I don’t give a damn

Sau nici cât o ceapa degerata

Tocmai am terminat de citit “Arta magică a durutului în cot” și mi-am dat seama, fericită și încântată, că fac parte dintre iluminați (celelalte categorii fiind copiii și nesimțiții). În sfârșit sunt și eu o iluminată! E o senzație pură și nemaîntâlnită, savuroasă prin prospețimea ei.  Mult am luptat să ajung la nivelul ăsta. Chiar am exersat toată viața durutul în cot ( fără să-mi dau seama ce fac, așa o inocentă, draga de mine!), știam expresia chiar și pe franțuzește, ceea ce spune multe despre implicarea mea în subiect. “Je m’en fiche” îl completează strălucit pe “I don’t care” ( ca să nu folosim celelalte variante englezești care sunt absolut savuroase, dar nu pot fi rostite în public!) și ambele mi-au călăuzit pașii prin întunericul datoriilor față de societate și omenire.  

Sunt o grămadă de lucruri de care îmi pasă încă (v-am spus că nu fac parte din categoria nesimțiților, zău așa!) și altele pe care nu dau nici o ceapă degerată. Lunga listă a celor care nu au nici o relevanță pentru mine explică limpede de ce tocmai mi-am permis să stau o oră cu ochii holbați la mișcarea norilor pe geamul mansardei, fără nici o grijă că-mi pierd timpul atât de prețios. Explică chiar foarte clar de ce lumea crede că sunt o zănatică cu capul în nori- aceiași nori- visătoare până la a intra cu capul în stâlpii vajnici de pe stradă, aiurită până la a mă împrăștia în mijlocul trotuarului din cauză că mă uit după curcubeie. Spre deosebire de alți oameni normali, dedicați și devotați ( să nu uităm  stresați!), eu am mult timp liber pentru mine, cu care fac ce vreau eu. E o adevărată rușine, dacă mă întrebați, cât timp liber am. Dar bineînțeles că eu nu simt decât satisfacție. O satisfacție rotunjoară și grăsuță, pufoasă și autosuficientă. Ceilalți pot fi invidioși sau critici și să mustăcească chiar acum tot felul de cuvinte nefericite, pe care nu vreau să le aud, dar eu cred că toți ar trebui să se elibereze din capcana ritmului Rock N Roll în care își trăiesc viața, gâfâind ca după un maraton de 100 kilometri, alergat zilnic. Sărăcuții! Doamne ferește, poți să faci poc pe drum. Și ce se va întâmpla atunci cu toate treburile presante și indiscutabil necesare pe care trebuia neapărat să le faci?! Toți ar trebui să își creeze niște supape de siguranță acolo, în creierul acela minunat și multitasking, să-și regăsească timpul pierdut aiurea făcând atâtea chestii utile, să îl cultive ca pe o plantă rară și gingașă, să îl țină îmbrățișat cu căldură la pieptul lor duios, în timp ce stau pe șezlong, sorbind o limonadă parfumată cu ghimbir și admirând alene dansul delicat al norilor. În timp ce savurează zona magică a inutilului.

Ca orice iluminat, simt nevoia să îi inspir pe cei din jurul meu, să le ofer  un model în viață, așa că voi încerca să trec în revistă câteva din lucrurile de care mă doare în cot ( lista completă mi-ar lua ani din viață și oricum nu dau nici o ceapă degerată pe chestiile perfecte și complete). Lipsa acestor lucruri din viața mea e salutară și benefică, o bucurie continuă, ceea ce îi doresc oricui. Dacă veți avea tăria de caracter să mă urmați ( căci îți trebuie tărie, nene!), vă spun limpede că nu e ușor să fii iluminat. E chiar un job foarte greu, care cere un exercițiu de ani de zile. 

Așa grăiește un guru iluminat ( o fi pleonasm?!):

 1.  Nu-mi pasă absolut deloc de completarea hârtiilor, dosarelor, hârtiuțelor, situațiilor, tabelelor și a altor bazaconii născocite de tot felul de funcționari zeloși și iubitori de formă ( fondul este o noțiune care nu interesează pe nimeni pe aceste meleaguri!). Am hotărât cu mult timp în urmă că nimeni nu le citește, nimeni nu are nevoie de ele, nu ajută la nimic. Sistemul de învățământ românesc nu se schimbă în bine ( cel puțin în ultimii zeci de ani nu s-a schimbat chiar deloc în bine!) pentru că eu completez situații cu numărul de absențe lunare, cu media claselor pe semestre, câte fete, câți băieți au luat note între 7-8,99 , pentru că fac rapoarte de analiză și scriu în tot felul de registre. Tone de hârtii pentru nimic, nici măcar nu s-a uitat nimeni pe ele vreodată. Nimeni, niciodată nu s-a uitat prin dosarele mele în ultimii 28 de ani. Formă, formă, formă! Prefer să mă dedic fondului.

 

 2.  Nici de locul de parcare din fața blocului nu-mi pasă. Oamenii se sfărâmă de nervi dacă le ia cineva locul de parcare, ați observat asta?! Nu că ar fi locul lor privat, dar e de la sine înțeles că dacă l-ai ocupat cândva, demult, e al tău. Programul-buclă pavlonian din capul tău îți spune că acolo trebuie să parchezi. Că-i numai în capul tău, e o altă mâncare de pește. Și apoi vin tot felul de nenorociți care nu înțeleg ordinea firească a lucrurilor și îți ocupă locul. Să te ții stres, înjurături, spaime existențiale. Mă doare în cot. Întotdeauna se mai găsește un loc. Niciodată nu am rămas cu mașina neparcată.

  

 3.  Ce să mai vorbim de small talk. Sigur că înțeleg nevoia oamenilor de așa ceva. Dorința lor imperioasă de a discuta despre cum vărul nevestei lui Gheorghiță, fiul vecinului din capătul străzii și-a schimbat culoarea casei în roz și a enervat jumătate de stradă. Despre telenovela turcească care a uimit țara și în care Yosuf o iubește pe Jasmin, care de fapt e mătușa lui, care de fapt nu știu ce și nu știu cum, despre noul model de blugi ( ăia care de-abia se mai țin pe picior, cu un model complicat și savant de găuri), care se poartă neapărat cu șosetele acelea minuscule și invizibile ( vă dați seama că nu știu ce vorbesc!), despre cum se face ciorba de perișoare din moși strămoși. Înțeleg că oamenii se relaxează vorbind vrute și nevrute. Dar aleg să nu mă intereseze. Aleg să mă retrag din așa ceva pentru că mă plictisesc de moarte. Prefer să stau cu ochii-n soare și să visez de una singură la frumusețea ascunsă a lumii. În tăcere. 

 

 4. De asemenea, mă doare în cot de părerea vecinilor. A necunoscuților. Și a cunoscuților care se bagă în seamă. Nu mă interesează. Pot să creadă ce vor, când vor și în ce variantă vor. Nu m-am băgat în viața lor, nu am emis judecăți de valoare inestimabilă referitoare la viața lor privată, mă doare în cot de opiniile lor, de judecățile sau criticile enunțate la un colț de bloc sau la un colț de conștiință și bunăvoință. Să fie cât de români vor, să își dorească să crape și capra oricui, să morocănească și să bârfească. Eu sunt în lumea mea. Senină. Zâmbitoare. O lume cu zambiluțe zen.

 

 5. Tot acolo și condițiile meteo. Zău așa, ce importanță are că mâine va ploua, va ninge sau va coborî nisipul saharian peste mașinile aflate în parcare. Nu sunt agricultor, for Pete’s sake! Îmi petrec 90 % din viață sub acoperiș. Cu zeci de mii de ani în urmă, mai zic, peștera era destul de friguroasă, simțea omu’ nevoia să iasă nițel la soare. Dar să manifești și acum bucle mentale de om preistoric și, din apartamentul tău protejat contra fulgerelor, să te îngrijorezi pentru fiecare schimbare meteo?! Că vine grindina, că vine tornada! Păi și poți tu să le oprești?! I don’t care!

 

 6.  Îmi pun ochelarii de cal vizavi de durerea mea de călcâi. O perioadă destul de îndelungată mi-am dedicat multe minute și ore investigării durerii ascuțite din călcâi. Un pinten, au spus doctorii. Nu aveți ce-i face. Aoleu, nenicule, și cum mai umblu eu?! Un pinten de gloabă bătrână, dacă eram în zona întunecată. Unul de inorog, dacă reușeam să găsesc zona luminoasă. Așa că m-am hotărât să mă doară-n cot de călcâiul meu. Aveam mult de umblat în vacanțele mele de care îmi pasă inimaginabil, nu-mi puteam permite ca o durere oarecare să mă oprească. De când îi dau cu tifla, călcâiul se descurcă singur. Mai scheaună din când în când, copleșit de ascuțiș, dar apoi amorțește recunoscător și eu mărșăluiesc cu nesimțire pe trotuarele lumii. Sau cu iluminare.

 

 7.  O, dar nu îmi pasă chiar deloc de centenare. Oare ar trebui să spun că-mi  pare rău?! Pentru că nu îmi pare. Nu înțeleg nimic, dar chiar nimic din sărbătorirea a 100 de ani de când a luat ființă orașul. Țara. Neamul. Mii de oameni care se îngrămădesc să sărbătorească, împiedicându-se prin gropile patriei, făcând poze minunate cu drapele și coloane mărșăluind eroic pentru a le trimite copiilor plecați pe alte meleaguri. Istoria noastră măreață, tam tam, o chichiță fericită de care ne agățăm pentru că viitorul are ochii holbați în depărtare, după nepoții pierduți. Care acum se nasc cu cetățenie engleză, italiană, suedeză sau neozeelandeză. Orașul meu e pe jumătate mort, aproape toți sunt plecați într-aiurea și ferestrele întunecate ale apartamentelor goale se chinuie să respire în pustietatea nopților, dar hai să sărbătorim! Găsim noi un centenar pe undeva! Nu, nici vorbă, nu dau nici o ceapă degerată pe tăierea panglicilor. 

 

 8.  Dar ce ziceți de pantofii cu toc?! În urmă cu ceva timp, prin anii entuziasmați ai tinereții mele, am decis că nu pot să suport tocurile. Chinul de a le purta era mult prea mare, efectiv centrul de greutate îmi aluneca la vale și simțeam același gen de tortură pe care trebuie să-l fi simțit micuțele chinezoaice cu picioarele legate. Adio picioare lotus. Nu pentru mine. Ce ușurare! Să porți pantofi comozi, plați, în care degetele se lăfăie ca lopoșelele de broască, nelotusate și nestresate. Adio frumusețe și eleganță feminină, bun venit comfortul meu drag, bun venit draga mea libertate a exprimării. Liberul arbitru tre’ să-ți folosească la ceva în această viață.

 

 9.  Mă doare în cot ( aoleu, era să scriu altă expresie!) și de fondul de ten. Și alte farduri. Adevărul adevărat e că nu am nici cel mai mic talent în fircălirea feței! Și dacă încerc să pun un creion albastru pe sub ochi, o dungă iese mai groasă, una mai strâmbă, apoi uit și dau cu degetele, în încercarea de a limpezi realitatea ( știți cât de neclară e uneori!), așa că nu vă puteți închipui cu ce ușurare am renunțat la orice fel de practici irositoare de timp! Dimineața îmi folosesc ora câștigată astfel bând cafea, ascultând muzică și jucând bile. Ce poate fi mai înviorător?! Simți cu adevărat că trăiești.

 

 10.  Ultimele, dar nu pe ultimul loc: relațiile false. Ar putea să șadă chiar pe primul. Ca Cersei pe tron. Cât timp pierdut cu tot felul de zâmbete strâmbe, măguliri rânjite și tertipuri manipulatorii.  Contractul social își șoptește întruna mantra:  “Fii politicos, fii sociabil”. Să stai ore întregi cu oameni pe care nu-i placi defel, să-i asculți debitând tot felul de chestii inepte, să-i asculți cum te caracterizează și cum te definesc conform măsurii lor, să le vezi limitările și să le suporți pentru că “așa e frumos” și “ așa se cade”. Să le asculți lăudăroșeniile sfruntate, să vezi cum orice subiect se răsucește spre persoana lor, e vorba întruna despre ei, ei și numai ei, să-i vezi cum se uită la tine , nu ca să te vadă pe tine, ci ca să-și vadă reflexia în ochii tăi. Nu am putut să suport niciodată chestiile astea și de obicei m-am fofilat cu mai mult sau mai puțin succes din ele. Cu din ce în ce mai mult succes pe măsură ce iluminarea m-a luat în brațele ei. Nu pot să sper decât că, până la urmă voi ajunge la adevărul complet al relațiilor mele. Fără fake-uri. Mă rog, s-ar putea să fiu nevoită să mă retrag pe o insulă pustie ca să reușesc asta, dar ce e rău în a locui pe o insulă pustie?! Cu marea albastră de jur împrejur. Atotprezentă. O, da!

 

Cum ziceam, acestea sunt doar primele zece elemente din niște liste foarte lungi, nu are importanță câte altele mai sunt, importantă este ideea de bază. Aceea a holbatului liniștit pe fereastra mansardei, spre cerul imens și plin de nori-gânduri-fluturi. Aceea a tihnei dulci și atotcuprinzătoare în care poți să simți însăși iluminarea lumii. În care poți să simți cum tu, fir de nisip, strălucești în sclipirea mai mare a luminii și a frumuseții. 

 Aceea a încetinirii timpului.