2. Gelato și rosso pompeiano

Mergem pe străzile arse, de-a dreptul moarte, în timp ce îmi trag mai bine pălăria pe cap și verific dacă am lentilele de protecție la locul lor. Sper să nu erupă iar Vezuviul chiar acum, dar dacă nu o face, sunt bine baricadată să fac față puhoiului sticlos de căldură albă, strălucitoare ce se revarsă de sus peste noi. Acum ne-am găsit și noi să vizităm Pompeiul, în luna lui cuptor! Nu suntem prea normali. Dar asta nu e o noutate. Unde sare temperatura de 40 de grade, hop și noi. Poate avem totuși ceva deficiențe de gândire logică, niscaiva stricăciuni la cap. Nici nu-i de mirare, cum ne învârtim tot prin temperaturi de furnal! 

După primele zece minute de plimbat printre ruine simt impulsul aproape de necontrolat de a pleca val vârtej și de a fi fericită. Mă mulțumesc să bombăn în gând și să zâmbesc serafic către Cristinelu’, care este în extaz, superîncântat că a dat de mama tuturor ruinelor și zburdă ca o căpriță de colo colo, făcând poze epocale cu mumii, pietre și cadavre pompeiene negre și disperate pe vecie.

Bombăneala din capul meu asediat de razele ucigătoare devine din ce în ce mai asurzitoare, dar deocamdată nu pot strica plăcerea omului, așa că o mai țin cumva în frâu în spatele zâmbetului leșinat de plictiseală.

Înțeleg că totul e efemer, dar chiar să permanentizăm această efemeritate?! Să o facem nemuritoare?! Zău așa! Lucru slab! Ca un memento mori etern. Altceva e vremelnicia naturii. Plină de bun simț. Mereu renaște.  În Pompei nu mai renaște nimic. Niciodată. Copleșitor de discordant. Simt că mă turteste efectiv. Că îmi așază pe umeri mii de ani de efemeritate pietrificată. Deja merg aplecat și mă ia cu leșin. Asta trebuie să fie Valea Plângerii. Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte sunt exact aici. Răsucite, contorsionate. Vaierele trecerii par să țâșnească din zidurile înnegrite, fluturându-și fără noimă  brațele mumificate. Gata să mă prindă.

Mă scurg  pe lângă ziduri fierbinți și arse, nu e rost de nici o  buticăreală. Urâtă chestie. Atâta măreție e prea copleșitoare pentru sufletul meu gingaș. Kilometri întregi de ruine și moarte. Sunt gata să cedez și să mă transform într-o uscăciune, ceva de genul strâmb și carbonizat, când totul e salvat miraculos. Trag cu urechea la ce explică un ghid grupului toropit, semicomatos de turiști și aud niște silabe delicioase, “rosso pompeiano”. Ce rezonanță, ce sclipiciune luminoasă, de dincolo de lumină. Ce spiriduș de cuvânt!  Și încep să îl văd peste tot. Rozul cu pricina.  Alunecând pe ziduri vechi, dulce și sprințar ca o adiere. Ca o mângâiere. Totul devine frumusețe pură. Agresivitatea nudă a ruinelor se îmblânzește de parcă ar fi fost atinsă de penelul unei nemuriri gingașe. Rosso pompeiano țopăie ca un licurici grațios și plin de farmec printre sunete și imagini vechi de mii de ani. Îl ating cu degetele pe cărămizile fierbinți, îl rostesc murmurat. Efemeritatea a devenit ceva ce poate fi îndurat, trăit, ars și decantat în silabe  de cântec si râs. Pentru că există rosso pompeiano.

Asemenea trăiri istorice fundamentale, asemenea atingeri esențiale ale vremelniciei noastre, combinate cu nemurirea morții înfiorător de eterne te zgâlțâie rău de tot. Să pipăi faptul că ești o biată păpădie carbonizată e al naibii de șocant. Trebuie compensat cu ceva. Echilibrul trebuie restabilit urgent. Aproape îl târăsc pe Cristineață spre un gelato. Mai nou mă răsplătesc pentru orice cu o înghețată. Slavă domnului pentru gelato italian! Te face să treci peste orice! Chiar și peste omniprezența Vezuviului.

 

 

Una storia italiana di belezza e passione

1.  Grandissimoooo!

Încă mi se învârt toate în cap. Țara asta e un caleidoscop, oricum îl întorci dai peste altceva, un altceva șocant. Un “shocking news” perpetuu. Fie te ia cu leșin de atâta frumusețe, nemaivăzută și nemaiauzită, fie te lovește vibrația trăirii, zgâlțâindu-ți oasele,  neuronii, chiar și firele de păr din cap. Fie nu îți mai revii niciodată pe deplin după ce ți-ai dus papilele gustative până la gustul ultim, originar aici și neîntinat de rafinamentele inutile ale civilizației.

De la început știam ce vreau. Orășelul cu pricina e pe lista mea de locuri speciale. Da, da, am o listă de asta, ca să nu uit care-mi sunt obiectivele majore în această viață. De fapt mi-ar trebui vreo 10 vieți să bifez tot ce e acolo, așa că nu am de ales, trebuie obligatoriu să ajung cel puțin centenară. Vreau să îmi port picioarele tremurânde prin lume măcar încă juma’ de secol.  Mai nou, deviza de pe ușa mea spune clar: ”Totul e posibil!”. Într-un fel sau altul.

După o scurtă aruncare în apele Bookingului, scorurile de la Positano m-au făcut să respir adânc ca să-mi revin din groaza vinderii unui rinichi sau ceva de genul (nici Cristi n-a părut prea încântat de idee!), așa că m-am repliat rapid spre Sorrento, singurul unde puteam să sper la o cameră decentă de pus capul jos, cutremurată de atâtea vibe-uri. De-acolo urma să iau Coasta Amalfi cu asalt.

Zis și făcut. Citisem că drumul e îngust, periculos și că îți activează amigdala mai ceva ca un salt cu parașuta. Mă cam tem de chestii din astea, sunt fricoasă ceva de speriat, mai ales că trebuie să mă conserv cumva până la 100 de ani, așa că m-am uitat cu atenție la șoferul autobuzului, sperând să citesc competența înscrisă apăsat pe fruntea lui. Mulțumită de rezultat, am pornit la drum spre iubitul Positano, să îl văd măcar în treacăt. Mai bine o vizită scurtă decât niciuna. Mai bine acum, decât mâine. Asta e filosofia mea de viață și e bună, știu. 

Italianul conduce în stil propriu, degajat, profesionist, luând curbele strâmte cu nonșalanță exersată. Cristi a avut ideea absolut măreață să stăm exact în spatele lui pentru a ne impregna mai bine cu frumusețea inegalabilă a peisajului. Mă  impregnez, nu-i vorbă, dar mi-am cam pierdut suflul. Prăpastia încearcă să se năpustească direct spre mine și doar geamul subțirel pare să o țină departe de eul meu fragil și înspăimântat.  Abia încep, cu infinită grijă, să îmi recapăt uzul respirației, când în autobuz urcă o tinerică flu-flu și se așază pe primul rând de scaune, în dreapta. Și ce credeți că face șoferul nostru, italian din tată-n fiu și pasional de la atâta caniculă câtă înghite zilnic?! Și neînsurat, nenorocitul, că m-am uitat să văd dacă are vreo verighetă, să o sun cumva pe nevastă-sa. Ce să facă, sărmanul nevinovat?! Începe să flirteze cu tinerica cea voioasă. De câte ori scoate vreun giugiuluc mângâietor pe gură, întoarce și capul să vadă efectul asupra scumpetei. Capul întors complet de la drumul în fir de ață!! Noooo! Adio admirarea peisajului. Dau să mă sufoc. Mi-ar trebui rapid o pungă de hârtie să suflu în ea. Nu pot să văd, pe parbrizul larg și aburit de căldură, decât știrile cu majuscule:”Autobuz cu turiști căzut în prăpastie. Printre ei și români. Sărmanii. Cauze necunoscute. Cutia neagră nu s-a găsit încă.” Cristi, căruia îi împărtășesc tot ce simt, secundă de secundă, în speranța unei oarecare empatii, zău așa! îmi spune sec, printre dinți, că autobuzele n-au cutii negre. Bineînțeles că ăsta are,  dacă urmează să planeze ca un avion! Așa e logic.

Palidă, verde, gâfâind de groază îmi urmăresc șoferul la fiecare întoarcere a capului, încercând să țintesc drumul cu ochi de vultur în locul lui. Drum îngust, pe care trebuie să claxonezi puternic, cu sunete de sirenă în curbe, să nu mai între o altă mașină pe contrasens, căci nu încap două odată, drum plin ochi de scutere țâșnind de nebune în toate părțile, italienii ăștia sunt chiar turbați și complet lipsiți de simțul măsurii, mă conving încă o dată. Atâta pasiune într-ale trăitului poate să ucidă! Drum pe care de multe ori ne oprim la 45 de grade căci nu mai e loc de trecut, cine gaia m-o fi adus pe coclaurile astea?!  Mă strâng ca un arici la gândul că îmi voi pierde prețioasa viață înainte să bifez lista și mă gândesc frenetic cum să-l reclam pe șoferul june prim. Cristi, la rându-i, se chircește de groază la gândul că mă voi certa cu omu’ și voi stârni un conflict internațional. Îmi tot șâșâie să mă liniștesc, de parcă aș fi copil mic și tocmai am văzut bau- baul. Din fericire pentru toate părțile implicate tinerica  coboară după 15 minute, cronometrate de mine pe ceas și  putem  să revenim la starea inițială, de căscat gura la frumusețile nepieritoare. Mă simt ca după niscaiva sporturi extreme, ca și cum m-aș fi avântat într-un uriaș bungee jumping, sărind direct în miezul Paradisului. În Positano- chic bon-bon de limoncello. Orășelul meu preferat.

Poate că e efectul adrenalinei, dar simt acut, ascuțit ca o durere în piept, că realitatea s-a autodepășit, și-a ieșit cu totul din țâțâni de atâta splendoare. Mă uit la Cristinelu’, strălucește de parcă e aurit, suntem cu zâmbetul până la urechi și ne felicităm reciproc că am mai nimerit într-un loc superb de pe pământ.  Pășim cu grijă, încercând să ne revenim în urma impactului năucitor. Am senzația că m-a lovit un tsunami de frumusețe și m-a terminat pentru toată viața. Nu o să-mi mai revin și nu o să mai pot trăi în altă parte. Am atins măsura de sus a lumii. Cum să mai îndur orice altceva?! Ce mă fac acum?!  Aerul dulce, cu miros de mare și lămâi se stratifică în arome de soare și munte. Niciodată nu au mirosit lămâile așa! Valuri, valuri de căsuțe albe, alunecând spre apă. Culoarea incredibilă a mării, amestec violent, fluid de turcoaz, bleu și cerneală ce se întâlnește abrupt cu muntele și verdele lui curajos, fuziunea perfectă! Flori peste tot, armonie absolută, ciocănindu-mă pe fiecare centimentru de epidermă, bombardându-mă până la leșin, acesta este raiul, simt asta cu tărie, o simt dureros până la os.

- Cri, aici vreau să vin, să stăm măcar o săptămână la plajă. Ah, să trăiesc la maximum de frumusețe ever! Sau măcar 7 zile!

Cri( apucat de groaza unei viziuni macabre):- Li, da’ Grecia ce are?! Drăguța noastră Grecie! Nu vezi că aici un șezlong , unul singur, costă 25 de euro???!! Chiar vrei să ajungem homleși?!

 Mda. Positano, my love, mia casa, ești perfect! Mai puțin scorurile, e adevărat, dar asta numai pentru că suntem noi zgârnobi. Tu meriți totul! Poate într-o altă viață, totuși!

Cu retina încărcată de albastru și splendoare ne ducem mai departe, la Amalfi. O altă magie, mai vintage, nu ca la Positano al meu, proaspăt ca o lămâie. Un abur istoric, încolăcit pe străzi mai largi, spații mai drepte, o grație mai subtilă, nu așa explozivă pe biata mea retină. Sorrento e cuminte și dulce, armonios într-un mod calm, liniștit, comfortabil până la modestie.

Dar dintre toate, Positano mi-a rupt inima.

Ce zi superbă a vieții mele! Să ajung să pipăi toată frumusețea neasemuită, tulburătoare a coastei amalfitane, să o adăpostesc între amintirile mele ca pe o floare de nu-mă-uita prețioasă și să o port mai departe cu mine, ce noroc, ce binecuvântare!

 

  

 

Brașovul și întâmplările lui minunate

Acesta e un loc plin de fengshui. De fapt, cred că fengshuiul a fost plantat adânc în miezul lui, cu mii de ani în urmă, înainte de Biserica Neagră, înainte de zidurile cetății, de vreun bătrân înțelept sau sfânt aflat în trecere, cu toiagul ciocănind în căutarea culcușurilor sacre. A pus un sâmbure, de gutuie-castan probabil și l-a afundat adânc cu toiagul în locul acela ascuns în care tremura adierea viitorului. Așa a răsărit  totul. De aceea și azi Brașovul se revarsă în zeci de castani, care și-au întins coroanele și florile peste întreg orașul. De aceea, ici și colo, răsar gutuii- semn  străvechi al iubirii. Dar începutul e atunci, demult, în sâmburele acela curat și neînceput. În sămânța aceea de un galben ca mierea. Îmi pare un loc binecuvântat prin desăvârșire. Mă face fericită numai simpla existență aici. De unde altundeva dacă nu de la fengshui?! Plus că mi se întâmplă numai lucruri miraculoase.

Întâi și întâi m-am întâlnit cu big G. Hoinăream eu fără țintă, scăldându-mi ochii într-una din cele mai frumoase piețe ale lumii, Piața Sfatului, pe care o găseam pur și simplu perfectă, cu clădirile ei în culori pastelate, mozaic curgător de armonie,  cu aerul sumbru și epic al Bisericii Negre și cu Tâmpa cea verde ținând spatele, cu lumina aceea medievală, cu totul specială alunecând melancolic peste tot întregul, când brusc ochii mi-au fost atrași de o ofertă de kurtos kalacs. Am lăsat baltă frumusețea burgului și m-am dus să studiez în detaliu dulcele tradițional, neavând în nici un caz de gând să mi-l cumpăr, va rog să mă credeți, căci încerc să exclud zahărul din dieta zilnică (ca tot omu’, deocamdată doar încerc, sărac de mine, ca doar nu-s Hercule!). După ce am tras un pic pe nas aroma dulce de cozonac, amestecată cu abur de fierbințeală și scorțișoară, simțind o oareșicare satisfacție interioară, m-am întors să plec, lăudându-mă singură pentru exercitarea liberului arbitru, când ochii mi-au fost atrași de un kurtos pufos, aflat în mâna cuiva mai norocos. Unii își permit să înfulece tot ce le iese în cale, zău așa. Am ridicat privirea urmărind cum zboară efluviile caramelizate în fire subțiri și invizibile. Am încremenit în neîncredere încremenită și deplină. Nu, nu se poate. M-am uitat fix, îngrijorată că iar nu recunosc oamenii, cum am prostul obicei. Dar totuși!  Părul creț, electrizant, gura roșie ca fraga, rochița șic și, mai ales, inconfundabilul râs vibrant, colorat până la curcubeu, rostogolindu-se prin aerul medieval și colorându-l cubist. Era ea. Big G din Anglia. Prietenuța noastră dragă. Aici, în Piața Sfatului.  Hodoronc-tronc. Exact în secunda trecerii mele pe acolo. Dalele uriașe ale puzzle-ului lumii se potriviseră pe o bucățică de kurtos. Îmbrățișări, râsete, bucurie. Bucurie caldă, luminoasă, copleșitoare. Hrănindu-mi sufletul meu de Brașov. Câteva minute doar, dar exact pastila aceea de sacru de care vorbeam, sâmburele de gutuie. L-am pus cu grijă la păstrare în buzunarul amintirilor prețioase.

Asta la începutul zilelor mele în cetatea magică. Chiar la sfârșit, am mai avut o întâlnire. Tot așa, la umbra Bisericii Negre. Pe fundalul căreia s-au proiectat brusc codița blondă, săltăreață, chipul dulce, transparent al uneia dintre cele mai dragi eleve ale mele. Un vârtej de emoții și încântare că pot să-mi iau rămas bun de la ea, căci am auzit că s-a mutat din orășelul nostru aflat în comă existențială și a zburat spre unul din locurile  foarte vii ale României. Spre Cluj. Dar acum iată-ne în Brașov. Ce potrivire incredibilă!  Credeam că nu o s-o mai văd. Și uite! Minunea! Dulceață, inocență și frumusețe în stare pură. Am trepidat de fericire o zi întreagă, numai pentru că mă întâlnisem cu copila cea minunată trei minute de lumină.

Apoi, tot în zona miraculosului, e incredibil cum funcționează acest oraș.  În stațiile de autobuz sunt afișate hărțile și orarul de circulație. Câteva zile m-am tot ciupit, nevenindu-mi să cred că autobuzul venea exact la ora la care scria. 11:13 ?! Acolo era!  Aer condiționat, stațiile anunțate în autobuz, civilizație. După câteva zile de șoc puternic, am început să am dubii serioase cu privire la țara în care mă aflam, mai ales că se vorbește mult în tot felul de limbi, de la italiană, germană, până la chineză. Orașul e plin ochi de turiști veniți să soarbă adânc românismul.  Și au ce soarbe. Nu mă mai săturam eu însămi de mersul cu autobuzul. De inteligența uimitoare (nebănuită până atunci) cu care mă descurcam și deveneam un expert al transportului în comun, înțelegând hărți și trasee, știind cum să le combin, având un sentiment de siguranță absolută, bazat pe perfecțiunea sistemului la care aveam acces nelimitat pe baza unui card. Pe lângă asta, cireașa de pe tort, străzile au niște nume superbe, purtând suflul istoriei și al lui Tolkien. Dacă vă întrebați cum a ajuns Tolkien în Brașov, răspunsul e simplu. Magie! De la Dealul Cetății, până la Strada de Mijloc, de la Strada Lungă la Apullum și Strada Castanilor. Încă mă ciupesc. Oare ar trebui să-mi trag și o palmă?! România mea, tu ești?!

Următoarea  întâmplare magică a fost o stradă oarecare.  Da, o stradă. Pe care circulam zilnic. Destul de liniștită, dar de asemenea, destul de circulată. Într-o zi au început să o strice. Exact ca aici, la Petroșani. Au săpat și au tot săpat, schimbând țevile și distrugând totul în cale. Harcea-parcea s-a făcut strada.  M-am gândit că uite! Și aici se întâmplă lucruri ireparabile. Ca peste tot în țara asta. Se strică și nu se mai repară veci pururea amin! Că la Petroșani nu se repară! Drumurile sunt așa de proaste acolo că îți vine să-ți iei câmpii și să te tot duci. Apoi am observat o ciudățenie de neînțeles. La început nici nu am înțeles ce se întâmplă. Mă uitam ca la desenele acelea cu “vezi diferența”, dar nu o vedeam. Doar simțeam că ceva e diferit. Aceeași echipă de muncitori pe care o vezi peste tot în astfel de situații, la drumuri, poduri sau pe acolo pe unde se construiesc autostrăzile. Sau pe unde nu se construiesc. Aceeași echipă pe care o văzusem ani de zile la Defileul Jiului, de ajunsesem să ocolesc drumul ăla ca pe drumul calvarului. Apoi, brusc mi-am dat seama. Diferența! Ăștia lucrau. M-am uitat cu atenție. Da, nu era spectacolul obișnuit de tras mâța de coadă, un muncitor fumează, altul privește în zare compunând Miorița, altul doarme la marginea drumului, iar șeful stă cu un caiet în mână și gândește. Foarte profund și îndelungat gândește. Ăștia munceau pe rupte. În canicula marelui oraș, mișunau ca furnicile. Nu se vedea clar care e șeful, dar ei erau în priză. Ca la muncă, de. O săptămână întreagă au dărâmat strada. Au făcut-o una cu pământul. Și apoi, în două zile, au făcut-o la loc. Nou nouță, cu marcaje albe, boboc. Îmi venea să mă pun în genunchi și să o pipăi. Să îi pipăi realitatea. Să îi ating putința. Parcă era zidul chinezesc. Românii noștri au putut să facă o stradă așa de repede?! Să o dărâme și să o înalțe, mai frumoasă ca înainte?! E posibil?! E clar, aici e vorba de magia Brașovului.

Tot aici am trăit cea mai faină coadă de oameni din viața mea. Da, chiar așa. Am trăit-o. Oamenii stând la coadă pot fi un balaur furios. Dar aceștia nu. Stăteam toți la înghețată, cea mai bună din oraș. Treabă recunoscută unanim și parafată. O coadă densă, pe câteva rânduri, cu soarele de după-masă bătând auriu și încins peste capetele noastre înșirate ca mărgelele pe ață. Și ce făceau toți acești români, stând la coadă?! Erau furioși și încrâncenați și paranoici și manipulați?!  Vorbeau de realități paralele?! Nu, râdeau frumos și pașnic, în timp ce analizau cu voce tare care aromă de înghețată e mai bună. De aloe oare? Verde crud. Sau de mango cu smochine? Sau ciocolata aia neagră care îți făcea cu ochiul? Totuși vanilia de Madagascar e fenomenală. Discutau despre locurile în care au mai mâncat înghețată bună, ba în Italia, ba în Franța, ba ce zi frumoasă, ba despre jazz și alte chestii demne de interes când stai și aștepți la o coadă adevărată, o coadă stilată, plină ochi de oameni drăguți și veseli care doreau să mănânce o înghețată. O oră a durat. În față, la vitrină, am cerut să ne lase să gustăm o linguriță din cea de aloe, să vedem cum e. Ne-au dat o porție întreagă, cadou. Am avut o senzație de strălucire magică, fosforescentă, la fel de intens verde ca și înghețata. La fel de înviorătoare și proaspătă ca și ea. Am împărțit-o cu ceilalți de la coadă, prietenii noștri de o clipă. Prietenii noștri de înghețată. Ne-am despărțit făcându-ne cu mâna, râzând bucuroși de întâmplare în soarele unei după amieze de iunie. Savurând gustul incredibil al celui mai bun gelato.

Orașul în care am găsit prieteni. Din aceia de care nu găsești pe toate drumurile. Oameni buni, frumoși. În grădinuța lor din mijlocul orașului au și ei un gutui. Plin ochi de fructe înflorite sau de flori fructate, nu are importanță. Important e că am simțit aburul acela sacru ondulându-se pe lângă toată frumusețea lui aurie de un alb-verde pătrunzător, pătrunzându-mi în ochi și în inimă. În mansarda minunată în care am locuit. În zâmbetele de jur-împrejur. Galbena gutuie, dulce amăruie, parfuma aerul pe care îl respiram clipă de clipă, fiind încă floare, fiind încă în drumul ei de la sâmbure spre soare.

 

Și câte flori are orașul acesta! Țâșnind drept din pământul bătut cu toiagul de marele călător. Castani bolborosind de flori, arbori de soc aproape prăbușindu-se sub apăsarea albă și parfumată, liliac alunecând grațios pe lângă ziduri vechi și trandafiri, mai ales trandafiri.  Înrămând în petalele lor delicate tablourile cu case, bisericuțele ascunse și toate celelalte culori ale burgului. Pasteluri de parfum și culoare ce se învârtejesc în ritmul plimbărilor, de-a lungul străduțele înguste ce urcă spre dealuri.

Și cine țâșnește mai tare, izbindu-ți retina la fiecare colț, la fiecare cotitură?! Tâmpa, muntele-dragon  dormind verde deasupra unui lac de poveste. Oriunde te uiți, verdele lui vibrant, tremurând de viață și palpitând ca o coadă uriașă, te plesnește cu puterea întreagă, nebiruită, magică. Te îndeamnă, hai, trăiește, arzi în toate clipele tale! Acum. Azi! Nu mai lâncezi, nu mai dormi, trezește-te! Umple-te de verde! Trage verdele în piept până în străfundurile plămânilor și aleargă. De-adevăratelea! Bucură-te că ești viu! Învață să fii viu! Poate acolo a îngropat sfântul sâmburele lui de gutui, sub Tâmpa, în miez de verde. De acolo răsare miraculosul. De acolo a răsărit orașul. Acest Kronstadt, oraș al Timpului.

 Și nu în ultimul rând, e miraculos ce a făcut orașul acesta pentru mine. M-a luat așa cum eram și m- a ținut strâns în brațele lui cu arome de gutui viitoare și flori. M-a lăsat să plâng cât am vrut și apoi, încetul cu încetul mi-a suflat aerul lui magic până în adâncurile ființei. Încă o dată și încă o dată. Și am simțit cu adevărat liniștea. Liniștea aceea frumoasă care îți face sufletul să cânte de bucurie și umple de sens fiecare respirație. Fiecare pas. Fiecare atingere a lumii. Starea de bine absolut care îți vindecă toate cele și te aruncă spre înaltul cerului, într-o explozie a luminii și a încântării solare de a trăi. M-a făcut bine. Cu adevărat bine. 

Mulțumesc, oraș frumos. Pentru toate întâmplările tale minunate. Pentru aburul vrăjit pe care l-ai aruncat peste ochii mei. Mi-ai umplut sufletul de soare. Te pun pur și simplu în capul listei.  În topul topurilor.

Pentru tine aș mai rămâne.

 

Pentru tine, Doamnă!

Pentru că tu, Femeie, esti cea care împlinește Rostul, cea care ridică Lumea din nimic, cea care ordonează Timpul și Florile, cea care are grijă de toata frumusețea și iubirea. Fragilă ca o emoție, atât de subțire, puternică ca adevărul și muntele și marea. Cea care găsește cosmosul în haos și, dacă nu-l găsește, tot îl construiește cu mâinile, cu zâmbetul, cu  inima ei de lumină.  Pentru că tu, Femeie, ești cea care mereu dăruiește totul. Din nou și din nou. La nesfârșit.

Portret în filigran  de bujori  și "vert de terre"

Pentru Cami,

Care are totul foarte bine organizat în punguțe, cutii și cutiuțe de tot felul;

Care, în ciuda acestui fapt, caută mereu ceva pierdut, risipind minute prețioase presărate ca petalele uscate prin sertare;

Care într-adevăr este o fire pasională, tot ceea ce face, face cu pasiune vulcanică: aspiră ore întregi, nu vreau să spun câte ( efort nemaiîntâlnit de mine vreodată în această viață), mătură curtea cât de zilnic poate și se cufundă absolut total în momentele ei zen( care durează doar câteva minute, din păcate, căci haosul lumii e mare și ea trebuie să-l ordoneze);

Care poartă 2 șosete diferite la jobul ei megaimportant, numai pentru a se drăgăli dulce cu copila ei de departe ( “departe” e locul unde sunt celelalte două șosete);

Care stă 1 oră la coadă pentru înghețată, cu veselie și cu pasiune, of course;

Care e cea mai șefă bos pentru că deciziile ei sunt mereu cele mai bune;

Care mă face să râd cu poftă;

Care înoată 36 de bazine, joacă tenis sâmbăta, schiază, patinează și dumnezeu știe ce altceva mai face, dar mai ales mă târăște în plimbări nesfârșit de lungi și de fermecătoare, pe dealurile Brașovului;

Care e o forță a naturii, un tsunami căruia nimic nu-i stă în  cale, eu oricum n-aș îndrăzni;

Care nu vrea să mănânce zahăr, dar continuă să umple casa de ciocolată delicioasă și biscuiți mirobolanți, să nu uităm prăjiturile!- toate depozitate în cutiuțe și punguțe, for sure!

Care caută un sfert de oră după măcinătorul de scorțișoară ( acesta e chiar numele lui!), apoi zdrobește cu mare efort bețele în mojar și în sfârșit, le macină herculean cu măcinătorul ( eu nu am putut să răsucesc mânerul nici măcar 1 mm, de unde se vede că sportul cu ghiotura are un efect salutar în ceea ce privește măcinarea lucrurilor), anyway, un proces aproape preistoric de obținere a prafului de scorțișoară prin care Cami a trecut ca o adevărată “cave woman” în numele declarat al naturaleței;

Care, dimineața pe la 7, când nici nu puteam să adun 2 sunete, s-a hotărât să schimbe fețele de pernă, ceea ce am lăsat-o să facă, în timp ce m-am carambat să-mi beau cafeaua! Uneori nu pot să fac față esenței ei pasionale. Am și eu slăbiciunile mele.

Care s-a hotărât să mă culturalizeze și mi-a dat tot felul de albume cu picturi și gravuri, exclamând extaziată cât sunt de minunate. Mie nu-mi spuneau chiar nimic. Ba chiar îmi trecea prin cap că și eu aș putea să le fac pe unele, atât erau de urâte. Mai trebuie să ascult și muzică clasică, cred, până se va convinge că sunt o cauză pierdută. Cu tenisul e clar că a abandonat lupta. Deși uneori îmi spune tot felul de nume de jucători, ca și cum aș înțelege ce-i cu ei. O aprob, că e mai simplu. Dar și-a dat seama și singură ce soi de nesoi sunt când am pronunțat cu emfază numele celui mai mare jucător al tuturor timpurilor, Ferrero Rocher. Cică asta e o ciocolată, dar de, am făcut și eu ce  am putut. De unde nu-i, nu se poate cere.

Pentru Cami,

Care, în ciuda programului superaglomerat și multitasking, vrea să îi dau mesaj în fiecare zi că sunt bine;

Care a scos capul pe geamul mansardei, dimineața la 7, să întrebe îngrijorată dacă mi-am luat cheile;

Care, după o zi absolut epuizantă, presărată și cu dureri de cap, a mai găsit puterea de a plânge împreună cu mine și de a-mi ridica moralul căzut sub pământ- sarcină deloc ușoară, va rog să mă credeți!

Care m-a ajutat să înțeleg principiul hygge, în toată desăvârșirea sa măreață și delicioasă, atunci când mi-a pus cele mai frumoase farfurii în față, una pentru fiecare fel de mâncare ( nici nu am știut că  există farfurii speciale pentru pește!). Nu cred că e cazul să menționez că, până la a mă perfecționa în hyggelig, mâncam din cutii de plastic, încălzite la microunde. Și acum mă cutremur în ce hal eram!

Care nu își cumpără bluza care i-a plăcut de la Colours of Benetton, dar ajută în stânga și în dreapta, ajută întruna, pe cei de departe, pe cei de aproape, dăruiește și tot dăruiește, pur și simplu, așa cum un arbore își dăruiește fructele;

Care mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat dulceața de trandafiri.

Pentru Cami, 

Alături de care viața are o altă vibrație, un alt gust;

Pe care te poți baza întotdeauna, dar absolut întotdeauna, no matter what.

 

Îți mulțumesc că m-ai adăpostit la umbra ta.

 

 

 

 

 

Aici și acum

Pătura albastră, iarba verde, stau întinsă la soare, e primul picnic de anul acesta. Soarele mi se filtrează auriu și încântător printre gene, sunetele sunt o simfonie de ape curgând, păsărele și albine, greieri, lăcuste, ce-or mai fi. Și clinchetele frunzelor ce se învârt și se tot învârt într-o ciuleandră a vântului și a luminii.

Trag adânc aer în piept. Miroase a verde de brad, a verde de pământ, a verde umed și încins, a cimbrișor de deal și de vale. Miroase a apă, a curat, a munte.

Deschid ochii să măsor nivelul realității. Un pic, așa. Să nu o iau chiar razna cu fanteziile. Lângă mine, trei mesteceni, zornăindu-și fericiți aripile de frunze argintii sub un cer albastru-lacrimă. Brazii tremurandu-și acele și împrospătând totul cu miros de veșnicie.

Muntele se înfige cu toată splendoarea lui în prim plan, e măreț de te ia cu leșin, acum văd că seamănă cu marea, la fel de nesfârșit, la fel de urieșesc și copleșitor. Își unduiește valurile de verde și înaintează spre mine, retrăgându-se apoi în maree adânci și amestecate de arbori și frunze.

Sunt doldora de fericire, aici și acum. Îmi pipăi fericirea cu degetele și o simt clară și strălucitoare în 5 dimensiuni. Mă umple și se revarsă cântat, scânteind, în afară. Probabil că strălucesc ca un far, ghidându-mă eu pe mine însămi. Prin lumină.

 

I don’t give a damn

Sau nici cât o ceapa degerata

Tocmai am terminat de citit “Arta magică a durutului în cot” și mi-am dat seama, fericită și încântată, că fac parte dintre iluminați (celelalte categorii fiind copiii și nesimțiții). În sfârșit sunt și eu o iluminată! E o senzație pură și nemaîntâlnită, savuroasă prin prospețimea ei.  Mult am luptat să ajung la nivelul ăsta. Chiar am exersat toată viața durutul în cot ( fără să-mi dau seama ce fac, așa o inocentă, draga de mine!), știam expresia chiar și pe franțuzește, ceea ce spune multe despre implicarea mea în subiect. “Je m’en fiche” îl completează strălucit pe “I don’t care” ( ca să nu folosim celelalte variante englezești care sunt absolut savuroase, dar nu pot fi rostite în public!) și ambele mi-au călăuzit pașii prin întunericul datoriilor față de societate și omenire.  

Sunt o grămadă de lucruri de care îmi pasă încă (v-am spus că nu fac parte din categoria nesimțiților, zău așa!) și altele pe care nu dau nici o ceapă degerată. Lunga listă a celor care nu au nici o relevanță pentru mine explică limpede de ce tocmai mi-am permis să stau o oră cu ochii holbați la mișcarea norilor pe geamul mansardei, fără nici o grijă că-mi pierd timpul atât de prețios. Explică chiar foarte clar de ce lumea crede că sunt o zănatică cu capul în nori- aceiași nori- visătoare până la a intra cu capul în stâlpii vajnici de pe stradă, aiurită până la a mă împrăștia în mijlocul trotuarului din cauză că mă uit după curcubeie. Spre deosebire de alți oameni normali, dedicați și devotați ( să nu uităm  stresați!), eu am mult timp liber pentru mine, cu care fac ce vreau eu. E o adevărată rușine, dacă mă întrebați, cât timp liber am. Dar bineînțeles că eu nu simt decât satisfacție. O satisfacție rotunjoară și grăsuță, pufoasă și autosuficientă. Ceilalți pot fi invidioși sau critici și să mustăcească chiar acum tot felul de cuvinte nefericite, pe care nu vreau să le aud, dar eu cred că toți ar trebui să se elibereze din capcana ritmului Rock N Roll în care își trăiesc viața, gâfâind ca după un maraton de 100 kilometri, alergat zilnic. Sărăcuții! Doamne ferește, poți să faci poc pe drum. Și ce se va întâmpla atunci cu toate treburile presante și indiscutabil necesare pe care trebuia neapărat să le faci?! Toți ar trebui să își creeze niște supape de siguranță acolo, în creierul acela minunat și multitasking, să-și regăsească timpul pierdut aiurea făcând atâtea chestii utile, să îl cultive ca pe o plantă rară și gingașă, să îl țină îmbrățișat cu căldură la pieptul lor duios, în timp ce stau pe șezlong, sorbind o limonadă parfumată cu ghimbir și admirând alene dansul delicat al norilor. În timp ce savurează zona magică a inutilului.

Ca orice iluminat, simt nevoia să îi inspir pe cei din jurul meu, să le ofer  un model în viață, așa că voi încerca să trec în revistă câteva din lucrurile de care mă doare în cot ( lista completă mi-ar lua ani din viață și oricum nu dau nici o ceapă degerată pe chestiile perfecte și complete). Lipsa acestor lucruri din viața mea e salutară și benefică, o bucurie continuă, ceea ce îi doresc oricui. Dacă veți avea tăria de caracter să mă urmați ( căci îți trebuie tărie, nene!), vă spun limpede că nu e ușor să fii iluminat. E chiar un job foarte greu, care cere un exercițiu de ani de zile. 

Așa grăiește un guru iluminat ( o fi pleonasm?!):

 1.  Nu-mi pasă absolut deloc de completarea hârtiilor, dosarelor, hârtiuțelor, situațiilor, tabelelor și a altor bazaconii născocite de tot felul de funcționari zeloși și iubitori de formă ( fondul este o noțiune care nu interesează pe nimeni pe aceste meleaguri!). Am hotărât cu mult timp în urmă că nimeni nu le citește, nimeni nu are nevoie de ele, nu ajută la nimic. Sistemul de învățământ românesc nu se schimbă în bine ( cel puțin în ultimii zeci de ani nu s-a schimbat chiar deloc în bine!) pentru că eu completez situații cu numărul de absențe lunare, cu media claselor pe semestre, câte fete, câți băieți au luat note între 7-8,99 , pentru că fac rapoarte de analiză și scriu în tot felul de registre. Tone de hârtii pentru nimic, nici măcar nu s-a uitat nimeni pe ele vreodată. Nimeni, niciodată nu s-a uitat prin dosarele mele în ultimii 28 de ani. Formă, formă, formă! Prefer să mă dedic fondului.

 

 2.  Nici de locul de parcare din fața blocului nu-mi pasă. Oamenii se sfărâmă de nervi dacă le ia cineva locul de parcare, ați observat asta?! Nu că ar fi locul lor privat, dar e de la sine înțeles că dacă l-ai ocupat cândva, demult, e al tău. Programul-buclă pavlonian din capul tău îți spune că acolo trebuie să parchezi. Că-i numai în capul tău, e o altă mâncare de pește. Și apoi vin tot felul de nenorociți care nu înțeleg ordinea firească a lucrurilor și îți ocupă locul. Să te ții stres, înjurături, spaime existențiale. Mă doare în cot. Întotdeauna se mai găsește un loc. Niciodată nu am rămas cu mașina neparcată.

  

 3.  Ce să mai vorbim de small talk. Sigur că înțeleg nevoia oamenilor de așa ceva. Dorința lor imperioasă de a discuta despre cum vărul nevestei lui Gheorghiță, fiul vecinului din capătul străzii și-a schimbat culoarea casei în roz și a enervat jumătate de stradă. Despre telenovela turcească care a uimit țara și în care Yosuf o iubește pe Jasmin, care de fapt e mătușa lui, care de fapt nu știu ce și nu știu cum, despre noul model de blugi ( ăia care de-abia se mai țin pe picior, cu un model complicat și savant de găuri), care se poartă neapărat cu șosetele acelea minuscule și invizibile ( vă dați seama că nu știu ce vorbesc!), despre cum se face ciorba de perișoare din moși strămoși. Înțeleg că oamenii se relaxează vorbind vrute și nevrute. Dar aleg să nu mă intereseze. Aleg să mă retrag din așa ceva pentru că mă plictisesc de moarte. Prefer să stau cu ochii-n soare și să visez de una singură la frumusețea ascunsă a lumii. În tăcere. 

 

 4. De asemenea, mă doare în cot de părerea vecinilor. A necunoscuților. Și a cunoscuților care se bagă în seamă. Nu mă interesează. Pot să creadă ce vor, când vor și în ce variantă vor. Nu m-am băgat în viața lor, nu am emis judecăți de valoare inestimabilă referitoare la viața lor privată, mă doare în cot de opiniile lor, de judecățile sau criticile enunțate la un colț de bloc sau la un colț de conștiință și bunăvoință. Să fie cât de români vor, să își dorească să crape și capra oricui, să morocănească și să bârfească. Eu sunt în lumea mea. Senină. Zâmbitoare. O lume cu zambiluțe zen.

 

 5. Tot acolo și condițiile meteo. Zău așa, ce importanță are că mâine va ploua, va ninge sau va coborî nisipul saharian peste mașinile aflate în parcare. Nu sunt agricultor, for Pete’s sake! Îmi petrec 90 % din viață sub acoperiș. Cu zeci de mii de ani în urmă, mai zic, peștera era destul de friguroasă, simțea omu’ nevoia să iasă nițel la soare. Dar să manifești și acum bucle mentale de om preistoric și, din apartamentul tău protejat contra fulgerelor, să te îngrijorezi pentru fiecare schimbare meteo?! Că vine grindina, că vine tornada! Păi și poți tu să le oprești?! I don’t care!

 

 6.  Îmi pun ochelarii de cal vizavi de durerea mea de călcâi. O perioadă destul de îndelungată mi-am dedicat multe minute și ore investigării durerii ascuțite din călcâi. Un pinten, au spus doctorii. Nu aveți ce-i face. Aoleu, nenicule, și cum mai umblu eu?! Un pinten de gloabă bătrână, dacă eram în zona întunecată. Unul de inorog, dacă reușeam să găsesc zona luminoasă. Așa că m-am hotărât să mă doară-n cot de călcâiul meu. Aveam mult de umblat în vacanțele mele de care îmi pasă inimaginabil, nu-mi puteam permite ca o durere oarecare să mă oprească. De când îi dau cu tifla, călcâiul se descurcă singur. Mai scheaună din când în când, copleșit de ascuțiș, dar apoi amorțește recunoscător și eu mărșăluiesc cu nesimțire pe trotuarele lumii. Sau cu iluminare.

 

 7.  O, dar nu îmi pasă chiar deloc de centenare. Oare ar trebui să spun că-mi  pare rău?! Pentru că nu îmi pare. Nu înțeleg nimic, dar chiar nimic din sărbătorirea a 100 de ani de când a luat ființă orașul. Țara. Neamul. Mii de oameni care se îngrămădesc să sărbătorească, împiedicându-se prin gropile patriei, făcând poze minunate cu drapele și coloane mărșăluind eroic pentru a le trimite copiilor plecați pe alte meleaguri. Istoria noastră măreață, tam tam, o chichiță fericită de care ne agățăm pentru că viitorul are ochii holbați în depărtare, după nepoții pierduți. Care acum se nasc cu cetățenie engleză, italiană, suedeză sau neozeelandeză. Orașul meu e pe jumătate mort, aproape toți sunt plecați într-aiurea și ferestrele întunecate ale apartamentelor goale se chinuie să respire în pustietatea nopților, dar hai să sărbătorim! Găsim noi un centenar pe undeva! Nu, nici vorbă, nu dau nici o ceapă degerată pe tăierea panglicilor. 

 

 8.  Dar ce ziceți de pantofii cu toc?! În urmă cu ceva timp, prin anii entuziasmați ai tinereții mele, am decis că nu pot să suport tocurile. Chinul de a le purta era mult prea mare, efectiv centrul de greutate îmi aluneca la vale și simțeam același gen de tortură pe care trebuie să-l fi simțit micuțele chinezoaice cu picioarele legate. Adio picioare lotus. Nu pentru mine. Ce ușurare! Să porți pantofi comozi, plați, în care degetele se lăfăie ca lopoșelele de broască, nelotusate și nestresate. Adio frumusețe și eleganță feminină, bun venit comfortul meu drag, bun venit draga mea libertate a exprimării. Liberul arbitru tre’ să-ți folosească la ceva în această viață.

 

 9.  Mă doare în cot ( aoleu, era să scriu altă expresie!) și de fondul de ten. Și alte farduri. Adevărul adevărat e că nu am nici cel mai mic talent în fircălirea feței! Și dacă încerc să pun un creion albastru pe sub ochi, o dungă iese mai groasă, una mai strâmbă, apoi uit și dau cu degetele, în încercarea de a limpezi realitatea ( știți cât de neclară e uneori!), așa că nu vă puteți închipui cu ce ușurare am renunțat la orice fel de practici irositoare de timp! Dimineața îmi folosesc ora câștigată astfel bând cafea, ascultând muzică și jucând bile. Ce poate fi mai înviorător?! Simți cu adevărat că trăiești.

 

 10.  Ultimele, dar nu pe ultimul loc: relațiile false. Ar putea să șadă chiar pe primul. Ca Cersei pe tron. Cât timp pierdut cu tot felul de zâmbete strâmbe, măguliri rânjite și tertipuri manipulatorii.  Contractul social își șoptește întruna mantra:  “Fii politicos, fii sociabil”. Să stai ore întregi cu oameni pe care nu-i placi defel, să-i asculți debitând tot felul de chestii inepte, să-i asculți cum te caracterizează și cum te definesc conform măsurii lor, să le vezi limitările și să le suporți pentru că “așa e frumos” și “ așa se cade”. Să le asculți lăudăroșeniile sfruntate, să vezi cum orice subiect se răsucește spre persoana lor, e vorba întruna despre ei, ei și numai ei, să-i vezi cum se uită la tine , nu ca să te vadă pe tine, ci ca să-și vadă reflexia în ochii tăi. Nu am putut să suport niciodată chestiile astea și de obicei m-am fofilat cu mai mult sau mai puțin succes din ele. Cu din ce în ce mai mult succes pe măsură ce iluminarea m-a luat în brațele ei. Nu pot să sper decât că, până la urmă voi ajunge la adevărul complet al relațiilor mele. Fără fake-uri. Mă rog, s-ar putea să fiu nevoită să mă retrag pe o insulă pustie ca să reușesc asta, dar ce e rău în a locui pe o insulă pustie?! Cu marea albastră de jur împrejur. Atotprezentă. O, da!

 

Cum ziceam, acestea sunt doar primele zece elemente din niște liste foarte lungi, nu are importanță câte altele mai sunt, importantă este ideea de bază. Aceea a holbatului liniștit pe fereastra mansardei, spre cerul imens și plin de nori-gânduri-fluturi. Aceea a tihnei dulci și atotcuprinzătoare în care poți să simți însăși iluminarea lumii. În care poți să simți cum tu, fir de nisip, strălucești în sclipirea mai mare a luminii și a frumuseții. 

 Aceea a încetinirii timpului. 

Pacientul român

Ne dati ori nu ne dati?!

Îmi place Clujul. Pare cumva o altă țară. Când te apropii de el și dealurile lui molcoame și minunate te înconjoară și copleșesc cu dulceața lor arhaică,  blând ondulată în verde mioritic, când culmea! șoselele devin foarte bune și oamenii nu mai sunt  crispați și ursuzi, atunci știi că ai ajuns. Și atunci poți să te bucuri ca de o călătorie în străinătate, să te cufunzi mirat și fericit în armonia clădirilor și a străzilor, să îmbrățișezi abundența cărților de Cărturești și cafenelele tot una și una. Călcând apăsat prin vechea cetate sau printre florile Grădinii, poți continua să te miri cum de ai fost așa de norocos să întâlnești atâta frumusețe. E viață bună în Cluj. E Europa. Totul respiră la alt nivel.

Chiar și sistemul sanitar. Inspiră, expiră într-o ritmicitate perfecționistă. Armonios și salvator. Ochii a jumătate de țară privesc cu speranță spre dealurile Clujului.

Speranța m-a mânat și pe mine din urmă. Eram la un spital oarecare din vibrantul oraș, bucuroasă că voi fi îngrijită și bibilită la nivel european. Și uman. Asta în caz că doream să mă joc de-a Pollyanna și să găsesc motive de bucurie chiar și într-o internare în spital. Ajunsesem să simt acut nevoia de nițică umanitate, glazurată frumos în civilizație. Simțeam o nevoie primară să fiu eu, nu o pacientă purtând eticheta bolii ei. Cu greu îi făcusem față doctoriței mele de la Petroșani care țipase la mine fiindcă vroiam să-mi facă analizele. Și nu aveam programare. Cu două zile înainte de operație. Există un protocol. Cum îndrăznesc eu să îl calc?! Să-mi fac programare. Și după aceea mă va trimite la analize. Și la urma urmelor de ce trebuie ea să-mi facă analizele și nu mi le fac cei din Cluj?! Chiar așa! Că doar Clujul e o altă țară. Nici mie parcă nu mi se pare normal să îți faci analizele într-o țară și operația în alta. Ce facem aici, domle?!  Țipa și îmi spunea că operația mea nu este o urgență, urgență e când mori, așa că programarea e vitală. Dar o să facă ea infarct înaintea mea pentru că o enervez în halul ăla și atunci o să rămân fără doctor și ce o să mă fac atunci?! Și degeaba spun că ea e doctorul meu, cel din Cluj e doctorul meu. Să-mi facă el analizele. Iar eu stăteam ca un milog la ușa ei, cu lacrimile sugrumându-mi demnitatea  și încercând să mă strecor printre țipetele ei. Încercând să înțeleg cum de am ajuns în ipostaza în care cerșesc pentru viața mea.

Dar să revenim la spitalul din Cluj. Unde nu țipa nimeni. Pe culoare grupuri, grupuri de oameni în halate albe, vorbind în engleză, germana, franceză. Frumos, frumos. Spital universitar. Îmi creștea inima de bucurie. Dar câte limbi străine vorbesc doctorii de aici! Eram eu mândră de ei, românii mei adevărați, deștepți și calmi, nezbierători și fără personalități multiple. Așa de tare îmi crescuse mândria națională, încât aproape nu am băgat de seamă că am așteptat  5 ore până am fost internată și am aterizat în salonul de reședință. Mă durea capul îngrozitor, nu băusem cafea sau apă, nu mâncasem, dar era atât de bine să mai simți un pic de mândrie că ești român. Uitasem sentimentul. Îl pierdusem undeva între plecarea fiului meu din țară și realizările politico-lingvistice ale celor ce ne conduc. Așa că am așteptat. Ce să-i faci, dacă jumate de țară era acolo?! Toți dorind cu ardoare același lucru. Să fie tratați de doctori europeni. Vorbitori de limbi străine și luminați. Gata să vindece cu mâinile lor minunate. Toți dorind să scape din ghearele spitalelor locale, din derizoriul total în care plutesc navele lor eșuate și vechi,  navele  lipsei de speranță, sufocate până-n gât de sărăcie și țipete, nervi și istericale de țațe.

Oricum, ca să ajungi la alt nivel trebuie să faci sacrificii. Așa ne-a învățat bunul meșter Manole. Pe lângă dragul de ciobănaș mioritic. Sacrificiu și acceptare. Rețeta supraviețuirii. Nu te revolta, destinul nu e în mâinile tale. Cinci ore de analizat atmosfera și de respirat cu greu sub asaltul durerii de cap.  Răstimp suficient să începi să simți că bieții doctori nu au ce altceva să facă, decât să te transforme într-un pui pe bandă rulantă. Cu doar câteva spitale și câțiva doctori cum ai putea trata juma’ de Românie?! Iute, iute. Azi operația, mâine acasă.  Nu apuci nici să știi cine sunt pacienții, nici să le zâmbești, doamne feri să afli care le sunt emoțiile și gândurile. Spaimele care le tulbură mințile. Încercam să sper că sistemul chiar funcționează foarte bine, în cele mai mici detalii, această superbă fabrică de însănătoșire grabnică, căci altfel puteam să intru în frici dubioase și nedemne în care îmi imaginam că mi se operează din greșeală altă zonă a corpului sau sunt confundată cu alt pui nefericit de pe aceeași bandă ce rulează cu viteză năucitoare.

Răstimp suficient cele cinci ore ca veștile să circule între pacienții ce vorbeau doar limba română. Așa am aflat și eu că e greu să treci la alt nivel, dacă nu știi parolele. Adică plicurile. Adică cât se dă. Dar am aflat. Prin telefonul fără fir de la ușa secției. 250 euro la chirurgul principal. 150 de euro la secund. Și 50 de euro la anestezist. Am icnit. Și bucuria mi s-a cam dus pe apa sâmbetei. Presiunea a zeci de ani de umilință românească absolut mioritică s-a așezat exact pe umerii mei, rânjind satisfăcută. “Să te văd ce faci!”, a clonțănit cu aere de mare boieroaică.”Ce?! Nu dai?!?! Las’ că vezi tu!”. Tot în Românica eram. Tot oaie nefericită.

Salon de 3 paturi, curat, frumos. Numai 3?!  Baie în cameră?! Incredibil. Nu-mi venea să cred ce-mi vedeau ochii. Ce fericire în mijlocul nefericirii!  Mâncare foarte bună. Banane?! Iaurt cu fructe?! Totul la superlativ. Începeam să cred că sunt la hotel. În salon, o doamnă pacientă își aranja plicurile la îndemână și se întreba îngrozită cum să le dea. Eu nu-mi aranjam nimic, căci venisem fără. Fără bani, fără plicuri. Nu că nu aș fi avut din leafa mea de profesor, ci că nu vroiam. Din principiu.  Eram cu principiile la vedere, puternice, arogante și superbe. “O doamnă adevărată, cu coloană vertebrală, nu oaie pe camp”. Cam așa îmi susțineam moralul, aflat sub mare presiune. Teribilă presiune. Nici nu pot să cred că am supraviețuit. În timp ce o parte ascunsă a creierului meu se gândea pe cine oare cunosc în Cluj să-mi împrumute bani. Am încercat să le conving pe celelalte două doamne din salon că nu trebuie să dea, că plătim de o viață la asigurări, că doctorii au salarii bune acum, slavă domnului!( din partea mea să le dea oricât salariu, că merită! Chiar nu simțeam nici un pic de supărare că salariul meu rămăsese mai pe la urmă, că doar nu se compară educarea copiilor cu salvarea vieților!). Erau absolut de acord cu mine, era adevărat tot ce le spuneam, dar era viața lor în joc, dacă se supără doctorii?! Păi și ce dacă se supără?! Nu ne mai operează?! Nu ne mai trezim din anestezie?! Nu erau femei simple de la țară, erau doamne de oraș, educate, dar nu puteau să-și joace viața la ruleta rusească. Aveau numai una.

A venit și dimineața operației. În salon intră un doctor foarte politicos și foarte priceput, un pic grizonat de trecerea anilor și ne anunță calm “Eu sunt anestezistul dumneavoastră!”.  Am sărit ca soldățeii în picioare, să dăm raportul. Zic “priceput” pentru că numai ce s-a uitat la una dintre noi, că a și  întrebat-o dacă a suferit recent cu urechea, știe că fața ei are o ușoară pareză?! Am rămas cu gura căscată, ea chiar ne povestise despre urechea ei.  Doctorul superamabil a aflat repede din ce orașe provenim, ce boli avem și multe alte cele. Am urmărit cu stupoare cum, în timp ce pălăvrăgea amical cu noi, două paciente i-au strecurat plicurile în buzunar. Iar el a zis simplu și frumos “Mulțumesc”. Fiecăreia în parte. Apoi s-a uitat la mine, așteptând o secundă. Eu i-am surâs. Cred că un pic strâmb și palid. Și a plecat, cu colțurile albe ale plicurilor ieșind în evidență pe fondul halatului verde. La vedere. “Hait! M-am ars!” Rațiunea  îmi spunea să stau cuminte că nu are ce să mi se întâmple, panica se infiltra tot mai insidios, mai spăimântos. “Cum să fii singura care nu dă?! Ți-ai pierdut mințile, femeie?! Doamna lu’ Papură Vodă!!”

 Au venit să o ia pe prima pacientă. A intrat într-o panică de nedescris, nu pentru că pleca la operație, ci  pentru că nu știa unde să bage celelate plicuri. Vai! Ea nu dăduse încă banii pentru nr 1 și numărul 2. Agitată, i-a băgat în buzunarul halatului și a dat să plece, dar asistenta i-a spus cu blândețe că nu e voie cu valori în sala de operație și dacă are, vor fi sigilate. Într-o disperare îngrozitoare și-a lăsat plicurile în sacoșă și a plecat terifiată. Nu se conformase. Creierul ei îi spunea cu obstinație “Nu ai dat , nu e frumos. Așa te-au învățat părinții tăi? Strămoșii tăi?! Nu ai bun simț!”

După o oră,  au venit să o ia pe a doua pacientă. “Oo, ce bine că scăpăm repede”, m-am gândit eu ușurată. Apoi au început să se scurgă orele și după mine nu mai venea nimeni. O oră, două,  trei, patru. Mă învârteam ca un leu în cușcă, încercând să respir adânc și să nu o iau razna pe tărâmul fricilor paranoice. Simțeam tot mai clar că cei 50 de euro făcuseră o diferență. Rațiunea mi se scofâlcea și se răsucea în volute tot mai transparente. “Dă-o naibii! Nu ai putut să dai 50 de euro?! Trebuie tu să te dai mare cu principiile tale! Vezi, doamne, cine ești tu! Nimeni, ba chiar Nimeni din Petroșani. Și vrei să schimbi sistemul. Te-ai trezit tu picătura chinezească!” Am plâns, am oftat, m-am încurajat singură, doar operația mea depindea de chirurgul meu, nu de anestezist. Iar chirurgul meu nu-mi greșise cu nimic până atunci. Ce era el vinovat că lumea băga bani în buzunarul anestezistului?! Doar un fir mă mai despărțea de renunțarea la principii, doar un pas mă mai despărțea de lumea lașității și umilinței, când ușa s-a deschis, cam după 4 ore și o doamnă doctor foarte tânără a rostit:” Sunt anestezistul dumneavoastră!”. Hopa! Aveam alt anestezist! Mi-a pus din nou întrebările, din nou răspunsurile. Un râs homeric mă zgâlțâia pe dinăuntru, gata să izbucnească. Fir-ai tu să fii de papițoi, medic primar ce ești! Nu ți-am dat banul și m-ai pasat la rezident! După ce ai avut fișa mea completă în mână, după ce ai spus că ești anestezistul meu! Ei, na, cât de greu o fi de făcut o anestezie?! 

 În timp ce coboram spre sala de operație m-am petrecut pe scări cu primul meu anestezist. Medic primar, doctor în științe medicale.  Era bine mersi, sănătos. Plicurile nu se mai vedeau. Am vrut să îi spun ceva, dar apoi mi-am zis că nu are rost să-mi stric eu starea zen lunatică în care mă îndreptam spre tăiere.

Înainte să adorm, în cele două secunde, știu că nu mi-a fost deloc frică, aveam deplină încredere. Cine mai avea, ca mine, doi anesteziști?! Înapoi în salon, în starea de plutire existențială dată de o anestezie reușită, am făcut mai multe lucruri. 

Am dormit. Am observat cum totul funcționează cu o precizie de mare calibru.  Cum suni noaptea și asistenta vine imediat. Cum ți se vorbește extraordinar de frumos, cum te ajută și te încurajează toată lumea. Cum nimeni nu se enervează și nimeni nu țipă. Cum se face curățenie. O grămadă de muncă, non stop. Comportament de nota 10. Nu am dat șpagă. Nimic, nimănui. Văzând că eu sunt în viață, fără accidente suspecte suferite pe masa de operație, nu au mai dat plicurile nici celelalte din salon. Și după doar 2 zile petrecute acolo nu m-am mai simțit ca un pui dus la tăiere într-o fabrică de mare precizie. M-am simțit ca într-o zonă de război. Era un război pe viață și pe moarte. Și tot personalul medical lucra în viteză, cu precizie de ceasornicar, zi după zi, clipă de  clipă. Pentru că răniții continuau să vină. Și ei continuau să-i salveze. M-am simțit bine să fac parte din asta. Mândră de toata lumea. Și chiar am fost bucuroasă să eliberez patul în mare viteză pentru următorul rănit de pe frontul de afară. Am vrut să-l bat pe umăr și să-i zic:”Stai liniștit. Ești pe mâini bune.”

Am plecat spre casă. Și  eram doldora de bucurie și recunoștință pentru medicii mei minunați, pentru degetele lor fermecate și știința lor de carte, pentru felul în care își aruncaseră lumina asupra mea. Pentru mierea din sufletul meu care-mi alina cicatricile. Dar știam foarte clar că dacă nu eu, ci copilul meu ar fi fost acolo, aș fi dat și eu plicul infam. Aș fi aruncat principiile pe apa sâmbetei. M-aș fi târât în genunchi și aș fi acceptat să țipe și să mă bălăcărească oricine. 

E foarte greu pentru pacienți să nu dea, domnule doctor anestezist. Le e frică. Sunt mii de ani de când umblă cu capul plecat. Mă gândesc că stoparea acestui obicei rușinos, umilitor ar trebui să vină din partea dumneavoastră. Care aveți salariu pe măsura meritelor. Pacienta care aproape plângea de groază că nu a dat dreptul, avea o pensie de 1200 lei. Și era bolnavă. Și dumneavoastră ați luat. Și tot respectul meu pentru dumneavoastră s-a dus. Nu mai meritați nimic. Decât să vă purtați rușinea. Rușinea albă ca varul pictată pe verdele dătător de viață al meseriei. O meserie nobilă pe care o faceți de râs. Umblați prin lume cu halatul pătat, cu obrazul pătat. Sunteți stigmatizat. Și toți știu asta. Și vestea se duce de la unul la altul prin toată țara asta sărmană, cu oameni sărmani și fricoși. Și toți vă știu! Dar nu pentru că sunteți un mare specialist european. Nu pentru că ați studiat zeci de ani. Nu pentru că salvați  vieți omenești și împrăștiați lumina din vârful degetelor. Ci pentru că sunteți un bișnițar mărunt, care și-a vândut onoarea pentru 50 de euro. Atât de ieftin!

 Așa că Clujul e o altă țară. Până la un punct.