Când vom înceta să azvârlim cu piatra??!!

În oglindă

„Un nou scandal zguduie Spitalul Judeţean în plină epidemie de coronavirus. Oamenii legii au descoperit că magazionera de la Judeţean extrăgea materialele de protecţie pentru ca apoi să fie vândute de alte firme pe sume foarte mari. Asta în timp ce toată lumea se plânge de lipsa materialelor de protecţie, medicii urlând în gura mare că nu au asemenea articole. Iată că în tot acest timp, angajaţii sistemului efectiv se gândesc doar cum să facă rost de bani în plus. Corupţia ne ucide, nu coronavirusul.”

Ce fel de știre e asta? Care Spital Județean? Care magazioneră? Cum s-a ajuns de la o magazioneră -înțelegeți ce înseamnă asta?! O MAGAZIONERĂ!- la angajații sistemului??!! „Medicii urlând în gura mare” – cât de răuvoitoare e această afirmație?! De ce difuzăm astfel de chestii, abateri de la bunul simț și de la o logică elementară?!

Citesc tot felul de articole și de comentarii și mă încarc de prostia omenească. Mă îngrozesc ca și cum m-aș afla în fața unor târâtoare veninoase, lipicioase, gata să se urce pe mine și să mă sufoce cu respirația lor fetidă. Aceleași revărsări de gunoaie dintotdeauna, noroaie și dușmănie, criticăm întruna, criticăm și tot criticăm.  “Da, acum își dau demisia, dar când au primit salarii mari și spăgi le-a convenit, nu?!”. Toți sunt niște nenorociți criminali, nimeni nu vrea să-și dea viața pentru noi, ne asfixiem sub spaimă și ură. Și nu contenim să judecăm.  Până și pe site-urile culinare, care ar trebui să fie pașnice și dulci, comentariile negative curg la vale în crescendo, perdele negre de fum ce îți ascund orice urmă posibilă de frumusețe. Vezi un copilaș drăgălaș, mare chef, tăind legumele cu un cuțit de plastic absolut inofensiv și ce găsești în loc de zâmbete admirative?! Zeci de așa-zise mame terifiate de cuțitul care pune în pericol viața copilașului. Toate preocupate de greșelile alteia. Toate erijându-se în mame perfecte și judecători supremi. 

Toți facem la fel. Chiar și eu acum. Uitând că ar trebui atunci să ne judecăm chiar pe noi înșine.

Cât de ușor este să stai la adăpost, între cei patru pereți ai tăi și numai ai tăi și să critici pe toată lumea. Ca și cum, pentru că medicii și asistentele au primit câteva mii de lei în plus în vremuri de pace ar trebui acum să devină carne de tun. Îi amintim pe soldați, cum nu au abandonat luptele și nu au dat bir cu fugiții. Da, dar au avut o armă în mână. Ia să ne imaginăm o armată mergând cu pieptul dezvelit, cu mâinile goale, în bătaia gloanțelor ucigașe. Putem?! Și cine ești tu, cel care dai din gură cu atâta libertate, să judeci pe cineva care poate are copii mici acasă, e mamă și tată și ar vrea măcar o mască să primească, măcar un costum de protecție din hârtie. În loc să îi judeci în masă, criticându-i și pe cei ce nu și-au dat demisia și pe cei care și-au dat-o, mai bine ai pune mâna și ai confecționa un costum de protecție sau ai găsi o soluție să îi ajuți, să ne ajuți pe noi toți. Împrăștii otravă, dar absolut sigur că nu știi ce ai face în aceeași situație, tu, care poate te-ai complăcut o viață în mediocritate și dat din gură, tu, care te-ai specializat în ipocrizie, căci pot să jur că nici măcar nu ai deschis gura acolo, la slujba aia a ta, să combați vreun șef pus acolo pe criterii de pile și politică infantilă, o dată nu te-ai dus să protestezi în fața Primăriei sau măcar în fața blocului. Am stat și ne-am uitat cum ne sunt săpate străzile și lăsate așa, găurite și hârtopite și nu am intervenit. Am mers prin gropi o viață întreagă și nu am astupat nici măcar una. Ne-am umplut de noroi până-n ochi, dar n-am căutat nici o apă curgătoare. De parcă n-am ști cum funcționează țara asta. Că oamenii sunt oameni peste tot. Că Noi suntem peste tot.

Nu aprob demisiile, aș vrea și eu să am doctorii și asistentele acolo, la datorie în fața neamului, în frumoasele noastre spitale moderne, antiseptice și bine echipate, să mă aștepte și să mă salveze; și mie îmi tremură inima de frică, dar de unde știu eu ce e în sufletul acelor oameni?! Tu, cel care dai din gură, nu ai greșit niciodată??!! Ești fără pată? Nu ai mințit, nu ai înșelat, trădat, nu te-ai prefăcut și n-ai fost un ipocrit?! Ai făcut ceva pentru ceilalți? A, nu ai primit suficienți bani?! Puterea morală și lupta pentru binele omenirii sunt strâns corelate cu recompensa financiară?! Tu nu trebuie să faci nimic?! Asta e scuza ta?! Poate că medicii și-au meritat banii, pentru că au învățat zeci de ani, i-au meritat pentru câte vieți au salvat deja. Ceea ce nu se poate spune despre tine. Cel care măsori sacrificiul uman în bani. Ca și cum ai fi plătit pe cineva să fie kamikaze și să-și dea viața pentru a o salva pe a ta. Apoi vorbești de jurăminte și de etică, ești cam tulbure, ori e cu bani, ori e cu etică. Niciodată banii nu au plătit integritatea, dar ție ți-e încă ciudă că doctorii sunt plătiți mai mult decât vânzătorii. Și atunci nu încetezi să lovești de câte ori ți se pare că ai prins ocazia. Că iau încă șpagă?  Unii, că nu iau toți. De ce le dai, omule, șpagă??!! Cine e de vină pentru asta?! De ce nu te oprești?! De ce nu lupți pentru drepturile tale și în vremuri de pace?! Te-ai dus vreodată în fața unui spital să urli că ai dat șpagă doctorului care ți-a salvat viața?! Ai făcut-o??!! De ce nu ai curajul să recunoști cât de ipocrit ești?! Cât de ipocriți suntem.

De unde știm noi cu ce au de luptat  medicii astăzi?! Cu ce șefi incompetenți, cu ce sisteme corupte?! De fapt, știm, normal că o știm prea bine. Trăim de o viață în mijlocul aceleiași realități. Suntem rotițe în aceleași angrenaje putrede. Ne-am băgat capul în nisip și ne-am mulțumit să ne fie bine. Cât de cât. Ce om sărac am ridicat de jos, ce sărman am salvat dându-i un adăpost decent?!  Când am dat măcar bani unui cerșetor bătrân, că și acolo am comentat că de ce nu merge la muncă, nenorocitul?! Așa îmi spun copiii la școală, că ei nu dau cerșetorilor, să meargă la muncă cu toții! Oare cine i-a învățat această lecție de minunată generozitate omenească?! “Nu da, mamă, bani, nu-i da o monedă oarecare din buzunarul tău, judecă-l întâi! Ascute-ți simțul critic și nu te lăsa păcălit de aspectul jalnic și îmbătrânit. Cu banii tăi o să meargă să-și cumpere băutură și țigări”. Mereu mă apucă râsu’-plânsu’ când aud asemenea lecții de bună purtare românească.

Ce ai încercat, tu, cel care critici și critici și nu te mai oprești, ce ai încercat tu pentru a salva, nu Pământul, nu omenirea, ci măcar orașul tău cel mic?! Pentru a-ți ajuta măcar vecinii bătrâni?! Nimic. Nimic n-ai făcut. 

Ce repede am uitat de eroii noștri! Minunații noștri doctori, minunatele noastre asistente! Întâi i-am ridicat în slăvi, le-am cântat osanale, cum salvează ei oamenii în timp ce noi stăm la televizor, tremurând sub plăpumioară! Imaginile cutremurătoare din Italia și Spania ne-au sfârtecat inimile, ne-au arătat măreția aproape ireală a soldaților în alb. Eroi adevărați, în aceste vremuri cinice și disperate! Și apoi ce-am făcut?! Am dat cu ei de pământ, pentru că o mână de oameni au demisionat. Cât de instabili suntem?! Labili și  gata să scuipăm, ca șerpii veninoși, apoi, ajunși din nou în mâinile lor, gata să le umplem cu aceeași șpagă.  Ce fel de eroi ne trebuie?! Batmeni, Spidermeni?! Aceștia sunt oameni obișnuiți, ca mine și ca tine. Greșesc. Așa cum greșești și tu. 

Știre. O asistentă de la infecțioase este agresată de vecinii ei, care o dau afară din magazin, îi aruncă clor pe clanță și cheamă poliția pentru că ea nu respectă izolarea. Pe care nu trebuia să o respecte, de vreme ce ne dorim ca asistenții să fie la locul de muncă, la datorie. Incredibil sau nu, asta e lumea care trebuie salvată cu prețul vieții, fără costume de protecție.

Cât de ilustrativă e Miorița noastră dragă. Încă de pe vremea plaiurilor mioritice și a ciobanilor, nu vedem în jur decât conspirații și nemernicie. E scris în sângele nostru, e gravat în ADN-ul nostru getic să ne temem de cei din jur, să nu le acordăm încrederea noastră, să le vânăm greșelile și să le scoatem biruitori ochii, hohotind sarcastic și biruitori. “Dezvăluirea relelor”, “scoaterea adevărului la lumină” se numesc aceste operații brutale și lipsite de argumentație logică. Și ce-a făcut dragul  de cioban mioritic cu relele care i s-au dezvăluit? Nimic. Nu a făcut nimic. S-a pus pe tânguială și negativism. A văzut doar moartea care venea spre el. Exact ca noi astăzi. 

Sunt sufocată de valurile de ură, de dușmănie, sunt sătulă să fac parte din așa ceva. Nu vreau să nu văd, nu, nu vreau, mă mulțumește realismul. Ca punct de vedere. Dar cel în care unul e doar unul și nu devine emblemă eronată pentru toată tagma. Acum aș dori să văd și oameni care pun umărul și fac ceva, în loc să împrăștie cu pucioasă și cucută.  Oameni buni care acționează și rezolvă lucrurile, care construiesc spitale, case pentru cei sărmani, care coc pâine pentru cei în nevoie. Care dau 50 de bani unui cerșetor amărât.  Oameni care încep schimbarea cu ei înșiși. Am auzit că există.  Voi ați auzit sau nu vreți să vedeți decât paiul din ochiul celuilalt?! Pe ăla vreți să-l scoateți cu toporul. Bârna din ochii voștri e semn de justiție și adevăr.

Tocmai au sunat sirenele afară. Am fugit la balcon, să vedem ce și cum. Pompierii, salvarea, poliția. Toți au venit. Au venit de îndată ce au fost chemați. Au intrat cu scara într-un apartament, au scos pe cineva care părea că murise, au plecat. Ei au venit, dar vecinii unde au fost?! Cine știe de câte zile suferea cineva acolo, singur și pustiu?! Îmi șterg furioasă lacrimile. Stăm toți la adăpost și dăm din gură. Ce facil! Ce ipocrit!

Ridică-te, omule și fă ceva! Fii bun, construiește ceva vizibil, dă o bucată de pâine unui bătrân, fă un costum de protecție pentru un medic sau măcar zâmbește-i când pleacă la luptă cu mâinile goale, lăsând acasă copii mici. Ridică-te, omule și nu mai generaliza, căci unul nu înseamnă 1000, nu a însemnat niciodată. Nici când ai criticat profesorii nu ai înțeles asta. I-ai judecat pe toți după acel unul care a greșit și ai împroșcat cu venin în toată tagma, nepăsându-ți că dai de perete și cu cei devotați și pasionați, cei care chiar încercau să îți ridice copilul, să facă om din el, întreg și frumos. De atâta supărare câtă zace în tine nu ai reușit niciodată să vezi profesorul acela dăruit care semăna stele în sufletul copilului tău, nu reușești să vezi nici doctorul acesta devotat, care stă acolo și te tratează de o boală mortală, apărat doar de curajul inimii lui. Nu vezi primăvara din jur. În sufletul tău, sărmane om cârcotaș de meserie e doar iarnă și iar iarnă.  E atât de rece acolo, atât de întunecat. De fără speranță. Mai poți, omule, să găsești motive de ură și de dușmănie?! Mai poți?! 

Du-te și construiește o casă pentru copiii orfani, fă o donație, caută un sponsor, educă-ți copilul să ajungă om politic integru, să schimbe ceva, să îi pună pe ceilalți mai presus de sine. Poți?! Educă-l să-și prețuiască profesorii, pe cei adevărați, educă-l să ajungă doctor și să își dea viața de dragul pacienților, să nu ia șpagă niciodată. Poți?! Și apoi du-te și tu în toate părțile, la spital, la primărie, la toate ghișeele țării și nu mai da șpagă niciodată, oricât ți-ar țâțâi inima de frică. Poți?!

Poți tu să spui, cu mâna pe inimă, că ți-ai educat copilul să dăruiască celorlalți, să sufere pentru ei, să îi ajute la nevoie, să schimbe răul în bine?! Sau l-ai educat să supraviețuiască, să mintă câteodată, să înșele dacă e nevoie, să se ridice, călcând pe alții?! Să îi pese de el, mai mult decât de ceilalți?! Iar dacă copilul tău ar fi medic acum, ai da cu piatra și în el?!

Nu vezi că tot ce e în jur e oglinda ta?! A noastră?! Nu vezi că ți-e frică de fapt pentru tine și pentru ai tăi?! Nu vezi că din nou nu îți pasă de ceilalți?! Nu vezi că te uiți în oglindă și te critici pe tine însuți??!!

Nu pot să nu am în fața ochilor scena aceea teribilă în care toți oamenii satului s-au repezit să dea cu pietre în cea care înșelase și Cineva le-a spus simplu: “Cel fără de păcat sa arunce primul piatra!”

Spun și eu acum. Cel care e fără păcat, cel care e perfect, cel care știe sigur, mie-n sută că ar sta cu pieptul dezvelit și mâinile goale în bătaia gloanțelor, că ar intra în foc fără echipament de protecție, că ar trage puternic aer în piept, aer încărcat de viruși otrăvitori, că și-ar lăsa cu ușurință copiii acasă singuri pe vecie pentru a salva umanitatea,  acela, da,  acela să dea cu piatra!

Pași în casă

“S-a făcut liniște în lume.”

Stau  întinsă, cu ochii închiși. E liniște. Soarele se filtrează blând prin geamuri, perdele și ziduri. Îmi atinge  dulce pleoapele. Parcă sunt într-una din cărțile mele SF. Chiar nu îmi dau seama dacă asta se întâmplă cu adevărat. Izolarea, toată omenirea ascunsă după uși și ferestre, moartea. E un fel de fază de negare, care atenuează impactul realității. Sunt eu dincolo de mine. Mi se rupe inima de mila Italiei, o simt ca pe o suferință cruntă, îi iubesc pe italieni, ce nație minunată, plină de viață și emoție! Pur și simplu mă înăbușă suferința lor. Sutele de sicrie înșirate și transportate departe, la crematorii care abia mai pot să le înghită, sufocate și ele, fără să se mai știe care unde e. Și cine. Apoi mă gândesc că urmăm noi. Suntem în urma lor cam cu trei săptămâni. În fiecare seară stăm agățați de știri, cu gândul spăimântos că numărul îmbolnăvirilor va sări în curbă ascendentă uriașă și ne va lăsa fără suflare. Ca într-un carusel care se ridică, se ridică, tot mai sus și mai sus și apoi se prăbușește lăsându-te fără aer.

Previziuni. O să dureze două luni, șase luni, 2 ani. Dacă asculți știrile, te îmbolnăvești de nervi, dar cum să nu le asculți?! Parcă sunt într-o bulă care plutește pierdută în afara Pământului și toate visurile mele minunate sunt dincolo de sticla opacă, plutind în derivă și ele. Zdrențuite de călătoria haotică prin spațiu.

Ce liniște e când închid televizorul. E pace și liniște. Doar soarele alunecă agale, netulburat, lumina se colorează în diferite nuanțe de auriu. Zi după zi, săptămână după săptămână. 

Mă uit la planurile mele vraiște și știu că trebuie să le adun de pe unde s-au risipit. Nu pot să merg înainte fără ele. Trebuie să mă lepăd de teamă și să fac două lucruri. Să mă bucur de prezent, deși pare imposibil sub avalanșa de știri catastrofale și să visez la viitor, nici asta nu știu cum.

Dar fac doar un pas acum. Mereu câte un pas. În interiorul minții, în inimă. Pasul de acum înseamnă gimnastică. Îmi displace profund, a trecut un an de când fac gimnastică aproape zilnic și tot nu pot s-o suport. Nici un fel de endorfine nu se dezleagă prin capul meu plictisit, nici înainte, nici în timpul, nici după. Cele 30 de minute cu același efort colosal de voință,  uneori transformate în doar 20 de minute. Îmi pun muzica tare, număr mișcările, e un fel de stretching, o combinație proprie care îmi dezleagă puterile mâinilor, ale spatelui, ale picioarelor. E bună, știu și simt, dar asta tot nu mă face fericită. M-aș scăpa bucuroasă de ea, dacă într-o săptămână după aceea nu mi-ar înțepeni toate cele. Știu, am experimentat. Între “auch, vai, scârț” și varianta a doua, aleg să mor de plictis. Număr, fredonez, repet expresii în engleză, nu strică niciodată ca omu’ să învețe o limbă străină, nu mă simt în stare să mă apuc de franceză, așa că îi dau înainte cu engleza. E o limbă străină, nu?! Urmez sfaturile japonezilor. Astăzi am născocit ceva în plus, spectacolul iernii în plină dezlănțuire. Am tras larg perdelele și mă holbez cu obstinație la frumusețile albe ( întâi era să vomit când am văzut că iarna cea nebună s-a întors, dar apoi m-am forțat să fiu pozitivă și să-i văd frumusețea incontestabilă!). Dau din mâini ca un înecat și respir sacadat în ritm de fulgi și de lady gaga, e frumos, e bine, îmi spun cu convingerea că până la urmă o să mă conving. Am încercat și varianta cu 15 minute acum, 15 mai târziu. Din păcate, “mai târziu” se transformă mereu în „niciodată”. Așa că mai bine smulg plasturele dintr-odată, 30 minute și aleluia! Mai trișez câte 5 minute, dar asta e, nimeni nu-i perfect.  Închei ședința de azi cu ochii pe brândușele mov pe care mi le-a adus Cristi ieri. Stau frumos în pahar, la căldurică, pe fundalul ferestrei plină de năvala iernii. Mov cald, ușor aburit,  mov dulce, viu.

Sunt într-o bulă și plutesc în mijlocul albului lumii. 

Care să fie pasul următor? Evident, plimbarea. Aerul proaspăt n-a stricat nimănui. Și acum e deosebit de proaspăt, am citit că norul de toxine de deasupra pământului începe să se străvezească și se văd stelele și cerul ca demult, demult, când Pământul era mai nou și mai nelocuit de specia noastră. Sunt atât de recunoscătoare pentru balconul meu! Aș putea să îi dedic o odă de mulțumire. Nu știu ce m-aș face fără el! E lung și larg, cu ferestre multe. Mă plimb agale de-a lungul lui, deschid un geam să simt aerul zăpezos și limpede de munte, de iarnă, aerul clar de început de lume. Ce priveliști minunate. Nu e țipenie de om, pace. Am și spectacol, trei vrăbiuțe se ceartă de zor în zăpadă, pe crengile bradului de alături. Ciripeala lor vivace e o încântare, ca niște zurgălăi mititei țopăind pe dealuri cu omăt alb și pufos. Mimez o mică alergare, cu respirații profunde, ah, ce minunată plimbare. Realizez că balconul e un laitmotiv al vieții mele.  Balcoane peste tot, balcoane cu mare, balcoane cu Dunăre, întrebări de balcon și uite, acum am plimbări pe balcon, frumosul balcon, necesarul balcon al recluziunii mele. Am întins mâna și am cules niște zăpadă de pe creanga bradului, am strâns-o în pumn. Nu am mai făcut asta de zeci de ani, de pe vremea când iubeam frumusețea iernii. De pe vremea când frumusețea ei nu mă înspăimânta. O senzație deplină, de rece gheață, de sclipici zornăind în palmă, o senzație pe care am simțit-o până la sânge, până la os. Recunoaștere, deja vu, mii de ani și aceeași senzație pe care a avut-o fiecare om strângând steluțele reci în palmă. Copilul din mine a început să dănțuiască a bucurie. Să trăiască.  Gimnastica a fost doar gimnastică, spanacul pe care trebuie sa-l mănânci doar pentru că e spanac. Dar plimbarea a fost superbună, o s-o repet de-a lungul zilei și de-a lungul balconului. Ar trebui să scriu un jurnal. Să nu uit toate aceste experiențe trăite deplin ce mi-au îmbogățit ziua. Aerul proaspăt, păsărelele, spectacolul iernii senine, zăpada în palma mea, cine nu ar savura o asemenea existență?! Eu una mă străduiesc puternic. 

Hm, oare ce să mai fac?! E timpul socializării, așa că scriu mesaje prietenilor și dragilor, trimit poze cu iarna, glume, tot ce-mi trece prin minte, citesc cuvintele lor, e bine. Mă simt conectată, zică cine ce-o zice, bun e facebukul la casa omului, mai niște whatsapp, mai niște messenger, mai un skype, mai un hohot de râs împărtășit, zâmbete și cuvinte dulci. 

Să gătesc acum. O plăcere întotdeauna. Caut prin rețete, îmi înșir ingredientele, deocamdată avem tot ce ne trebuie, frigiderul e doldora, dulapurile de asemenea. Mă îngrozesc o secundă, cum or fi trăit oamenii fără frigidere și congelatoare?! Cum or fi supraviețuit fără supermarketuri la doi pași?! Uneori suntem o specie uimitoare. Fac bunătățuri, dar mă întreb dacă nu ar trebui să fac niște  mâncăruri mai nașparlii. Nu de alta, dar pe astea delicioase le mâncăm cu viteza vântului turbat. Senzația de foame e aproape permanentă. Nu știu ce reacție e  asta, dar e una în lanț. Acum mănânci, acum ți-e foame. Nenorocire. Voință și aici. Dar câtă voință poate să aibă prin rezervoare un biet om claustrat în colivie?! Ar trebui inventate niște pastile de voință. Dar cred că ar dispărea ca măștile în ziua de azi. Ca drojdia. Am auzit ca drojdia se poate congela, o să încerc. Nu de alta, dar nu am mai găsit drojdie uscată, doar din cea proaspătă. Încerc să îmi strunesc șirul gândurilor care îmi sar de la una la alta, mă simt ca o găină beată de prea mult timp liber. Mă pricep la timpul liber, dar la mare. Nu aici, în căsuță mică-mică. Poate ar trebui să mă apuc de meditație. Era să scriu de yoga, dar nu cred că mă pot îndoi în ritm de yoga. Gătesc, pe muzică -apropo, mulțumesc din inimă pentru muzică, sunt profund recunoscătoare tuturor celor care cântă- mai și dansez nițel, pentru a suplimenta gimnastica, geamul larg deschis, visez la libertate. Visez la drumuri nesfârșite. My bad. Iar am gătit ceva superdelicios. Rău de tot.

Să nu mai pomenesc de filme. Cât sunt de recunoscătoare pentru ele. Dai drumul la seriale, timpul zboară, te distrezi și emoțiile îți curg fluid prin celule, trăiești cu adevărat. Cu adevărat prin alții, dar simți și ceea ce simți nu poate fi decât adevărat, nu?! Așa se spune în Frozen. “You feel what you feel and your feelings are real.” Ne uităm la “Broadchurch”, serial britanic, absolut excelent, dar ce peisaje! Mă mut acolo, cândva în viitor, ia să vedem unde s-au făcut filmările?! West Bay, Dorset. Absolut spectaculos! Oare cât o costa o casă acolo?! După vreo două episoade, e deja trecut de 6 seara. Cristi se ridică din patul unde stăm de ceva ore bune, cu ochii holbați în episoadele fascinante, cu urechea ciulită la minunata engleză vorbită de britanci, din care nu înțelegi mare lucru, dar exersezi, nu?! Hm, oare ce pune la cale Cristinelul?! Se întoarce după 5 minute, declarând pompos și plin de entuziasm:” Li, m-am îmbrăcat în pijamale. E vremea să ne punem în pat! Timpul să ne retragem la culcare. E ora 7 deja!”. Îl privesc cu gura căscată, ce deștept e! Da, are dreptate. Acesta e momentul serii! Cât de armonios s-a lipit de momentul după-amiezii! Ce curgere lină! 

Mă ridic și eu să mă dezmorțesc nițel și revin în pat cu un iaurțel și niște grisine subțirele cu rozmarin. Made în Italy. Of, Italia mea iubită! Sper să te faci bine curând! O masă delicată, grațioasă chiar. Sunt mândră de mine.

Cri, cam flămând, și-a luat deja ultima porție de mâncare  pe azi cu ceva timp în urmă, se uită la mine și exclamă romantic:”Vai, Liliuca, ai adus cina?! Toată ziua robotești!”

E vremea știrilor, ne speriem bine, ne îngrozim de prostia unora, mutăm de pe un canal pe altul, nu îmi place deloc jurnalismul de senzație, e cel făcut pentru oamenii care circulă încă de-aiurea pe străzi, care fug din carantină si se urcă în avioane, e un jurnalism stupid pentru oameni stupizi. “Mută!”, zic din când în când și Cri schimbă canalele până găsește reporteri care vorbesc normal, fără superlative ucigașe. Ascult numai cu o ureche, în timp ce joc bile pe tabletă, mă liniștește și atenuează impactul. E un exercițiu de deținere a controlului. Măcar aici. Un exercițiu folositor în vremuri de restriște. Un obicei nociv în vremuri normale. O să scap de el, dar nu acum. Voința îmi trebuie la alte cele zilele astea. Știrile sunt atât de horror, încât pe la 8 seara mutăm întotdeauna pe “Two and a half men”. Cristi se liniștește și adoarme. Eu rămân cu tableta mea, cu cărțile, cu serialele. Noaptea, cu vidul ei se așază încet, încet peste bula noastră de aer. E liniște aici. Supraviețuim.  Închid ochii. E timpul să las prezentul, sunt recunoscătoare ca  m-am descurcat bine cu el. E timpul să mă ocup de visurile mele, de reorganizarea planurilor mărețe.  I le pasez subconștientului, după ce îi spun foarte clar ce vreau.  Se descurcă el. „Și mâine e o zi”, cum ar spune Scarlett O’Hara.

 PS. Printre bucuriile zilei se numără și superbul crin roșu care a înflorit în geam. Înăuntru, nu afară. 

 

 

Ziduri

„Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering.” (Yoda)

Stau în fața clasei. Mă uit la elevii mei. Pe rând îi măsor cu privirea. Frumoși, deștepți, minunați. Și ei se uită la mine. Cu ochii aburiți de plictiseală, de nepăsare, de prea multele ziduri pe care le-au ridicat în calea acestei școli care nu-i înțelege, care-i supune la eforturi procustiene mutilante și aproape cu totul inutile. Și, vrând nevrând, eu sunt Școala. Oricât m-aș zbate, ei nu mă văd pe mine. Văd zgripțuroaica asta numită Școală. Pe care ei știu, visceral, că nu o vor. Pur și simplu nu vor să se adapteze. Nu vor să facă teme, nu vor să scrie în neștire de pe tablă, nu vor să memoreze definiții și reguli, nu vor și pace.

Tot ce își doresc e să fie lăsați în pace, să-și deschidă telefoanele și să facă ce fac ei acolo, cu orele, cu zilele, cu anii, știind tot și despre toate, dar nimic despre ce le predai tu. De parcă orice provine din Școală e cu veto, e respins din start, ca o minge de ping pong ce se izbește de un perete de oțel. Nu vor, așa că nu își mai fac temele. Nu mai șterg tabla, nu păstrează curățenia, aproape nici nu te mai salută. Pur și simplu nici nu te văd când intri în clasă. Ai devenit persona non grata. Atâtea ziduri au crescut între noi, încât nu mai au loc nici noțiunile elementare de bun simț. Pui întrebări, încerci să-i activezi pe căile bătătorite de atâta timp, nimic. Te trezești răspunzând tot tu. Cu ochi străini și goi, pierduți în lumea lor, par niște roboței fără emoții, fără gânduri, rătăciți. Dacă apeși pe butonul pe care scrie “Învățătură”, îi dezactivezi. Dacă apeși pe “Entertainment” îi activezi, se luminează brusc, încep să râdă, ochii le strălucesc, răsufli ușurat, uite, copiii! Sunt aici! Încă există. Încă sunt!

Te gândești să mergi la cursuri, te înnebunesc cu ofertele de cursuri, tre’ să câștigi credite, altfel îți poți pierde prețiosul loc în fața ochilor goi de copii. Te duci, nepăsându-ți de credite, te duci cu speranța că în sfârșit te vor învăța ceva despre această generație Z, despre acești post-mileniali cu creierele conectate la tehnologie din bebelușie. Sau poate de dinainte. Sperând că psihologia lor a fost analizată de-a fir a păr, că s-au specializat în secolul 21, plus 22, daca se poate și te vor specializa și pe tine. Că te va învăța cineva ce să faci cu acești copii atât de diferiți, de pe altă planetă, cu acești necunoscuți la sufletul și mintea cărora ai vrea să ajungi. Ai vrea să dărâmi zidurile, oh, cât ai vrea să ai o baghetă magică a la Harry Potter și să dărâmi toate zidurile. Să ai din nou prunci cu ochii deschiși spre înafară, nu închiși spre înlăuntru.

Din păcate, cam după vreo 10 minute, la orice curs, te lămurești. Aceeași Mărie cu altă pălărie. Nimic nou sub soare. Știi toate astea de zeci de ani. Cică metode noi. Au alt nume, dar le recunoști. Bla, bla, bla. Doar forme fără fond. Mai dai și bani ca să te perfecționezi. Dar ești gata perfecționat. Vorba vine. Pierzi timp, pierzi energie,  dar câștigi credite. Tot ca vițelul la poarta nouă ai rămas, dar, de, ești în rând cu lumea. Ne învârtim în aceleași cercuri strâmte și ne prefacem că nu vedem închisorile pe care noi le construim, pe care noi le închidem. Nimeni nu vede??!! Nimeni nu aude?! Urletul ascuns, țipătul?! Trebuie schimbat totul din temelii! Nu vedeți cât de anacronici suntem?! Nu vedeți că nu ținem pasul cu modul în care li se schimbă creierul?! Cu viteza galactică sub imperativul căreia trăiesc. Ei și gadgeturile lor, ei și noile lor sinapse, noile rețele neuronale din creierele lor de care noi nu avem habar, creierele lor impactate de tehnologie într-un mod șocant, nemaiîntâlnit, nu înțelegem nimic din copiii ăștia frumoși! Nu vedeți că suntem de acum sute de ani?! Am rămas pe vremea Renașterii. Nu ei trebuie să se schimbe, ei și privirile lor goale. Nu au cum. Cenușeala plictiselii e provocată de noi. De Școala noastră. Telefonul lor e mult mai interesant, mai colorat, mai plin de acțiune. Are deja toate informațiile stupide pe care noi încercăm să le scriem pe tablă. 

Noi, noi trebuie să ne schimbăm. Noi care de-abia am învățat câteva funcții ale telefonului, noi care nici nu mai înțelegem limbajul acestor mici roboței. Nu să învățam tot ce știu ei, nu am putea cu creierele noastre setate în dulcele stil clasic. Ci să trecem dincolo de informație. Să devenim acele faruri ce revarsă lumina în valuri groase ca frânghiile ce te smulg din întuneric. Să fim odgoanele de care ei se agăță în întunericul lipsei de emoții, în întunericul nesfârșit al sinelui singur pe lume. Să-i lăsăm cu teoretizarea, să-i ajutăm să-și regăsească emoțiile și cuvintele întregi, să-i învățam noi, înțelepții planetei, cum să reziste ca Oameni într-o lume ultratehnologizată, care se schimbă radical în fiecare secundă, cum să nu-și piardă sinele lor magic în această lume periculoasă cum nu a mai fost niciodată.

Poate profesorii noii ere ar trebui să fie cei ce te învață empatia, esența ta umană, cei ce te ajută să-i găsești cu adevărat pe ceilalți. Poate ar trebui să devenim toți niște Yoda, Mari Maeștri ai Ordinului Jedi și să predăm Forța.  Forța iubirii și a generozității, lumina și puritatea. Să le învățam esențele Binelui pe aceste suflete bătrâne, care deja știu tot despre tot, pentru care lumea nu mai are acel farmec nespus, nu mai are picături de sacru, are doar singurătatea nesfârșită a rețelelor internaționale, copleșitoare prin omniprezența lor. 

Aș vrea să mă învețe și pe mine cineva cum să devin un Jedi, cum să nu-i las de izbeliște pe acești noi copii nemaiauziți și nemaivăzuți. Cum să ajung dincolo de zidurile lor, cum să îi conectez la sufletul meu. La lumina și magia mea. La Forța mea. Pe acești copii ireverențioși, liberi și îndrăzneți, acești copii fără frică. Nu mai pot ei de școala noastră, de noi- generația setată pe obținerea performanței în tot și în toate. Suntem atât de stresați, atât de frustrați, de anxioși, nu cumva să nu dobândim recunoașterea internațională a meritelor proprii. Iar performanța nu poate fi obținută decât muncind pe brânci. Așa ne-au învățat pe noi moșii și strămoșii. Iar ei nu muncesc. Va dati seama, ce oroare?! Ei nu muncesc cum am învățat noi că se muncește. Ce nebunie! Marile companii le organizează camere de relaxare, le dau zile de lucru acasă, iar ei nu rămân mai mult de 6 luni într-o slujbă. Ce neserioși! Fără stabilitate, fără muncă susținută făcută până la moarte. Nici banii nu-i interesează. Cine sunt ei?! Ce sunt ei?!

E uimitor cum nu vedem. Sunt cei ce trăiesc fără frică. Frica care ne-a mânat mereu pe noi înainte. Nu le e frică că își supără profesorii când își dau cu opinia, nu le e frică de notele mici, nu se tem să își ceară drepturile indubitabile, nu stau de frică zeci de ani într-o slujbă care nu le place, sunt deștepți,  curajoși, sunt ceea ce sunt! Îți arată exact ceea ce sunt. 

Uneori reușesc să mă fac văzută, în momente pe care le născocesc singură, în clipe de sclipire magică. Uneori, pentru scurte momente suntem conectați și împărtășim bucuria învățării împreună, zburăm împreună. Atunci, când zâmbetul lor e limpede ca apa proaspătă de fântână, știu că am deschis poarta. Că sunt dincolo de zidul chinezesc. Dar tot mai greu. Pentru perioade tot mai scurte. În cele mai multe zile simt o oboseală crâncenă, care nu e cea a vârstei. Aceeași oboseală feroce care plutește și pe chipurile colegilor mei. Oboseala nereușitei. A turării la maximum a tuturor motoarelor și a înregistrării unor rezultate minime.

Suntem cu toții derutați, bazându-ne doar pe talentul propriu în gestionarea situațiilor, fără nici un fel de ajutor. Programele sunt tot stufoase, manualele extrem de slabe, imitând canalele de știri, cu lecțiile îndesate  pe patru coloane, stupide în încercarea lor de a prezenta mărețele informații pe patru canale alternative, de parcă am fi cu toții roboți multitasking de când ne naștem. Părinții sunt speriați sau furioși, neștiind nici ei cum să gestioneze situațiile, luptând pentru supraviețuire, nemaiavând timp sau putere să-și scoată copiii din ecranele atotstăpânitoare. Forme, doar forme.

Conținuturile au rămas neactualizate. Nu s-a upgradat nimic. Sunt cele din epoca fără telefon, fără internet. Aproape că sunt cele din epoca de piatră. Presiunea e prea mare. Și rezultatele sunt după ziduri. Îngropate în ziduri și strigând după lumină. Ca Ana lui Manole. Cu singura diferență că noi construim doar ziduri, nu mănăstiri.

Ar trebui să facem ceva. Să nu mai apăsam pe butonul de panică și teroare:”Învață asta!”. Acești copii nu fac ce nu vor. Sunt puternici. Se antrenează să facă față unei lumi pe care nici nu putem să ne-o imaginăm. O lume fără granițe, nici un fel de granițe, niciunde. O lume fără limite. Fără spații sigure. O lume în continuă vălurire, în schimbare năucitoare. Fără puncte de sprijin.

Să-i provocăm să vrea. Să-i învățam râsul, să explorăm împreună corola de minuni a lumii, să învățam unii de la alții. Să nu le cerem frică. Să ne bucurăm împreună că suntem liberi.

Altfel totul devine mult prea greu.

Sunt profesor de o viață. Merit mai mult decât ce mi se întâmplă acum. Și eu și copiii merităm mai mult. Putem răbda această stare de lucruri, dar nu înseamnă că și trebuie s-o facem. Copiii sunt printre preferații mei  în această lume, aș vrea să pot să îi strâng din nou în brațe. Aș vrea să îi găsesc dincolo de ziduri, de pe unde s-au rătăcit. 

Mă uit în ochii lor străini, aburiți de ceața depărtării și a nepăsării și spun:”Haideti afară să exersați scenetele!”. Lumina izbucnește brusc, la fel de veselă ca o ciocârlie. Uite copiii mei dragi!  Sunt înapoi în lume! Stau în grupulețe în frigul primăverii, în curtea largă a școlii, cu foile în mână și vorbesc în engleză, dansează, aleargă, își cară bănci pentru recuzită, râd fericiți pentru ca fac tot ce le vine să facă. Îi văd pe părinții de la ora 12, care vin să își ia copilașii mititei de la școală cum se uită mirați la aceste cete de adolescenți deșirați și dezbrăcați în frig, cu ochii strălucitori și obrajii îmbujorați de preaplinul minții. Îi ascultă cum vorbesc cuvinte într-o limbă străină și îi măsoară scurt, etichetându-i într-un fel sau altul. Și ce fac copiii mei frumoși?! Se sfiesc și întrerup reprezentațiile?! Nici vorbă. Țopăie de colo până colo, ca spiridușii, dând din mâini și strigându-și replicile de parcă ar fi singuri pe planeta Pământ. Liberi de frică. 

Liberi și frumoși.

Mic ghid de "tratat" viitorul

Frozen, “ When one can see no future, ALL ONE CAN DO IS THE NEXT RIGHT THING.”

Ideea cea mai importantă este extrem de simplă.

Trebuie să încetezi să mai privești spre viitor. Să te îngrijorezi până la leșin, să te zvârcolești sub povara tuturor relelor care ți se pot întâmpla, să cauți soluții, strategii și metode de a supraviețui în caz că explodează bomba deasupra ta, plasticurile înghit oceanele și virusul nu-știu-care galopează drept spre căile tale nazale, soluții în caz că rămâi singur, bătrân și bolnav și nimeni nu te iubește. Trebuie să încetezi să îți spui întruna: ”Trebuie să controlez situația, să preîntâmpin, să prevăd, să mă asigur. Dacă așa, atunci așa.” Gata! No more! Ce rost are?! Viitorul are nenumărate căi și nu ești tu călărețul suprem, capabil să lupte cu toți balaurii de la răscruce. Chestiile astea analitice îți urcă tensiunea, îți fac praf milioane de neuroni și, absolut sigur, te fac să stai noaptea holbat cu ochii în tavan, să gândești și să tot gândești. Pentru ce?! Lasă totul să vină, așa cum vine.

Trebuie să încetezi să mai privești spre trecut. L-ai analizat zeci de ani, știi de unde ți se trag toate relele, știi ce ai fi putut să faci mai bine, știi ce a fost frumos, ce a fost urât. Te-ai prăbușit de atâtea ori sub povara vinilor. Gata! No more! Ce rost are?! S-a dus, nu mai e, nu-l mai poți schimba, nu îl poți stăpâni deplin, căci ai numai perspectiva ta, nu realitatea realitate, aia chiar reală. Nu mai ai timp să zăbovești în trecut, să te umpli de frustrările și imposibilitatea călătoriei în timp. Nu mai poți repara nimic. Lasă totul să plece, așa cum deja a plecat.

Dar ai ceva ce e al tău. Prezentul. Ziua de azi. E pe deplin a ta. Chiar poți să o trăiești așa cum trebuie, așa cum vrei, așa cum poți. Fă doar următorul pas înainte. Ridică-te și lasă spaimele existențiale. Pune piciorul jos, pe dușumeaua răcoroasă. Bea-ți cafeaua. Ce moment minunat și fără griji! Nimic nu ți se poate întâmpla în această oră a dimineții, în timp ce îți savurezi licoarea aromată și fierbinte, care te umple de energie atât de eficient și plăcut. În timp ce asculți muzică și navighezi relaxat pe Facebuk.  E un moment prezent perfect. Rotund, ba chiar sferic. Sufletul ți-e ușor și zburdă în minunăția de clipă pe care o trăiești. Afară e încă întuneric, dar nu pentru mult timp. Te întinzi, genunchii îți trosnesc, așa cum o fac de ceva timp și durerea e dulce și vie, atât de vie. De-a dreptul revigorantă. Zâmbești. Asta e tot ce ai și e totul. Let it be.

Mai fă un pas. Munca ta bună și grozavă te așteaptă. E acolo pentru tine. Fă-o bine și o să îți aducă numai claritate și flăcări frumoase la care să îți încălzești mâinile când iarna le va acoperi cu promoroacă. Da, munca ta, dacă o faci cu aceeași plăcere cu care faci un tort de ciocolată și caramel, mândră de minunăția care iese din mâinile tale, munca ta îți va umple sufletul de satisfacția lucrului bine făcut. Chestia aia care te face să simți că ai un rost. Astăzi, pe această planetă, tu ți-ai îndeplinit menirea. Ai făcut rotițele să se învârtă. Pe umerii tăi s-a sprijinit, pentru o clipă, universul cu toată măreția lui. Munca acestei clipe se va răsfrânge în unde ce vor călători spre viitor și te vor duce și pe tine, odată cu ele, spre Înainte și mările lui.

Mă duc la fiecare clasă cu bucurie și liniște albă, limpede. Explic, zâmbesc, răbdarea mea e cât marea, cât oceanul și ce bine e! nici o urmă de enervare la întrebările repetitive ale copiilor, la lipsa lor de atenție, la nerăbdarea lor de a scăpa de mine, de școală, de orice îi ține departe de telefonul lor prețios. Simt cum devin, cum mă transform, acum sunt un val de energie pozitivă, care învăluie clasa, o liniștește, o activează, o face să gândească, să creeze, să formeze noi conexiuni. Îmi place să fiu profesor, îmi place să văd cum lumina pe care o arunc de jur împrejur ca prințesa Elsa ( ei, ea aruncă cu gheață, dar superputerea mea e să arunc cu lumină!) cade asupra căpșoarelor mărunțele sau nu, iscând câte o scânteie pe ici, pe colo, poate câte o rază din când în când. Ies fericită de la clasă, mulțumită de felul în care am făcut slalom înțelept printre toate problemele orei, simțind că am contat pentru un pas și, în timp ce aștept să înceapă următoarea rundă, respir adânc și calm, momentul prezent e tot ce avem. O amintire fulgurantă a mamei, cu ochii ei albaștri trece pe lângă mine, mă uit drept la ea, albastru in albastru, a fost un dascăl atât de bun, atât de devotat copiilor ei, simt că o port cu mine de câte ori întru într-o clasă, involuntar zâmbetul ei plutește peste inima mea. Copiii sunt atât de frumoși ( ei bine, sunt și enervanți, dar în majoritatea timpului pot să le simt frumusețea). E doar o amintire, mă întorc spre momentul prezent și fac următorul pas. În următoarele 50 minute. Nu mai am timp de gânduri sau griji. Nu mai am timp de trecut sau de viitor.

Încă e astăzi. Plăcerile dulci ale zilei sunt aici. Iubirile mele albastre sunt aici. O carte bună pe care o citesc în liniștea amiezii, cuibărită la căldură, sub plapuma ușor parfumată cu vânt și soare de iarnă (rufele uscate pe balcon se îmbibă întotdeauna de prospețimea muntelui și a frigului). Filmele la care ne uităm împreună. Mâna mea care se sprijină de mâna caldă a omului meu. Gustul delicios al supei fierbinți. Mirosul de scorțișoară, vanilie si mere.

Râsul-avalanșă de bucurie, zâmbetul cald. Poveștile haioase ale fiului meu, acele momente în care sosesc mesajele lui și telefonul scoate un clinchet armonic rezonând drept în inima mea, florile care se ridică acum, curajos, în fața iernii. Pătratul de lumină solară, pură care alunecă sidefat pe fereastră, aur argintiu lichefiat ce se așterne peste pleoapele mele închise, dansând printre ochiurile dantelate ale perdelei, incredibila, perfecta nemișcare a unei după-amieze de sâmbătă atât de pașnice.

Flacăra parfumată a unei lumânări ce pâlpâie în asfințit.

Cât e de bun momentul prezent. Cât e de încărcat de lumină, de surâsuri. De pace și zbor avântat, complet sferic. Mă uit atent spre ușa albastră a viitorului, balaurii lui au fost bine încuiați în cuști de oțel și întuneric, nu am de gând să le mai dau de mâncare vreodată. Nici măcar o privire nu o să  mai arunc spre ei. La fel de atent verific și ușa galben aurie a trecutului. Toate bine încuiate. Doar eu și prezentul. Drumul acesta verde măsurat cu pasul. Un pas și încă un pas.

Tot ce trebuie să fac e simplu, e "pur și simplu", e doar un pas înainte. Următorul pas înainte. 

Te iubesc

Ho'oponopono

O viață întreagă am tratat aceste cuvinte cu reverență și simț acut al tragediei cosmice. Eram de părere că asemenea silabe prețioase sunt sfinte, speciale, trebuie rosite cu măsură, măsură dată de importanța lor universală. Ceva de genul, o dată la 10 ani, iar persoana căreia i-ar fi fost adresate trebuia să le simtă esența până în rărunchi. Să se umple de parfumul lor misterios complet, deplin, și, mai ales, să îi ajungă pentru următorii zece ani. Nu înțelegeam blasfemiile limbii engleze care  cu atâta ușurință și superficialitate rostea “I love pizza”.  Eu eram profundă, eu n-aș fi comis așa o blasfemie, să irosesc aurul pe chestii profane.  

 

Acum, în plin moment prezent, acut acum, îmi arunc privirea de jur împrejur, pe toate lucrurile care tânjesc după “te iubesc-ul” meu, care abia așteaptă să se umple cu magie din potirul fermecat. Și iubirea curge din mine în șuvoi neîntrerupt, imposibil de secat prin exprimare și revelare. Ba dimpotrivă.

 

Și simt că iubesc albastrul cerneală al piscinei în care mâinile mele se mișcă în cercuri largi și infinite. Frigul care mă cuprinde când ies din apă și senzația pielii care mi se încrețește tremurând șifonată, apa fierbinte din dușul în ploaie sub care mă arunc recunoscătoare, halatul gros, alb și atât de pufos în care mă înfășor.

 

Iubesc chiar și iarna la care am uitat să mă uit de atâta timp, negând că și ea aparține acestui moment, că e prezentă și frumoasă. Dar privesc acum și niciodată nu e prea târziu, nu?! Cum arată munții aruncați spre cer, îmbrobodiți în pătura albă, la fel de moale ca și halatul meu și ce veche și prețioasă e dantela grea ce se înfășoară în jurul crengilor și cât de grațios alunecă pe scoarța bătrână, croșetată parcă de degetele bunicii, cât e de minunată! Iubesc tot albul acesta proaspăt, mirosind cristalin, care ascunde definitiv griurile rănite, dezvelite ale dispariției tuturor frunzelor și florilor. Iubesc răcoarea pătrunzătoare a balconului meu înalt, cu privire- vedere spre munte, supa cremă de praz pe care drăguțul de bucătar mi-a decorat-o cu floricele purpurii și movulii, pieptul de rață crocant rumen, savuros și fraged cu firicele-i de grăsime aromată. Îmbinarea clipelor e atât de perfectă, atât de ușor de iubit.

 

Îmi iubesc călătoriile, ele însele semn al miraculosului, cu miresme de valuri și sare, afinele de munte, cărțile mele deștepte și calde, care mă țin de mână de câte ori mă simt pierdută,  care își plimbă degetele blânde peste corzile sufletului meu ori de câte ori vreau să nu mai aud zdrăngăneala haosului. Cărțile mele dragi care se ridică stavilă între mine și zmeii lumii, închipuiți sau nu.

 

Iubesc diminețile de duminică când totul e atât de pașnic și de neînceput.  Când nu trebuie să mă grăbesc și timpul stă tolănit ca o pisică pufoasă uriașă, lingându-și lăbuțele și mustăcind în pâlpâit de lumânare și parfum de flori uscate. Când totul stă gata să înceapă, dar în același timp nu e nici o grabă.

 

Te iubesc, momentul meu prezent, când binecuvântarea coboară atât de dulce asupra mea. Mintea nu mai aleargă captivă de colo colo, între zidurile trecutului și ale prezentului, ci stă cuminte, cu nasul lipit de fereastra prezentului. În care trăirea e deplină, iluminată, țesută din bucurie și din lumină. Moment în care devin una cu universul, cu planeta și cu toată frumusețea neasemuită a vieții.

 

Iubesc felul în care ridic capul ziua în amiaza mare și mă ciocnesc cu fruntea de albastrul nemărginit de limpede al cerului, de soarele strălucind alb  peste tot și peste toate și simt cum sufletul îmi vibrează debordând de o fericire pură, extatică. 

 

Te iubesc, Vară! Aș trăi numai în tine, colorându-mi fiecare celulă cu atomi de căldură și mare. Iubesc zâmbetul tău fermecător, brațele tale fierbinți, aromele de flori și scoici, de pietre încinse și de buruieni sălbatice, zumzetul cicadelor și felul în care prezentul devine singura stare existențială posibilă. 

 

Iubesc Frozen și felul în care prințesa Elsa înfruntă Marea Întunericului cu atâta curaj, îmblânzind frumosul, sălbaticul armăsar de apă și lumină. Caii mi s-au părut întotdeauna minunați, ținând cont că din ei se nasc uneori inorogii.

 

Iubesc entuziasmul care îmi picură din vârful degetelor și aleargă de colo colo ca un spiriduș sprințar și un pic bezmetic, făcându-mă să fac lucruri neașteptate, spontane și riscante. Să o iau mereu de la capăt, încercând să găsesc cărarea mărginită de cărămizi galbene, de gânduri bune și speranțe albastre.

 

Iubesc să îmi fie sete, sete tare și să beau apă rece. Răcoroasă ca apa vie, catifelată și aspră, căzând ca ploaia lumii peste deșertul înrobit de secetă. Să știu că am multă apă, că pot să beau litri întregi și încă este, și că mereu va exista setea și va exista și plăcerea neasemuită a șuvoiului  de răcoare, ce plăcere, ce iubire!

 

Îi iubesc pe toți dragii mei, îi iubesc până la arsură, până la dizolvare, până în veșnicie și dincolo de ea. Îi iubesc cu fiecare inspirație, cu fiecare expirație, cu fiecare bătaie ritmică a inimii. 

 

Iubesc zâmbetul. Pe orice față se întâmplă să răsară, să se aprindă ca un clopoțel de Crăciun. Iubesc felul în care strălucirea lui se strecoară dinăuntru în afară și apoi se întoarce înăuntru, luminând toate adâncurile. Cum răsare frumusețea odată cu el! Cum izbucnește glorioasă și absolut regală.  Fețele oamenilor sunt presărate atunci cu licurici și scânteiază chiar și în întuneric.

 

Iubesc iarba, felul în care se simte sub tălpile goale, rece și fragedă, zvâcnind a viață și a nemurire. De câte ori pot, îmi cufund picioarele în îmbrățișarea ei, sperând să le colorez în verde pentru totdeauna, să port astfel pe mine, ștampilate, libertatea și infinitul.

 

Iubesc că sunt efemeră, atât de efemeră. Căci efemeritatea îmi aduce un preaplin al trăirii, o trăire la puterea maximă, aici și acum, o intensificare a aromelor, a gusturilor, a iubirilor. Efemeritatea face totul atât de frumos, atât de ireversibil. Efemeritatea e cea care ne dăruiește iluminarea și fosforescența. 

 

Mă răsucesc repede, repede, ca o balerină ridicată în vârful balerinilor ei, împrăștiind Te iubesc-ul în toate zările, din vârful degetelor, din vârful buzelor ca o ploaie curcubeu, ca o ploaie de stele ziua în amiaza mare. Te iubesc-urile cad mărunte și dulci, ca florile de nu-mă-uita pe toate cărările și se împrăștie în toate zările. Strălucind ca felinarele noaptea când întunericul pare atât de gros și adânc. Licărind ca spiridușii ce deschid ușile taine, ușile mistere. Țopăind sprințar ca luminițele din adâncul munților. Zburând ca fulgii fluturi, roiuri albe catifelate peste lume. 

 

Te iubesc e peste tot, purificând, hrănind, renăscând totul. Dându-i viață Totului. Toate te iubesc-urile mele devin pescăruși albi, cu aripi deschise larg, rotind,  planând deasupra mărilor. Orbitor de albi, zburând orbitor de sus. Albastru sus, albastru jos. Și inima mea între, planând.

 

Fără frică acum, iubirea poate să își nască te iubesc-ul. Să-l dăruiască încă o dată și încă o dată lumii. Nu există oricum cuvinte capabile să picteze splendoarea reală a vieții. Plenitudinea glorioasă a iubirii. Dar te iubesc ajunge. Așa că spun “Te iubesc”. Și nu mă mai opresc.

Te iub

O via

Îmi pare rău, iartă-mă.

Ho’oponopono

Îmi pierd vremea pe eterna mea sursă de informare care e mărețul facebuk. Sunt statornică, o adevărată trăsătură de caracter și nu îl abandonez în favoarea altor rețele de socializare. Nu de alta, dar și-așa mă amețește vastitatea internetului, nu cred că m-aș putea adapta la alte încercări internautice. Fiecare după puterile lui.

Citesc despre terapia hawaiană  Ho’oponopono. Cât de mângâietor sună această rostogolire florala de silabe?! O vindecare prin ele însele. Și dacă nu ți-e de ajuns, numele doctorului e Ihaleakala Hew Len. Mă inundă entuziasmul marilor descoperiri în timp ce repet silabele, căutând pe Google cel înțelept, să văd dacă și el a auzit de misterioasa terapie. În urma cercetărilor exhaustive larg desfășurate mi-am mai pierdut vreo două ore. Tre’ să fac ceva cu dependența asta de net! Ia să vedem!  Doctorul cu nume legănător de ghirlandă cu flori tropicale a stat cică în cabinetul lui și a gândit. A simțit. Și a vindecat toți nebunii din secția  de alături, plină cu specimene violente și duse cu pluta. Fără să îi vadă. Fără să îi consulte. Măi să fie, păpădie! Să cred așa ceva?! Analizez informația cu toate rețelele neuronale aflate în plină expansiune. Profund analizez. Cum sunt înclinată nativ spre căutare și tehnici spirituale mai mult sau mai puțin obscure, mă avânt cu toată puterea înainte pe calea proaspăt deschisă. Să vedem ce o să se întâmple, îmi zic. Ia să vedem, primul pas. Ce zice?! Să îți pară rău. Păi mie chiar îmi pare. Se pare că sunt deja pe calea Ho’oponopono. Mai lipsește să mă mut în Hawaii. La specializare. Să-mi iau casă cu flori și marea în față. Cu nume de silabe cântate. Ca un joc de copii.

Da, știu că eu sunt responsabilă pentru toate lucrurile din mintea mea. Care au ieșit la lumină și au rănit, jignit, modelat realitatea de-aiurea. Poate au făcut și bine, dar îmi pare rău pentru relele făcute în mod atât de inconștient. Îmi asum responsabilitatea pentru faptele mele, care mi-au cauzat prezentul și mi-au construit  viața. Sună foarte sobru, sună destul de dramatic, dar în același timp sună limpede. Chiar așa e.

Îmi pare rău pentru că m-am temut atât de mult timp și am crezut că nimeni nu mă poate ajuta, că trebuie și pot să mă descurc singură. Că sunt grozavă. Mereu am crezut că le rezolv eu pe toate. Orgoliu și suferință, neputință și frică. Una din alta, una peste alta.

Îmi pare rău pentru că am spus mereu adevărul, dar nu am știut să-l spun dulce și blând, l-am aruncat întotdeauna înainte ca pe un buzdugan. Și de multe ori am rănit. Îmi pare sincer rău pentru toate rănile pe care le-am provocat cu adevărurile mele.

Îmi pare rău că am fost atât de controlată și rațională tot timpul, că am cerut implicit oamenilor din jurul meu să fie calmi și rezervați, să se controleze și să se țină departe de isterie. Nu mi-am dat seama că dacă controlezi izbucnirile de furie și de supărare, ajungi să le controlezi și pe cele de iubire și bucurie. La urma urmelor, ajungi să nu mai trăiești deloc. Doar să dai din cap ca un guru drăguț și înțelept, neafectat de ploaie sau de vânt, de soare sau de albastrul din inima oamenilor.

Îmi pare rău că atâta timp m-am străduit să fiu foarte deșteaptă și am depus eforturi herculeene pentru a impresiona prin sclipiciunea minții proprii, nedându-mi chiar deloc seama, biata de mine, că, de atâta impresiune artistică, lumea pleca cu viteză spre țări mai calde și nestrăbătute de vântul rece al rațiunii.

Îmi pare rău că mi-a trebuit atât de mult timp să evoluez din punctul A în punctul B, că am dezamăgit de atâtea ori, mai ales pe mine, că m-am străduit prea tare. Că am controlat prea mult, că am spus prea mult. Că nu am putut să plâng niciodată când alții se așteptau. Că emoțiile mele au stat ascunse și la nevedere.

Îmi pare rău că am criticat tot si toate cu atâta disperare în căutarea perfecțiunii, că m-am pripit de atâtea ori în judecățile mele alb-negru, că am învățat atât de târziu că nimic nu e ori, ori, că totul e mai mult decât doar adevăr sau doar minciună. Nu e numai bine sau rău, ci un amestec indefinibil de gri petrol și gri vânt. Și că trebuie să o iei cum e, nu cum vrei tu să fie.

Imi pare rău că m-am vrut perfectă și am dorit ca si ceilalți să fie tot așa.

Protectorul meu rațional și practic mi-a făcut figura. M-a ținut de mână prin toate întunericurile și mi-a arătat mereu soluțiile, mi-a dat putere să lupt și să răzbat, m-a ridicat de fiecare dată de pe unde cădeam. Dar îmi pare rău că am crezut că el e calea.

 

Calea sunt ceilalți. Iubirile trebuie să te țină de mână, nu Protectorii. Emoțiile trebuie să îți danseze pe toată fața, nu zâmbetul senin și netulburat. Nimic nu poți face singur. Decât să fii singur. 

Îmi pare rău că am crezut că pot controla haosul lumii, că îl pot stăpâni ca pe un cal nărăvaș, că sunt alpha și omega. Că sunt buricul Pământului. Că am făcut atâta dramă din lucruri mărunte, că nu am putut să aleg decât absolutul sau nimicul și niciodată calea de mjloc.  Că m-am simțit atât de singură, când nu eram. 

Îmi pare rău pentru tot ce mi-am făcut mie. Căci eu mi-am făcut totul. Castelele de nisip strălucitor, măștile false, Protectorii, controlul emoțiilor, tot, tot a fost făcut de mine. Felul în care nu am permis copilului din mine să râdă naiv și să plângă nestăvilit să își păstreze inocența și prospețimea. Pentru că l-am protejat. L-am controlat. Într-un mod aproape insesizabil, dar prea mult. 

Da, îmi pare neasemuit de rău pentru toate rănile pe care le-am inscripționat pe obrazul și inima celorlalți. Pe inima și obrazul meu. Eu, mereu eu, numai și numai eu.

Îmi pare rău că am căzut în vechea capcană clasică și am crezut că mintea trebuie să bată inima. 

Acum nu mi-a mai rămas decât inima. Care bate în ritmul ei mai departe. Nebăgând în seamă halucinațiunile minții. Bate netulburată.

Îmi pare rău. Iartă-mă.

 

Atât de imperfectă

„Unele mame plâng ușor din orice, mai ales cele care își poartă sufletul mare pe dinafară, ca pe un veșmânt…”

”Veșmânt?”

„Ca pe o haină…”

”Făcută în casă…”

”Da chiar așa, ca pe o haină făcută în casă.” (Bobi)

Nu mi-am văzut niciodată mama plângând. Și cred că nici fiul meu nu m-a văzut pe mine vreodată. Genul de femeie puternică, care își ascunde sentimentele. Așa am fost educată să fiu. Găsește soluția. Caută, descurcă-te. Mereu cu un zâmbet pe față, cu voie bună. Eficientă, pragmatică. Eu - o romantică prin definiție.

 

Îmi aduc aminte cât de emotivă am fost în toată copilăria și adolescența mea. Plângeam din orice. Până am învățat să n-o mai fac. Emoțiile au fost adunate cu grijă și ascunse adânc, foarte adânc. De atunci nu am mai purtat niciodată veștminte făcute în casă. Doar polistiren și plastic și mască de fier. Geamăn peste geamăn. Zâmbetul echilibrat a fost arborat pe figură, ca un steag de neatârnare. Uite ce bine mă descurc! Nu am nevoie de ajutorul nimănui. Sunt un stat independent și de sine stătător. Lumea a început să creadă. Că judecata mea e impecabilă, de o raționalitate ieșită din comun. Să vină la mine după sfaturi. Ba chiar am început să cred și eu. Că sunt cel mai logic și imparțial om de pe planetă. Masca devenise atât de bună, atât de completă, încât mă modelam după ea, credeam că sunt ea. La urma urmelor, era un Protector foarte bun. Eram mândră de Protectorul meu și de mine însămi. 

 

Dar emoțiile s-au adunat și s-au tot adunat. Și-au văzut de viața lor proprie, separat de a mea. Au stat acolo, ascunse în spatele porților uriașe de beton armat și s-au umflat și tot umflat, până pârâiașele de emoții curgătoare au răzbătut prin șanțuri săpate pe sub armamentul greoi, m-au sabotat cu nesimțire și plăcere răzbunătoare, au curs și au tot curs, până au aruncat în aer barajele și au spulberat orice urmă de protecție. Și atunci am plâns și am tot plâns. Apoi am râs. Și nu mă mai puteam opri. 

 Tot ce am strâns, ca avarul cel mai avar, emoții de zeci de ani m-au săpat pe dinăuntru, m-au sculptat ca pe o statuie de sare plină ochi de labirinturi fragile, topite și contopite în râuri de lacrimi și dor. S-au apropiat de masca mea zâmbăreață și sigură pe ea și i-au șters contururile, au distrus-o de dinăuntru spre în afară. Au sabotat-o, picătura chinezească căzând mereu în același loc și încercând să respire, să tragă adânc aer în piept. Din mijlocul mormanului de piatră. Întâi a apărut efectul de ceață și zâmbetul din colțul gurii s-a aburit, odată cu cel din colțul ochilor. Încă o maree, două și masca a început să se dizolve. Apoi efectul domino. Lăsându-mă, încetul cu încetul, complet descoperită, eu cu mine însămi, fabricată în casă, cu propriile mele mâini, de propriile mele tristeți și bucurii. Dezvelită în ploaie și în lumina arzătoare a soarelui. Dar atât de liberă. 

 

 Oh, ce libertate! Toată iubirea mea copleșitoare liberă să dănțuiască vesel pe tot cuprinsul lumii, avântată în bucurii și în dărnicii de neimaginat vreodată. Parcă aș fi la o nuntă evreiască, dănțuind mai mult decât fericită, liberă de inhibiții, cu ființa mea de ceară  fluturându-și mâinile spre cer și țopăind cât de bine și de înalt poate. Plină de ridicol în haine colorate, cu mărgele fluturătoare, roz, galbene, portocalii și verzi, cu părul împletit în codițe turbate. Complet irațională. Eu și iubirea mea uriașă care a săpat șanțuri- tranșee prin mine și a luptat pe viață și pe moarte cu Protectorul-mască. A luptat pentru supraviețuire, pentru libertate, pentru puterea de a dansa în văzul lumii. Irațională și fericită. Ilogică cu nerușinare și seninătate. Iubirea mea emoție. Care a biruit. Și m-a redat pe mine mie însămi. Iubirea mea neînfricată care nu se mai teme de nimic, nu mai are nevoie de protecție, care a luptat și a izbândit. Care nu cere nimic. Doar să existe pur și simplu. Nu în temniță de beton, ci dănțuind prin lume. Strigând sus și tare că iubirea este îndelung răbdătoare, acoperă totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Suferă și poate să danseze mai departe. Cu o bucurie dincolo de limite. Nu limitează, nu poartă măști, nu construiește închisori. Nu poate trăi în  închisoare, cum nici o ciocârlie frumos cântătoare nu poate. 

 

 O perioadă am umblat prin lume cu masca șiroindu-mi pe față, ca un clovn ce a râs și a plâns totodată, cu machiajul prelins alungit în dâre alb-colorate. Dar apoi m-am aplecat și mi-am clătit ochii în izvorul de lacrimi ce nu contenea să răsară și mi-am simțit fața frumoasă și curată, luminoasă ca niciodată în fragilitatea ei pură. Acum port doar haine făcute în casă, ușurele, prea ușurele în fața frigului pătrunzător al iernii. Dar îmi place frigul. Dogoarea dinăuntrul meu îmi aduce broboane de sudoare pe frunte și pe inimă, așa că îmi place frigul. Nu-mi mai pasă de el. Nu mai vreau nici un fel de protecție. Nici măcar o picătură, nici măcar un fulg. Nici măcar un zâmbet pictat pe figură. Vreau să umblu de colo până colo cu inima dezvelită, roșie și palpitând-pulsând încă atât de puternic sub pânza ușoară de lacrimi, pânză țesută în războaie, pânză făcută în casă.

 

 Unele mame plâng ușor. Căci umblă cu sufletul la vedere. Eu nu am făcut parte dintre ele. Eu mi-am adunat fiecare lacrimă ca un avar, am pus-o frumos pe rafturi și pe frunze, picătură cu picătură, zeci de ani, până au pornit ploile și torentele și râurile care m-au sculptat și eliberat. Acum umblu și eu cu sufletul la vedere. Complet neechilibrată, în dezechilibru fragil, gata să mă topesc la următoarele ploi, gata să mă prăbușesc de pe sârma subțire ce tremură deasupra hăului lumii. Dansând de bucurie. Atât de liberă, atât de fără teamă.

 

 Atât de imperfectă.