Îmi pare rău, iartă-mă.

Ho’oponopono

Îmi pierd vremea pe eterna mea sursă de informare care e mărețul facebuk. Sunt statornică, o adevărată trăsătură de caracter și nu îl abandonez în favoarea altor rețele de socializare. Nu de alta, dar și-așa mă amețește vastitatea internetului, nu cred că m-aș putea adapta la alte încercări internautice. Fiecare după puterile lui.

Citesc despre terapia hawaiană  Ho’oponopono. Cât de mângâietor sună această rostogolire florala de silabe?! O vindecare prin ele însele. Și dacă nu ți-e de ajuns, numele doctorului e Ihaleakala Hew Len. Mă inundă entuziasmul marilor descoperiri în timp ce repet silabele, căutând pe Google cel înțelept, să văd dacă și el a auzit de misterioasa terapie. În urma cercetărilor exhaustive larg desfășurate mi-am mai pierdut vreo două ore. Tre’ să fac ceva cu dependența asta de net! Ia să vedem!  Doctorul cu nume legănător de ghirlandă cu flori tropicale a stat cică în cabinetul lui și a gândit. A simțit. Și a vindecat toți nebunii din secția  de alături, plină cu specimene violente și duse cu pluta. Fără să îi vadă. Fără să îi consulte. Măi să fie, păpădie! Să cred așa ceva?! Analizez informația cu toate rețelele neuronale aflate în plină expansiune. Profund analizez. Cum sunt înclinată nativ spre căutare și tehnici spirituale mai mult sau mai puțin obscure, mă avânt cu toată puterea înainte pe calea proaspăt deschisă. Să vedem ce o să se întâmple, îmi zic. Ia să vedem, primul pas. Ce zice?! Să îți pară rău. Păi mie chiar îmi pare. Se pare că sunt deja pe calea Ho’oponopono. Mai lipsește să mă mut în Hawaii. La specializare. Să-mi iau casă cu flori și marea în față. Cu nume de silabe cântate. Ca un joc de copii.

Da, știu că eu sunt responsabilă pentru toate lucrurile din mintea mea. Care au ieșit la lumină și au rănit, jignit, modelat realitatea de-aiurea. Poate au făcut și bine, dar îmi pare rău pentru relele făcute în mod atât de inconștient. Îmi asum responsabilitatea pentru faptele mele, care mi-au cauzat prezentul și mi-au construit  viața. Sună foarte sobru, sună destul de dramatic, dar în același timp sună limpede. Chiar așa e.

Îmi pare rău pentru că m-am temut atât de mult timp și am crezut că nimeni nu mă poate ajuta, că trebuie și pot să mă descurc singură. Că sunt grozavă. Mereu am crezut că le rezolv eu pe toate. Orgoliu și suferință, neputință și frică. Una din alta, una peste alta.

Îmi pare rău pentru că am spus mereu adevărul, dar nu am știut să-l spun dulce și blând, l-am aruncat întotdeauna înainte ca pe un buzdugan. Și de multe ori am rănit. Îmi pare sincer rău pentru toate rănile pe care le-am provocat cu adevărurile mele.

Îmi pare rău că am fost atât de controlată și rațională tot timpul, că am cerut implicit oamenilor din jurul meu să fie calmi și rezervați, să se controleze și să se țină departe de isterie. Nu mi-am dat seama că dacă controlezi izbucnirile de furie și de supărare, ajungi să le controlezi și pe cele de iubire și bucurie. La urma urmelor, ajungi să nu mai trăiești deloc. Doar să dai din cap ca un guru drăguț și înțelept, neafectat de ploaie sau de vânt, de soare sau de albastrul din inima oamenilor.

Îmi pare rău că atâta timp m-am străduit să fiu foarte deșteaptă și am depus eforturi herculeene pentru a impresiona prin sclipiciunea minții proprii, nedându-mi chiar deloc seama, biata de mine, că, de atâta impresiune artistică, lumea pleca cu viteză spre țări mai calde și nestrăbătute de vântul rece al rațiunii.

Îmi pare rău că mi-a trebuit atât de mult timp să evoluez din punctul A în punctul B, că am dezamăgit de atâtea ori, mai ales pe mine, că m-am străduit prea tare. Că am controlat prea mult, că am spus prea mult. Că nu am putut să plâng niciodată când alții se așteptau. Că emoțiile mele au stat ascunse și la nevedere.

Îmi pare rău că am criticat tot si toate cu atâta disperare în căutarea perfecțiunii, că m-am pripit de atâtea ori în judecățile mele alb-negru, că am învățat atât de târziu că nimic nu e ori, ori, că totul e mai mult decât doar adevăr sau doar minciună. Nu e numai bine sau rău, ci un amestec indefinibil de gri petrol și gri vânt. Și că trebuie să o iei cum e, nu cum vrei tu să fie.

Imi pare rău că m-am vrut perfectă și am dorit ca si ceilalți să fie tot așa.

Protectorul meu rațional și practic mi-a făcut figura. M-a ținut de mână prin toate întunericurile și mi-a arătat mereu soluțiile, mi-a dat putere să lupt și să răzbat, m-a ridicat de fiecare dată de pe unde cădeam. Dar îmi pare rău că am crezut că el e calea.

 

Calea sunt ceilalți. Iubirile trebuie să te țină de mână, nu Protectorii. Emoțiile trebuie să îți danseze pe toată fața, nu zâmbetul senin și netulburat. Nimic nu poți face singur. Decât să fii singur. 

Îmi pare rău că am crezut că pot controla haosul lumii, că îl pot stăpâni ca pe un cal nărăvaș, că sunt alpha și omega. Că sunt buricul Pământului. Că am făcut atâta dramă din lucruri mărunte, că nu am putut să aleg decât absolutul sau nimicul și niciodată calea de mjloc.  Că m-am simțit atât de singură, când nu eram. 

Îmi pare rău pentru tot ce mi-am făcut mie. Căci eu mi-am făcut totul. Castelele de nisip strălucitor, măștile false, Protectorii, controlul emoțiilor, tot, tot a fost făcut de mine. Felul în care nu am permis copilului din mine să râdă naiv și să plângă nestăvilit să își păstreze inocența și prospețimea. Pentru că l-am protejat. L-am controlat. Într-un mod aproape insesizabil, dar prea mult. 

Da, îmi pare neasemuit de rău pentru toate rănile pe care le-am inscripționat pe obrazul și inima celorlalți. Pe inima și obrazul meu. Eu, mereu eu, numai și numai eu.

Îmi pare rău că am căzut în vechea capcană clasică și am crezut că mintea trebuie să bată inima. 

Acum nu mi-a mai rămas decât inima. Care bate în ritmul ei mai departe. Nebăgând în seamă halucinațiunile minții. Bate netulburată.

Îmi pare rău. Iartă-mă.