Despre Nu

Mă simt la răscruce. O altă răscruce. Drumul mi se încolăcește sinuos, construit din răscruci peste răscruci. Imediat începe să semene cu o cruce uriașă. Din aceea dantelată, fier forjat și lacrimi de ploaie împletite laolaltă. Uneori se mai amestecă și niște tufe de iasomie pe acolo.

Primăvara îmi dă târcoale, îmi zâmbește, se furișează în sufletul meu ca un copil, dulce și luminos, îmi atinge vindecător rănile deschise și suflă ușurel peste ele, alinând cu verde roz dureri vechi și noi.

Stau cu ochii pierduți în zare, ocolind cu încăpățanare  peisajul presarat cu movilițe de zăpadă murdară, total epuizat, stors de puterea iernii. Privesc în sus spre mine, cea de pe brațul răsucit al crucii, crucea mea - copacul meu avântat spre cer. Inima mi-e plină de dorințe. De Nu.

Nu o să mai colecționez. O grămadă de lucruri pe care le credeam absolut vitale au dispărut cu desăvârșire, luate de valuri, spălate de pe sufletul meu. Simt o nevoie acută de curățenie. Să arunc toate lucrurile inutile, balastul care atârnă prin camere, îngreunând respirația casei mele. Zeci de căni, de farfurii, de obiecte cărora nu le mai văd rostul. Ce plăcere efemeră, aceea de a cumpăra obiecte frumoase pentru o clipă, păpădii spulberate imediat după aceea. Voi limpezi suflul casei, voi așeza lumina pe rafturile  goale și mă voi bucura de seninătatea spațiilor largi. De sus până jos, de la stânga la dreapta. Peste tot doar lumină aurie, în decor minimalist.

Și, odată cu obiectele, pot să arunc și toate lucrurile inutile din viața mea. Amintirile rele, eșecurile, regretele. Nu mai are rost să le târăsc povara prin praful drumului zilnic. Vini nenumărate, dorințe absurde, greșeli repetate. Adunate și depozitate zeci de ani pe toate rafturile, într-o învălmășeală de nedescris și încă aducându-mi lacrimi prin ferestrele zilelor. La revedere! Și-au facut treaba. Am băut clipă de clipă din zeama lor amară, cucută și fiere, și m-am schimbat. Și iar am băut și iar m-am schimbat. Poate ăsta a fost rolul lor. Dar la gunoi acum! Nu mai pot să le îndur, să mă ciocnesc de ele, să mă amărăsc continuu, să simt aceeași nesfârșită jale. Știu că pot să le îndes în sacii menajeri ai memoriei și să închid ușa spre groapa de gunoi. Știu că pot să ma iert. A venit timpul.

Nu am să mai încerc să schimb ce nu poate fi schimbat. M-a ajuns înțelepciunea din urmă. Nu pot să ordonez universul decât în mine, doar acolo sunt singurul luptător al cosmosului. Nu pot să mă mai bag în viața nimănui, ajunge cu atâta critică, reproșuri, încercări repetate și bezmetice de a schimba oamenii, de a-i face să vadă adevărul meu și numai al meu. Când eu sunt  atât de lipsită de perfecțiune, cum aș putea să mă arunc în transformarea celorlalți?! Șlefuiesc de o viață la propriile colțuri și ele sunt tot acolo, zgâriindu-mă de câte ori mă ciocnesc de ele. O să privesc oamenii în ochi și o să înțeleg. Tot ce se ascunde în apele lor curcubeice. Toate zgârieturile de pe corneea lor, toate fracturile irișilor.

Nu o să îmi mai fie frică. De rănile pe care ți le pot provoca oamenii. Fără minciuni, fără ascunzișuri. Mă simt ca un războinic încercat și bătătorit, cu zeci de cicatrici, dar fără frică. Umerii mă dor de greutatea adevărului, dar e o povară pe care pot să o duc. Pe care vreau să o duc. În aceasta secundă a răscrucii mele, nu mai am timp pentru neadevăruri. Domnia falsului rece, strălucitor, a încetat. Doar focul adevărului are voie pe metereze. Sunt meterezele mele și aprind ce vreau pe ele.

Nu mai pot să stau. Încremenită ca în fața unui șarpe boa. Călătoria e o stare a ființei mele, așa ființez eu, derulând și împletind drumuri. E ceva vital pentru starea mea de bine. Sunt o gurmandă a călătoriilor. Așa că voi face asta cât voi putea de mult și cât mă vor ține luminile. Sare și piper, vanilie și ciocolată. Alții vor petreceri sau sporturi extreme, case la țară sau mașini. Eu vreau să cutreier. Sunt un călător. Pe cărări fără sfârșit, minunate. Culegând scoici albe de pe toate plajele. Printre frumusețile neasemuite ale lumii.

Nu mai vreau să locuiesc aici. În mijlocul betoanelor sărăcăcioase și în spatele ferestrelor închise. Mă voi muta în mijloc de verde. Să stau întinsă în el, abia respirând de atâta culoare și să îmi planific călătoriile. Să visez. Să mă îmbăt cu parfumurile ierbii. Să îmi pătez degetele cu verde și să nu mai vreau să mă spăl. Voi locui într-o căsuță ca o insulă, plutind vesel pe cațiva centimetri de verde. Și voi fi cea mai fericită.

Nu vreau să las singurătatea să îmi rânjească straniu și sălbatic cu colții ei știrbi.  Vreau să fiu alături de toți cei dragi inimii mele. Să știe cu toții că eu sunt acolo pentru ei. Să fiu o  mică barcă de salvare, un zid pe care să se sprijine. O oază unde să găsească mereu hohotele minunate, splendide ale râsului. Casa mea  să le fie mereu deschisă, cu aromă de pâine caldă și  flori de lumină în toate ungherele.  Cu verde. Cu sufletul meu la vedere, neabătut de nici o frică.

Să știe ei, cei lipiți de inima mea pentru totdeauna că undeva, în tot haosul lumii, plutește căsuța mea insulă, liman pentru toate zilele și clipele.