ani pe toate rafturile, într-o învălmășeală de nedescris și încă aducându-mi lacrimi prin ferestrele zilelor. La revedere! Și-au facut treaba. Am băut clipă de clipă din zeama lor amară, cucută și fiere, și m-am schimbat. Și iar am băut și iar m-am schimbat. Poate ăsta a fost rolul lor. Dar la gunoi acum! Nu mai pot să le îndur, să mă ciocnesc de ele, să mă amărăsc continuu, să simt aceeași nesfârșită jale. Știu că pot să le îndes în sacii menajeri ai memoriei și să închid ușa spre groapa de gunoi. Știu că pot să ma iert. A venit timpul.

Nu am să mai încerc să schimb ce nu poate fi schimbat. M-a ajuns înțelepciunea din urmă. Nu pot să ordonez universul decât în mine, doar acolo sunt singurul luptător al cosmosului. Nu pot să mă mai bag în viața nimănui, ajunge cu atâta critică, reproșuri, încercări repetate și bezmetice de a schimba oamenii, de a-i face să vadă adevărul meu și numai al meu. Când eu sunt  atât de lipsită de perfecțiune, cum aș putea să mă arunc în transformarea celorlalți?! Șlefuiesc de o viață la propriile colțuri și ele sunt tot acolo, zgâriindu-mă de câte ori mă ciocnesc de ele. O să privesc oamenii în ochi și o să înțeleg. Tot ce se ascunde în apele lor curcubeice. Toate zgârieturile de pe corneea lor, toate fracturile irișilor.

Nu o să îmi mai fie frică. De rănile pe care ți le pot provoca oamenii. Fără minciuni, fără ascunzișuri. Mă simt ca un războinic încercat și bătătorit, cu zeci de cicatrici, dar fără frică. Umerii mă dor de greutatea adevărului, dar e o povară pe care pot să o duc. Pe care vreau să o duc. În aceasta secundă a răscrucii mele, nu mai am timp pentru neadevăruri. Domnia falsului rece, strălucitor, a încetat. Doar focul adevărului are voie pe metereze. Sunt meterezele mele și aprind ce vreau pe ele.

Nu mai pot să stau. Încremenită ca în fața unui șarpe boa. Călătoria e o stare a ființei mele, așa ființez eu, derulând și împletind drumuri. E ceva vital pentru starea mea de bine. Sunt o gurmandă a călătoriilor. Așa că voi face asta cât voi putea de mult și cât mă vor ține luminile. Sare și piper, vanilie și ciocolată. Alții vor petreceri sau sporturi extreme, case la țară sau mașini. Eu vreau să cutreier. Sunt un călător. Pe cărări fără sfârșit, minunate. Culegând scoici albe de pe toate plajele. Printre frumusețile neasemuite ale lumii.

Nu mai vreau să locuiesc aici. În mijlocul betoanelor sărăcăcioase și în spatele ferestrelor închise. Mă voi muta în mijloc de verde. Să stau întinsă în el, abia respirând de atâta culoare și să îmi planific călătoriile. Să visez. Să mă îmbăt cu parfumurile ierbii. Să îmi pătez degetele cu verde și să nu mai vreau să mă spăl. Voi locui într-o căsuță ca o insulă, plutind vesel pe cațiva centimetri de verde. Și voi fi cea mai fericită.

Nu vreau să las singurătatea să îmi rânjească straniu și sălbatic cu colții ei știrbi.  Vreau să fiu alături de toți cei dragi inimii mele. Să știe cu toții că eu sunt acolo pentru ei. Să fiu o  mică barcă de salvare, un zid pe care să se sprijine. O oază unde să găsească mereu hohotele minunate, splendide ale râsului. Casa mea  să le fie mereu deschisă, cu aromă de pâine caldă și  flori de lumină în toate ungherele.  Cu verde. Cu sufletul meu la vedere, neabătut de nici o frică.

Să știe ei, cei lipiți de inima mea pentru totdeauna că undeva, în tot haosul lumii, plutește căsuța mea insulă, liman pentru toate zilele și clipele.

Hashtag. Zâmbete.

Sunt foarte mândră de mine. După ce am chestionat o clasă întreagă ce înseamna hashtag și copiii de clasa a șasea mi-au explicat timp de 20 minute până am reușit să pricep ceva, uite că folosesc și eu termenul. Sunt în rând cu lumea!

# De ani de zile, una din „pretențiile” mele de profesor organizat este ca elevii să-și facă portofoliu. În care scriu mai mult eu, ca apucata, să mai scutesc pruncii de munca de jos. Dar așa vreau eu, să aibă ei materia frumos adunată și sortată. Brusc mă apucă un gând autodistructiv și îmi dau seama că s-ar putea să fi făcut doar a nu știu câta chestie inutilă. Ia să întreb eu beneficiaru’, îmi spun și mă întorc spre istețul care tocmai se muncește să traducă ceva.

   -Îți folosește la ceva portofoliul ăsta la engleză? Sau îl scriem degeaba?! Spune, să renunțăm la el dacă e doar un moft de-al meu de profesor! Îți trebuie sau nu?!

         Copilul stă un pic pe gânduri, aproape mângâindu-și bărbia în efortul profund de reflecție.

         -Doamna, ba eu cred că îmi trebuie! E bun! concluzionează el hotărât.

Tresar a speranță, dar  îl privesc cu îndoială, asa că îmi dă și argumentele:

    -Uitați, anul trecut bunica a avut nevoie de el!

    - De ce ?! îl intreb șocată.

     - Păi a avut așa, un zvâc! Înțelegeți? Și poate și sora mea va avea nevoie de el, acum e încă în clasa I, dar nu se știe niciodată!

Izbucnesc în hohote de râs zguduitoare. Printre ele, reușesc să îngaim:

-Ce a avut bunica?! Dar câți ani are bunica?

-Un zvâc, doamna. Cum să vă spun?! Așa o apucă. 55 de ani. Dar asta a fost în clasa a șasea. Apoi a avut un an repaus. Acum a apucat-o nemțeasca.

-Păi si tu ai ajutat-o? La engleză. Să îi explici ce și cum.

-Am vrut, doamna, dar a zis că o iau prea repede. Că n-am răbdare.

Continui sa râd la gândul bunicii tinere dintre munți, care a avut un zvâc și a avut nevoie de portofoliul nepotului la engleză. Și râsul sănătos îmi spală dezamăgirile. E clar! Atât despre felul în care stăm blocați pe tipare greșite și inutile. Nu mi-au trebuit decât vreo 30 de ani să ies dintr-unul. Bravo mie!

# Îmi vuiește capul și îmi sună clopote de diferite big bang-uri prin toate celulele nervoase. Cristinelu’ are o nouă jucărie. Un expresor de cafea. O grămadă de căni se întrec în culori și nuanțe pe masă, cu tot felul de cafeluțe de tărie diferită, iar eu le tot gust, dându-mi cu părerea, uite ce spumă are asta! Hm, gustul la astalaltă e grozav, și ce culoare! Tot laud, doar, doar se oprește. În final nu mai știu de capul meu, la propriu. Se știe că nu disting prea bine gusturile și mirosurile, așa că efortul de a înțelege ceva a dus la degustări intensive. În curând o să îmi curgă cafea prin vene. Cred că mi s-a schimbat și culoarea ochilor. Poate șterg și praful prin casă cu ocazia asta! Ceva tre’ să se întâmple cu toată energia care îmi bubuie prin puls! Iar marele maestru al ceremoniei cafelei stă imperturbabil, părând să nu îi pese deloc de cafeaua irosită. Ci doar să își dea aere de alchimist prețios. Te pomenești că trebuie să îl angajez cu normă întreagă! Barista personal.

#   - Doamna, dar mama dumneavoastră trăiește? Înseamnă că nu sunteți așa de bătrână!

#   Mă uit atent pe net, cercetez vremea pe ore:

     -Uite, Cristi, pot să-mi scot rufele afară, că scrie că e parțial însorit!

Cristi( exasperat de prostia neveste-sii): -  Femeie, lasă netul, uită-te pe geam! Unde vezi tu parțial însorit?! Nu vezi că plouă imediat?!

Ziceți și voi acum, nicicum nu e bine! Când mă uit pe cer și văd că e soare turbat, Cristi îmi  zice că va ploua curând, conform netului. Când mă uit pe net, trebuia de fapt să mă uit pe cer! Cine mai înțelege! Încurcate sunt căile meteo!

# Suntem la Herculane, cu prietenii, tocmai ne-am băgat în micul bazin cu apă sulfuroasă, plin ochi cu bătrânei care-și tratează reumatismele. Și cu noi. Mă uit la apa fierbinte, în viața mea nu m-am băgat într-o apă mai murdară și sper să supraviețuiesc. Ăsta e cel mai curajos lucru pe care l-am făcut vreodată. Similar cu bungee jumping si paddle boarding laolaltă. Cristi încearcă să mă liniștească, e apă curgătoare și ce mi se pare mie aiurea sunt firicele de sulf și alte minerale. Ha! Oricum, am un scop înalt: să-mi vindec genunchiul, care scârțâie major. Ce nu încearcă omu’ la nevoie?! Ieșim, mă apucă o euforie nebună, cred ca e  efectul adrenalinei. Oh, asta simt cei ce fac sporturi extreme?!

Lili: - Eu nu am făcut duș să rămân cu tot sulful ăla pe mine, curativ, și cu microbii.

Adri( care nu a intrat și a stat nobilă pe margine): -  Las’ că mor toți microbii în apa aia. Oricum, toți aveau micoze la picior, toti babalacii ăia care intrau.

Cri( oripilat): - Păi și de ce nu ai spus mai repede?!

Adri: - Erați deja în apă până în gât.

Cri: -Și cu micoza sub braț! Las, Adri, că tot la spital la tine  ajungem.

În concluzie, bazinelul cu apă de pe vremea romanilor a căpătat numele de cod „La Micoza” și într-adevar sulful a omorât toți microbii. Ce noroc pe capul nostru! M-a lăsat și genunchiul, deși nu știu din ce motiv, că doar nu e logic să-mi treacă doar de la o baie, nu?!

#  În drum spre marea scaldă de la Herculane.

Adri: - Să oprești undeva, că am uitat să iau nospa și cred că mă apucă o criză de rinichi.

Li: - Stai să văd, poate am eu. Scot mormanul de pastile din poșetă, doza cu care circul zilnic. Aspirină, algocalmin, arcoxia, uiteeeee, nospaaaa!

Adri, tresărind de bucurie: - Uraaaa!

Tot Adri( realizând crudul adevăr): - Ce-am ajuns! Să ne bucurăm de medicamente!

Ne privim și începem să râdem în hohote. Suntem în aceeași oală. Și ne bucurăm împreună.