O viață întreagă am tratat aceste cuvinte cu reverență
și simț acut al tragediei cosmice. Eram de părere că asemenea silabe prețioase
sunt sfinte, speciale, trebuie rosite cu măsură, măsură dată de importanța lor
universală. Ceva de genul, o dată la 10 ani, iar persoana căreia i-ar fi fost
adresate trebuia să le simtă esența până în rărunchi. Să se umple de parfumul
lor misterios complet, deplin, și, mai ales, să îi ajungă pentru următorii zece
ani. Nu înțelegeam blasfemiile limbii engleze care cu atâta ușurință și superficialitate rostea
“I love pizza”. Eu eram profundă, eu
n-aș fi comis așa o blasfemie, să irosesc aurul pe chestii profane.
Acum, în plin moment prezent, acut acum, îmi arunc
privirea de jur împrejur, pe toate lucrurile care tânjesc după “te iubesc-ul”
meu, care abia așteaptă să se umple cu magie din potirul fermecat. Și iubirea
curge din mine în șuvoi neîntrerupt, imposibil de secat prin exprimare și
revelare. Ba dimpotrivă.
Și simt că iubesc albastrul cerneală al piscinei în
care mâinile mele se mișcă în cercuri largi și infinite. Frigul care mă
cuprinde când ies din apă și senzația pielii care mi se încrețește tremurând
șifonată, apa fierbinte din dușul în ploaie sub care mă arunc recunoscătoare,
halatul gros, alb și atât de pufos în care mă înfășor.
Iubesc chiar și iarna la care am uitat să mă uit de
atâta timp, negând că și ea aparține acestui moment, că e prezentă și frumoasă.
Dar privesc acum și niciodată nu e prea târziu, nu?! Cum arată munții aruncați
spre cer, îmbrobodiți în pătura albă, la fel de moale ca și halatul meu și ce
veche și prețioasă e dantela grea ce se înfășoară în jurul crengilor și cât de grațios alunecă pe scoarța bătrână, croșetată parcă de degetele bunicii, cât e de minunată! Iubesc tot albul acesta proaspăt,
mirosind cristalin, care ascunde definitiv griurile rănite, dezvelite ale
dispariției tuturor frunzelor și florilor. Iubesc răcoarea pătrunzătoare a
balconului meu înalt, cu privire- vedere spre munte, supa cremă de praz pe care
drăguțul de bucătar mi-a decorat-o cu floricele purpurii și movulii, pieptul de
rață crocant rumen, savuros și fraged cu firicele-i de grăsime aromată.
Îmbinarea clipelor e atât de perfectă, atât de ușor de iubit.
Îmi iubesc călătoriile, ele însele semn al
miraculosului, cu miresme de valuri și sare, afinele de munte, cărțile mele
deștepte și calde, care mă țin de mână de câte ori mă simt pierdută, care își plimbă degetele blânde peste
corzile sufletului meu ori de câte ori vreau să nu mai aud zdrăngăneala
haosului. Cărțile mele dragi care se ridică stavilă între mine și zmeii lumii,
închipuiți sau nu.
Iubesc diminețile de duminică când totul e atât de
pașnic și de neînceput. Când nu trebuie
să mă grăbesc și timpul stă tolănit ca o pisică pufoasă uriașă, lingându-și
lăbuțele și mustăcind în pâlpâit de lumânare și parfum de flori uscate. Când
totul stă gata să înceapă, dar în același timp nu e nici o grabă.
Te iubesc, momentul meu prezent, când binecuvântarea
coboară atât de dulce asupra mea. Mintea nu mai aleargă captivă de colo colo, între zidurile
trecutului și ale prezentului, ci stă cuminte, cu nasul lipit de fereastra
prezentului. În care trăirea e deplină, iluminată, țesută din bucurie și din
lumină. Moment în care devin una cu universul, cu planeta și cu toată
frumusețea neasemuită a vieții.
Iubesc felul în care ridic capul ziua în amiaza mare
și mă ciocnesc cu fruntea de albastrul nemărginit de limpede al cerului, de
soarele strălucind alb peste tot și
peste toate și simt cum sufletul îmi vibrează debordând de o fericire pură,
extatică.
Te iubesc, Vară! Aș trăi numai în tine, colorându-mi
fiecare celulă cu atomi de căldură și mare. Iubesc zâmbetul tău fermecător,
brațele tale fierbinți, aromele de flori și scoici, de pietre încinse și de
buruieni sălbatice, zumzetul cicadelor și felul în care prezentul devine
singura stare existențială posibilă.
Iubesc Frozen și felul în care prințesa Elsa înfruntă
Marea Întunericului cu atâta curaj, îmblânzind frumosul, sălbaticul armăsar de
apă și lumină. Caii mi s-au părut întotdeauna minunați, ținând cont că din ei
se nasc uneori inorogii.
Iubesc entuziasmul care îmi picură din vârful
degetelor și aleargă de colo colo ca un spiriduș sprințar și un pic bezmetic,
făcându-mă să fac lucruri neașteptate, spontane și riscante. Să o iau mereu de
la capăt, încercând să găsesc cărarea mărginită de cărămizi galbene, de gânduri
bune și speranțe albastre.
Iubesc să îmi fie sete, sete tare și să beau apă rece.
Răcoroasă ca apa vie, catifelată și aspră, căzând ca ploaia lumii peste
deșertul înrobit de secetă. Să știu că am multă apă, că pot să beau litri
întregi și încă este, și că mereu va exista setea și va exista și plăcerea
neasemuită a șuvoiului de răcoare, ce
plăcere, ce iubire!
Îi iubesc pe toți dragii mei, îi iubesc până la
arsură, până la dizolvare, până în veșnicie și dincolo de ea. Îi iubesc cu
fiecare inspirație, cu fiecare expirație, cu fiecare bătaie ritmică a
inimii.
Iubesc zâmbetul. Pe orice față se întâmplă să răsară,
să se aprindă ca un clopoțel de Crăciun. Iubesc felul în care strălucirea lui
se strecoară dinăuntru în afară și apoi se întoarce înăuntru, luminând toate
adâncurile. Cum răsare frumusețea odată cu el! Cum izbucnește glorioasă și
absolut regală. Fețele oamenilor sunt
presărate atunci cu licurici și scânteiază chiar și în întuneric.
Iubesc iarba, felul în care se simte sub tălpile
goale, rece și fragedă, zvâcnind a viață și a nemurire. De câte ori pot, îmi
cufund picioarele în îmbrățișarea ei, sperând să le colorez în verde pentru
totdeauna, să port astfel pe mine, ștampilate, libertatea și infinitul.
Iubesc că sunt efemeră, atât de efemeră. Căci
efemeritatea îmi aduce un preaplin al trăirii, o trăire la puterea maximă, aici
și acum, o intensificare a aromelor, a gusturilor, a iubirilor. Efemeritatea
face totul atât de frumos, atât de ireversibil. Efemeritatea e cea care ne
dăruiește iluminarea și fosforescența.
Mă răsucesc repede, repede, ca o balerină ridicată în
vârful balerinilor ei, împrăștiind Te iubesc-ul în toate zările, din vârful
degetelor, din vârful buzelor ca o ploaie curcubeu, ca o ploaie de stele ziua
în amiaza mare. Te iubesc-urile cad mărunte și dulci, ca florile de nu-mă-uita
pe toate cărările și se împrăștie în toate zările. Strălucind ca felinarele
noaptea când întunericul pare atât de gros și adânc. Licărind ca spiridușii ce
deschid ușile taine, ușile mistere. Țopăind sprințar ca luminițele din adâncul
munților. Zburând ca fulgii fluturi, roiuri albe catifelate peste lume.
Te iubesc e peste tot, purificând, hrănind, renăscând
totul. Dându-i viață Totului. Toate te iubesc-urile mele devin pescăruși albi,
cu aripi deschise larg, rotind, planând
deasupra mărilor. Orbitor de albi, zburând orbitor de sus. Albastru sus, albastru
jos. Și inima mea între, planând.
Fără frică acum, iubirea poate să își nască te
iubesc-ul. Să-l dăruiască încă o dată și încă o dată lumii. Nu există oricum
cuvinte capabile să picteze splendoarea reală a vieții. Plenitudinea glorioasă
a iubirii. Dar te iubesc ajunge. Așa că spun “Te iubesc”. Și nu mă mai opresc.
Te iub
O via
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu