Ziduri

„Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering.” (Yoda)

Stau în fața clasei. Mă uit la elevii mei. Pe rând îi măsor cu privirea. Frumoși, deștepți, minunați. Și ei se uită la mine. Cu ochii aburiți de plictiseală, de nepăsare, de prea multele ziduri pe care le-au ridicat în calea acestei școli care nu-i înțelege, care-i supune la eforturi procustiene mutilante și aproape cu totul inutile. Și, vrând nevrând, eu sunt Școala. Oricât m-aș zbate, ei nu mă văd pe mine. Văd zgripțuroaica asta numită Școală. Pe care ei știu, visceral, că nu o vor. Pur și simplu nu vor să se adapteze. Nu vor să facă teme, nu vor să scrie în neștire de pe tablă, nu vor să memoreze definiții și reguli, nu vor și pace.

Tot ce își doresc e să fie lăsați în pace, să-și deschidă telefoanele și să facă ce fac ei acolo, cu orele, cu zilele, cu anii, știind tot și despre toate, dar nimic despre ce le predai tu. De parcă orice provine din Școală e cu veto, e respins din start, ca o minge de ping pong ce se izbește de un perete de oțel. Nu vor, așa că nu își mai fac temele. Nu mai șterg tabla, nu păstrează curățenia, aproape nici nu te mai salută. Pur și simplu nici nu te văd când intri în clasă. Ai devenit persona non grata. Atâtea ziduri au crescut între noi, încât nu mai au loc nici noțiunile elementare de bun simț. Pui întrebări, încerci să-i activezi pe căile bătătorite de atâta timp, nimic. Te trezești răspunzând tot tu. Cu ochi străini și goi, pierduți în lumea lor, par niște roboței fără emoții, fără gânduri, rătăciți. Dacă apeși pe butonul pe care scrie “Învățătură”, îi dezactivezi. Dacă apeși pe “Entertainment” îi activezi, se luminează brusc, încep să râdă, ochii le strălucesc, răsufli ușurat, uite, copiii! Sunt aici! Încă există. Încă sunt!

Te gândești să mergi la cursuri, te înnebunesc cu ofertele de cursuri, tre’ să câștigi credite, altfel îți poți pierde prețiosul loc în fața ochilor goi de copii. Te duci, nepăsându-ți de credite, te duci cu speranța că în sfârșit te vor învăța ceva despre această generație Z, despre acești post-mileniali cu creierele conectate la tehnologie din bebelușie. Sau poate de dinainte. Sperând că psihologia lor a fost analizată de-a fir a păr, că s-au specializat în secolul 21, plus 22, daca se poate și te vor specializa și pe tine. Că te va învăța cineva ce să faci cu acești copii atât de diferiți, de pe altă planetă, cu acești necunoscuți la sufletul și mintea cărora ai vrea să ajungi. Ai vrea să dărâmi zidurile, oh, cât ai vrea să ai o baghetă magică a la Harry Potter și să dărâmi toate zidurile. Să ai din nou prunci cu ochii deschiși spre înafară, nu închiși spre înlăuntru.

Din păcate, cam după vreo 10 minute, la orice curs, te lămurești. Aceeași Mărie cu altă pălărie. Nimic nou sub soare. Știi toate astea de zeci de ani. Cică metode noi. Au alt nume, dar le recunoști. Bla, bla, bla. Doar forme fără fond. Mai dai și bani ca să te perfecționezi. Dar ești gata perfecționat. Vorba vine. Pierzi timp, pierzi energie,  dar câștigi credite. Tot ca vițelul la poarta nouă ai rămas, dar, de, ești în rând cu lumea. Ne învârtim în aceleași cercuri strâmte și ne prefacem că nu vedem închisorile pe care noi le construim, pe care noi le închidem. Nimeni nu vede??!! Nimeni nu aude?! Urletul ascuns, țipătul?! Trebuie schimbat totul din temelii! Nu vedeți cât de anacronici suntem?! Nu vedeți că nu ținem pasul cu modul în care li se schimbă creierul?! Cu viteza galactică sub imperativul căreia trăiesc. Ei și gadgeturile lor, ei și noile lor sinapse, noile rețele neuronale din creierele lor de care noi nu avem habar, creierele lor impactate de tehnologie într-un mod șocant, nemaiîntâlnit, nu înțelegem nimic din copiii ăștia frumoși! Nu vedeți că suntem de acum sute de ani?! Am rămas pe vremea Renașterii. Nu ei trebuie să se schimbe, ei și privirile lor goale. Nu au cum. Cenușeala plictiselii e provocată de noi. De Școala noastră. Telefonul lor e mult mai interesant, mai colorat, mai plin de acțiune. Are deja toate informațiile stupide pe care noi încercăm să le scriem pe tablă. 

Noi, noi trebuie să ne schimbăm. Noi care de-abia am învățat câteva funcții ale telefonului, noi care nici nu mai înțelegem limbajul acestor mici roboței. Nu să învățam tot ce știu ei, nu am putea cu creierele noastre setate în dulcele stil clasic. Ci să trecem dincolo de informație. Să devenim acele faruri ce revarsă lumina în valuri groase ca frânghiile ce te smulg din întuneric. Să fim odgoanele de care ei se agăță în întunericul lipsei de emoții, în întunericul nesfârșit al sinelui singur pe lume. Să-i lăsăm cu teoretizarea, să-i ajutăm să-și regăsească emoțiile și cuvintele întregi, să-i învățam noi, înțelepții planetei, cum să reziste ca Oameni într-o lume ultratehnologizată, care se schimbă radical în fiecare secundă, cum să nu-și piardă sinele lor magic în această lume periculoasă cum nu a mai fost niciodată.

Poate profesorii noii ere ar trebui să fie cei ce te învață empatia, esența ta umană, cei ce te ajută să-i găsești cu adevărat pe ceilalți. Poate ar trebui să devenim toți niște Yoda, Mari Maeștri ai Ordinului Jedi și să predăm Forța.  Forța iubirii și a generozității, lumina și puritatea. Să le învățam esențele Binelui pe aceste suflete bătrâne, care deja știu tot despre tot, pentru care lumea nu mai are acel farmec nespus, nu mai are picături de sacru, are doar singurătatea nesfârșită a rețelelor internaționale, copleșitoare prin omniprezența lor. 

Aș vrea să mă învețe și pe mine cineva cum să devin un Jedi, cum să nu-i las de izbeliște pe acești noi copii nemaiauziți și nemaivăzuți. Cum să ajung dincolo de zidurile lor, cum să îi conectez la sufletul meu. La lumina și magia mea. La Forța mea. Pe acești copii ireverențioși, liberi și îndrăzneți, acești copii fără frică. Nu mai pot ei de școala noastră, de noi- generația setată pe obținerea performanței în tot și în toate. Suntem atât de stresați, atât de frustrați, de anxioși, nu cumva să nu dobândim recunoașterea internațională a meritelor proprii. Iar performanța nu poate fi obținută decât muncind pe brânci. Așa ne-au învățat pe noi moșii și strămoșii. Iar ei nu muncesc. Va dati seama, ce oroare?! Ei nu muncesc cum am învățat noi că se muncește. Ce nebunie! Marile companii le organizează camere de relaxare, le dau zile de lucru acasă, iar ei nu rămân mai mult de 6 luni într-o slujbă. Ce neserioși! Fără stabilitate, fără muncă susținută făcută până la moarte. Nici banii nu-i interesează. Cine sunt ei?! Ce sunt ei?!

E uimitor cum nu vedem. Sunt cei ce trăiesc fără frică. Frica care ne-a mânat mereu pe noi înainte. Nu le e frică că își supără profesorii când își dau cu opinia, nu le e frică de notele mici, nu se tem să își ceară drepturile indubitabile, nu stau de frică zeci de ani într-o slujbă care nu le place, sunt deștepți,  curajoși, sunt ceea ce sunt! Îți arată exact ceea ce sunt. 

Uneori reușesc să mă fac văzută, în momente pe care le născocesc singură, în clipe de sclipire magică. Uneori, pentru scurte momente suntem conectați și împărtășim bucuria învățării împreună, zburăm împreună. Atunci, când zâmbetul lor e limpede ca apa proaspătă de fântână, știu că am deschis poarta. Că sunt dincolo de zidul chinezesc. Dar tot mai greu. Pentru perioade tot mai scurte. În cele mai multe zile simt o oboseală crâncenă, care nu e cea a vârstei. Aceeași oboseală feroce care plutește și pe chipurile colegilor mei. Oboseala nereușitei. A turării la maximum a tuturor motoarelor și a înregistrării unor rezultate minime.

Suntem cu toții derutați, bazându-ne doar pe talentul propriu în gestionarea situațiilor, fără nici un fel de ajutor. Programele sunt tot stufoase, manualele extrem de slabe, imitând canalele de știri, cu lecțiile îndesate  pe patru coloane, stupide în încercarea lor de a prezenta mărețele informații pe patru canale alternative, de parcă am fi cu toții roboți multitasking de când ne naștem. Părinții sunt speriați sau furioși, neștiind nici ei cum să gestioneze situațiile, luptând pentru supraviețuire, nemaiavând timp sau putere să-și scoată copiii din ecranele atotstăpânitoare. Forme, doar forme.

Conținuturile au rămas neactualizate. Nu s-a upgradat nimic. Sunt cele din epoca fără telefon, fără internet. Aproape că sunt cele din epoca de piatră. Presiunea e prea mare. Și rezultatele sunt după ziduri. Îngropate în ziduri și strigând după lumină. Ca Ana lui Manole. Cu singura diferență că noi construim doar ziduri, nu mănăstiri.

Ar trebui să facem ceva. Să nu mai apăsam pe butonul de panică și teroare:”Învață asta!”. Acești copii nu fac ce nu vor. Sunt puternici. Se antrenează să facă față unei lumi pe care nici nu putem să ne-o imaginăm. O lume fără granițe, nici un fel de granițe, niciunde. O lume fără limite. Fără spații sigure. O lume în continuă vălurire, în schimbare năucitoare. Fără puncte de sprijin.

Să-i provocăm să vrea. Să-i învățam râsul, să explorăm împreună corola de minuni a lumii, să învățam unii de la alții. Să nu le cerem frică. Să ne bucurăm împreună că suntem liberi.

Altfel totul devine mult prea greu.

Sunt profesor de o viață. Merit mai mult decât ce mi se întâmplă acum. Și eu și copiii merităm mai mult. Putem răbda această stare de lucruri, dar nu înseamnă că și trebuie s-o facem. Copiii sunt printre preferații mei  în această lume, aș vrea să pot să îi strâng din nou în brațe. Aș vrea să îi găsesc dincolo de ziduri, de pe unde s-au rătăcit. 

Mă uit în ochii lor străini, aburiți de ceața depărtării și a nepăsării și spun:”Haideti afară să exersați scenetele!”. Lumina izbucnește brusc, la fel de veselă ca o ciocârlie. Uite copiii mei dragi!  Sunt înapoi în lume! Stau în grupulețe în frigul primăverii, în curtea largă a școlii, cu foile în mână și vorbesc în engleză, dansează, aleargă, își cară bănci pentru recuzită, râd fericiți pentru ca fac tot ce le vine să facă. Îi văd pe părinții de la ora 12, care vin să își ia copilașii mititei de la școală cum se uită mirați la aceste cete de adolescenți deșirați și dezbrăcați în frig, cu ochii strălucitori și obrajii îmbujorați de preaplinul minții. Îi ascultă cum vorbesc cuvinte într-o limbă străină și îi măsoară scurt, etichetându-i într-un fel sau altul. Și ce fac copiii mei frumoși?! Se sfiesc și întrerup reprezentațiile?! Nici vorbă. Țopăie de colo până colo, ca spiridușii, dând din mâini și strigându-și replicile de parcă ar fi singuri pe planeta Pământ. Liberi de frică. 

Liberi și frumoși.