Doamna cu castronul roșu

Nu moartea în sine mă înspăimântă, mă cutremură de groază primară, ci conștientizarea iminenței ei. Nu pot să gândesc acest gând, nu pot să îmi imaginez cum e să știi că vei muri peste 2 luni, peste câteva zile. Să știi. Și fiecare secundă să fie doar o secundă furată. Cum poate cineva, oricine să facă față acestui lucru?!  

 Să nu știi când va fi e una, să știi e alta. O anumită moarte vine peste tine. După tine. Oroarea mi se pare absolută. Și ea a știut. Și a dus.o pe umerii ei ajunși atât de firavi. Cum poate un adevăr atât de greu să fie dus de o făptură aproape transparentă?! Cu zâmbetul pe buze a făcut.o. Doar cu puterea zâmbetului. Căci în ultimele ei zile a ajuns să cântărească doar cât sufletul și spiritul ei laolaltă.

 Stând în pat 23 de ore, depărtată de tot și de toate, alergând-levitând printre zâmbetele amintirilor ei, adunându-și toate forțele în cea de-a 24-a oră, cea pe care vroia să o petreacă cu mine “la gura sobei”. Îmi zicea: “Du-mă la fereastră”. Și o ajutam să meargă până la geamul bucătăriei. Ocrotind-o ca pe o alcătuire precară, efemeridă iubită, zăbovind încă puțin în palmele mele. Înveliș fragil gata să se sfărâme la orice atingere. Se uita lung la zăpezile de afară și spunea resemnată: “Tot iarnă. Dar e frumos.” Știu că aștepta primăvara, știind că nu mai vine.  Apoi se așeza în colțul ei, cu mâinile-fluturi albi subțirei, reci de apropierea neantului, încălzindu-se pe calorifer. Soba noastră. Și vorbeam. Despre viață și amintiri. Compromisuri și bucurii. Iubiri și renunțări. În timp ce fuma o țigară. Ultima ei plăcere. Ultimul lux. Datul ei cu tifla în fața universului și a morții.

 De pe chipul ei doar ochii, cer senin, rămăseseră întregi și frumoși, de o dulceață pală, caldă, doar ușor aburită. Nu știu cum reușea, dar era, pentru câteva minute, vie pe de-a-ntregul, spirituală, glumind și făcând haz de necaz, curajoasă până dincolo de înțelegerea mea. Asta aș vrea să nu uit. Cât de curajoasă a fost. Își aducea aminte de mama ei, pe care la rându-i o veghease, care zâmbea și îi spunea să nu mai plângă, că “doara au murit alții mai însemnați, regi și capete vestite. Dar cine sunt eu, să nu mor, Veta lui Ilie?!” Își trăgea puterea din puterea mamei ei. După zeci de ani, încă găsea putere în mama ei. Îmi spunea că nu-i e frică. Frica zdrăngănea prin mine cu mâinile ei reci de tinichea, înghețându-mi inima, dar ea trecuse dincolo.

 Glumea. Să scrii  despre mine, îmi zicea surâzând, să scrii despre doamna cu castronul roșu. Umblam cu el după noi, la fereastră, îl ținea lângă ea pe pat. Castronul în care vomita aproape permanent. Roșu ca sângele pe care îl scuipa. Roșu ca viața care se scurgea strop cu strop din ea. Îl ținea în brațe și glumea pe seama lui. O priveam cu ochii goi și căscați de hăuri de groază. Iar ea zâmbea și glumea. Mic soldățel firav căzut pe câmpul de bătălie. 

 Îmi recita poezii. De Crăciun am găsit-o făcându-mi sarmale. Nu știu cum a ajuns la bucătărie. Cum nu s-a sfărâmat pe drumul lung de câțiva metri. Altădată, cu vreo câteva zile înainte de marea ei plecare, mi-a făcut șnițele.  O bătălie câștigată. Într-un război fără speranță.

 Poate fi un om definit prin ceea ce îi plăcea? Îi plăceau cărțile și cuvintele încrucișate. Să gătească și mai ales, să îmi gătească mie. Îi plăcea limba română, să o predea și să o dețină cu titlu de proprietate și îi plăcea țara ei. Lucru care mă înnebunea de multe ori. Îi plăcea să fumeze și să mănânce mere verzi. Înghețata și alunele. Îi plăcea să asculte știrile și să se uite la seriale. Îi plăcea să ajute, să dăruiască tot ce avea și îi plăcea supa de salată. Ardeii umpluți. Îi plăcea liniștea căsuței ei. Amintirile cu oameni de mult duși. În locuri cu verdeață și soare.

 Sau poate fi definit prin modul cum a ales să moară? Da, a ales, atunci când părea că nu mai există alegere, pe măsură ce viața dinăuntrul ei dispărea picătură cu picătură, eliberând locul. Atunci când moartea nu a mai avut ce să-i ia. A ales să zâmbească, să nu-i fie frică și să fumeze o țigară.

 Într-o zi am găsit-o strălucind. Visase ceva minunat. Deschisese o ușă și acolo era petrecere mare. Frații ei, părinții și tatăl meu care întorsese capul spre ea, râzând  frumos și tânăr cu toată fața și spunându-i vesel și nerăbdător: “Te așteptam!”

 

 O ascultam în timp ce-mi povestea visul, cu fața luminată de bucurie și, nu știu cum, dincolo de groaza ce mă stăpânea aproape permanent, am simțit muzica.  Eterna muzică care răzbate prin tristeți și pierderi, dureri, singurătăți veșnice, disperări abisale. Frumusețea pură a vieții noastre, sâmburele ei magic. Când cerul e albastru și soarele strălucitor.  Când cei dragi râd cu sufletul plin de veselie și se uită la noi cu tot dragul lumii.

 Apoi a trebuit să-mi trăiesc pierderea înfiorătoare, nesfârșită. Să mă obișnuiesc cu ea. S-o integrez în celulele mele, să o respir în secundele mele. Certitudinea că nu mai e nimeni care să mai fie încă stavilă acolo, în fața sfârșitului. Nu mai e nimeni în fața căruia să mă simt copil. Nu mai e nimeni pășind înaintea mea. Eu sunt acum ultima verigă a lanțului.

 E ora 12. Ies de la școală. Îmi scot automat telefonul. Întotdeauna o sun când plec spre casă. Mâna îmi încremenește în aer. Doar geamăna ei imaginară apasă pe taste, duce telefonul la ureche și da, amintirea e acolo, încă proaspătă, nealterată. Vocea ei izbucnește vivace, plină de energie și bucurie, răsare din depozitele memoriei, ca o coloană de lumină:

-  Da, iubita! Cum ești?

-  Bine, mama mea. Sunt bine. A venit primăvara pe aici. Vrei să-ți aduc ghiocei?