Pași în casă

“S-a făcut liniște în lume.”

Stau  întinsă, cu ochii închiși. E liniște. Soarele se filtrează blând prin geamuri, perdele și ziduri. Îmi atinge  dulce pleoapele. Parcă sunt într-una din cărțile mele SF. Chiar nu îmi dau seama dacă asta se întâmplă cu adevărat. Izolarea, toată omenirea ascunsă după uși și ferestre, moartea. E un fel de fază de negare, care atenuează impactul realității. Sunt eu dincolo de mine. Mi se rupe inima de mila Italiei, o simt ca pe o suferință cruntă, îi iubesc pe italieni, ce nație minunată, plină de viață și emoție! Pur și simplu mă înăbușă suferința lor. Sutele de sicrie înșirate și transportate departe, la crematorii care abia mai pot să le înghită, sufocate și ele, fără să se mai știe care unde e. Și cine. Apoi mă gândesc că urmăm noi. Suntem în urma lor cam cu trei săptămâni. În fiecare seară stăm agățați de știri, cu gândul spăimântos că numărul îmbolnăvirilor va sări în curbă ascendentă uriașă și ne va lăsa fără suflare. Ca într-un carusel care se ridică, se ridică, tot mai sus și mai sus și apoi se prăbușește lăsându-te fără aer.

Previziuni. O să dureze două luni, șase luni, 2 ani. Dacă asculți știrile, te îmbolnăvești de nervi, dar cum să nu le asculți?! Parcă sunt într-o bulă care plutește pierdută în afara Pământului și toate visurile mele minunate sunt dincolo de sticla opacă, plutind în derivă și ele. Zdrențuite de călătoria haotică prin spațiu.

Ce liniște e când închid televizorul. E pace și liniște. Doar soarele alunecă agale, netulburat, lumina se colorează în diferite nuanțe de auriu. Zi după zi, săptămână după săptămână. 

Mă uit la planurile mele vraiște și știu că trebuie să le adun de pe unde s-au risipit. Nu pot să merg înainte fără ele. Trebuie să mă lepăd de teamă și să fac două lucruri. Să mă bucur de prezent, deși pare imposibil sub avalanșa de știri catastrofale și să visez la viitor, nici asta nu știu cum.

Dar fac doar un pas acum. Mereu câte un pas. În interiorul minții, în inimă. Pasul de acum înseamnă gimnastică. Îmi displace profund, a trecut un an de când fac gimnastică aproape zilnic și tot nu pot s-o suport. Nici un fel de endorfine nu se dezleagă prin capul meu plictisit, nici înainte, nici în timpul, nici după. Cele 30 de minute cu același efort colosal de voință,  uneori transformate în doar 20 de minute. Îmi pun muzica tare, număr mișcările, e un fel de stretching, o combinație proprie care îmi dezleagă puterile mâinilor, ale spatelui, ale picioarelor. E bună, știu și simt, dar asta tot nu mă face fericită. M-aș scăpa bucuroasă de ea, dacă într-o săptămână după aceea nu mi-ar înțepeni toate cele. Știu, am experimentat. Între “auch, vai, scârț” și varianta a doua, aleg să mor de plictis. Număr, fredonez, repet expresii în engleză, nu strică niciodată ca omu’ să învețe o limbă străină, nu mă simt în stare să mă apuc de franceză, așa că îi dau înainte cu engleza. E o limbă străină, nu?! Urmez sfaturile japonezilor. Astăzi am născocit ceva în plus, spectacolul iernii în plină dezlănțuire. Am tras larg perdelele și mă holbez cu obstinație la frumusețile albe ( întâi era să vomit când am văzut că iarna cea nebună s-a întors, dar apoi m-am forțat să fiu pozitivă și să-i văd frumusețea incontestabilă!). Dau din mâini ca un înecat și respir sacadat în ritm de fulgi și de lady gaga, e frumos, e bine, îmi spun cu convingerea că până la urmă o să mă conving. Am încercat și varianta cu 15 minute acum, 15 mai târziu. Din păcate, “mai târziu” se transformă mereu în „niciodată”. Așa că mai bine smulg plasturele dintr-odată, 30 minute și aleluia! Mai trișez câte 5 minute, dar asta e, nimeni nu-i perfect.  Închei ședința de azi cu ochii pe brândușele mov pe care mi le-a adus Cristi ieri. Stau frumos în pahar, la căldurică, pe fundalul ferestrei plină de năvala iernii. Mov cald, ușor aburit,  mov dulce, viu.

Sunt într-o bulă și plutesc în mijlocul albului lumii. 

Care să fie pasul următor? Evident, plimbarea. Aerul proaspăt n-a stricat nimănui. Și acum e deosebit de proaspăt, am citit că norul de toxine de deasupra pământului începe să se străvezească și se văd stelele și cerul ca demult, demult, când Pământul era mai nou și mai nelocuit de specia noastră. Sunt atât de recunoscătoare pentru balconul meu! Aș putea să îi dedic o odă de mulțumire. Nu știu ce m-aș face fără el! E lung și larg, cu ferestre multe. Mă plimb agale de-a lungul lui, deschid un geam să simt aerul zăpezos și limpede de munte, de iarnă, aerul clar de început de lume. Ce priveliști minunate. Nu e țipenie de om, pace. Am și spectacol, trei vrăbiuțe se ceartă de zor în zăpadă, pe crengile bradului de alături. Ciripeala lor vivace e o încântare, ca niște zurgălăi mititei țopăind pe dealuri cu omăt alb și pufos. Mimez o mică alergare, cu respirații profunde, ah, ce minunată plimbare. Realizez că balconul e un laitmotiv al vieții mele.  Balcoane peste tot, balcoane cu mare, balcoane cu Dunăre, întrebări de balcon și uite, acum am plimbări pe balcon, frumosul balcon, necesarul balcon al recluziunii mele. Am întins mâna și am cules niște zăpadă de pe creanga bradului, am strâns-o în pumn. Nu am mai făcut asta de zeci de ani, de pe vremea când iubeam frumusețea iernii. De pe vremea când frumusețea ei nu mă înspăimânta. O senzație deplină, de rece gheață, de sclipici zornăind în palmă, o senzație pe care am simțit-o până la sânge, până la os. Recunoaștere, deja vu, mii de ani și aceeași senzație pe care a avut-o fiecare om strângând steluțele reci în palmă. Copilul din mine a început să dănțuiască a bucurie. Să trăiască.  Gimnastica a fost doar gimnastică, spanacul pe care trebuie sa-l mănânci doar pentru că e spanac. Dar plimbarea a fost superbună, o s-o repet de-a lungul zilei și de-a lungul balconului. Ar trebui să scriu un jurnal. Să nu uit toate aceste experiențe trăite deplin ce mi-au îmbogățit ziua. Aerul proaspăt, păsărelele, spectacolul iernii senine, zăpada în palma mea, cine nu ar savura o asemenea existență?! Eu una mă străduiesc puternic. 

Hm, oare ce să mai fac?! E timpul socializării, așa că scriu mesaje prietenilor și dragilor, trimit poze cu iarna, glume, tot ce-mi trece prin minte, citesc cuvintele lor, e bine. Mă simt conectată, zică cine ce-o zice, bun e facebukul la casa omului, mai niște whatsapp, mai niște messenger, mai un skype, mai un hohot de râs împărtășit, zâmbete și cuvinte dulci. 

Să gătesc acum. O plăcere întotdeauna. Caut prin rețete, îmi înșir ingredientele, deocamdată avem tot ce ne trebuie, frigiderul e doldora, dulapurile de asemenea. Mă îngrozesc o secundă, cum or fi trăit oamenii fără frigidere și congelatoare?! Cum or fi supraviețuit fără supermarketuri la doi pași?! Uneori suntem o specie uimitoare. Fac bunătățuri, dar mă întreb dacă nu ar trebui să fac niște  mâncăruri mai nașparlii. Nu de alta, dar pe astea delicioase le mâncăm cu viteza vântului turbat. Senzația de foame e aproape permanentă. Nu știu ce reacție e  asta, dar e una în lanț. Acum mănânci, acum ți-e foame. Nenorocire. Voință și aici. Dar câtă voință poate să aibă prin rezervoare un biet om claustrat în colivie?! Ar trebui inventate niște pastile de voință. Dar cred că ar dispărea ca măștile în ziua de azi. Ca drojdia. Am auzit ca drojdia se poate congela, o să încerc. Nu de alta, dar nu am mai găsit drojdie uscată, doar din cea proaspătă. Încerc să îmi strunesc șirul gândurilor care îmi sar de la una la alta, mă simt ca o găină beată de prea mult timp liber. Mă pricep la timpul liber, dar la mare. Nu aici, în căsuță mică-mică. Poate ar trebui să mă apuc de meditație. Era să scriu de yoga, dar nu cred că mă pot îndoi în ritm de yoga. Gătesc, pe muzică -apropo, mulțumesc din inimă pentru muzică, sunt profund recunoscătoare tuturor celor care cântă- mai și dansez nițel, pentru a suplimenta gimnastica, geamul larg deschis, visez la libertate. Visez la drumuri nesfârșite. My bad. Iar am gătit ceva superdelicios. Rău de tot.

Să nu mai pomenesc de filme. Cât sunt de recunoscătoare pentru ele. Dai drumul la seriale, timpul zboară, te distrezi și emoțiile îți curg fluid prin celule, trăiești cu adevărat. Cu adevărat prin alții, dar simți și ceea ce simți nu poate fi decât adevărat, nu?! Așa se spune în Frozen. “You feel what you feel and your feelings are real.” Ne uităm la “Broadchurch”, serial britanic, absolut excelent, dar ce peisaje! Mă mut acolo, cândva în viitor, ia să vedem unde s-au făcut filmările?! West Bay, Dorset. Absolut spectaculos! Oare cât o costa o casă acolo?! După vreo două episoade, e deja trecut de 6 seara. Cristi se ridică din patul unde stăm de ceva ore bune, cu ochii holbați în episoadele fascinante, cu urechea ciulită la minunata engleză vorbită de britanci, din care nu înțelegi mare lucru, dar exersezi, nu?! Hm, oare ce pune la cale Cristinelul?! Se întoarce după 5 minute, declarând pompos și plin de entuziasm:” Li, m-am îmbrăcat în pijamale. E vremea să ne punem în pat! Timpul să ne retragem la culcare. E ora 7 deja!”. Îl privesc cu gura căscată, ce deștept e! Da, are dreptate. Acesta e momentul serii! Cât de armonios s-a lipit de momentul după-amiezii! Ce curgere lină! 

Mă ridic și eu să mă dezmorțesc nițel și revin în pat cu un iaurțel și niște grisine subțirele cu rozmarin. Made în Italy. Of, Italia mea iubită! Sper să te faci bine curând! O masă delicată, grațioasă chiar. Sunt mândră de mine.

Cri, cam flămând, și-a luat deja ultima porție de mâncare  pe azi cu ceva timp în urmă, se uită la mine și exclamă romantic:”Vai, Liliuca, ai adus cina?! Toată ziua robotești!”

E vremea știrilor, ne speriem bine, ne îngrozim de prostia unora, mutăm de pe un canal pe altul, nu îmi place deloc jurnalismul de senzație, e cel făcut pentru oamenii care circulă încă de-aiurea pe străzi, care fug din carantină si se urcă în avioane, e un jurnalism stupid pentru oameni stupizi. “Mută!”, zic din când în când și Cri schimbă canalele până găsește reporteri care vorbesc normal, fără superlative ucigașe. Ascult numai cu o ureche, în timp ce joc bile pe tabletă, mă liniștește și atenuează impactul. E un exercițiu de deținere a controlului. Măcar aici. Un exercițiu folositor în vremuri de restriște. Un obicei nociv în vremuri normale. O să scap de el, dar nu acum. Voința îmi trebuie la alte cele zilele astea. Știrile sunt atât de horror, încât pe la 8 seara mutăm întotdeauna pe “Two and a half men”. Cristi se liniștește și adoarme. Eu rămân cu tableta mea, cu cărțile, cu serialele. Noaptea, cu vidul ei se așază încet, încet peste bula noastră de aer. E liniște aici. Supraviețuim.  Închid ochii. E timpul să las prezentul, sunt recunoscătoare ca  m-am descurcat bine cu el. E timpul să mă ocup de visurile mele, de reorganizarea planurilor mărețe.  I le pasez subconștientului, după ce îi spun foarte clar ce vreau.  Se descurcă el. „Și mâine e o zi”, cum ar spune Scarlett O’Hara.

 PS. Printre bucuriile zilei se numără și superbul crin roșu care a înflorit în geam. Înăuntru, nu afară.