Brașovul și întâmplările lui minunate

Acesta e un loc plin de fengshui. De fapt, cred că fengshuiul a fost plantat adânc în miezul lui, cu mii de ani în urmă, înainte de Biserica Neagră, înainte de zidurile cetății, de vreun bătrân înțelept sau sfânt aflat în trecere, cu toiagul ciocănind în căutarea culcușurilor sacre. A pus un sâmbure, de gutuie-castan probabil și l-a afundat adânc cu toiagul în locul acela ascuns în care tremura adierea viitorului. Așa a răsărit  totul. De aceea și azi Brașovul se revarsă în zeci de castani, care și-au întins coroanele și florile peste întreg orașul. De aceea, ici și colo, răsar gutuii- semn  străvechi al iubirii. Dar începutul e atunci, demult, în sâmburele acela curat și neînceput. În sămânța aceea de un galben ca mierea. Îmi pare un loc binecuvântat prin desăvârșire. Mă face fericită numai simpla existență aici. De unde altundeva dacă nu de la fengshui?! Plus că mi se întâmplă numai lucruri miraculoase.

Întâi și întâi m-am întâlnit cu big G. Hoinăream eu fără țintă, scăldându-mi ochii într-una din cele mai frumoase piețe ale lumii, Piața Sfatului, pe care o găseam pur și simplu perfectă, cu clădirile ei în culori pastelate, mozaic curgător de armonie,  cu aerul sumbru și epic al Bisericii Negre și cu Tâmpa cea verde ținând spatele, cu lumina aceea medievală, cu totul specială alunecând melancolic peste tot întregul, când brusc ochii mi-au fost atrași de o ofertă de kurtos kalacs. Am lăsat baltă frumusețea burgului și m-am dus să studiez în detaliu dulcele tradițional, neavând în nici un caz de gând să mi-l cumpăr, va rog să mă credeți, căci încerc să exclud zahărul din dieta zilnică (ca tot omu’, deocamdată doar încerc, sărac de mine, ca doar nu-s Hercule!). După ce am tras un pic pe nas aroma dulce de cozonac, amestecată cu abur de fierbințeală și scorțișoară, simțind o oareșicare satisfacție interioară, m-am întors să plec, lăudându-mă singură pentru exercitarea liberului arbitru, când ochii mi-au fost atrași de un kurtos pufos, aflat în mâna cuiva mai norocos. Unii își permit să înfulece tot ce le iese în cale, zău așa. Am ridicat privirea urmărind cum zboară efluviile caramelizate în fire subțiri și invizibile. Am încremenit în neîncredere încremenită și deplină. Nu, nu se poate. M-am uitat fix, îngrijorată că iar nu recunosc oamenii, cum am prostul obicei. Dar totuși!  Părul creț, electrizant, gura roșie ca fraga, rochița șic și, mai ales, inconfundabilul râs vibrant, colorat până la curcubeu, rostogolindu-se prin aerul medieval și colorându-l cubist. Era ea. Big G din Anglia. Prietenuța noastră dragă. Aici, în Piața Sfatului.  Hodoronc-tronc. Exact în secunda trecerii mele pe acolo. Dalele uriașe ale puzzle-ului lumii se potriviseră pe o bucățică de kurtos. Îmbrățișări, râsete, bucurie. Bucurie caldă, luminoasă, copleșitoare. Hrănindu-mi sufletul meu de Brașov. Câteva minute doar, dar exact pastila aceea de sacru de care vorbeam, sâmburele de gutuie. L-am pus cu grijă la păstrare în buzunarul amintirilor prețioase.

Asta la începutul zilelor mele în cetatea magică. Chiar la sfârșit, am mai avut o întâlnire. Tot așa, la umbra Bisericii Negre. Pe fundalul căreia s-au proiectat brusc codița blondă, săltăreață, chipul dulce, transparent al uneia dintre cele mai dragi eleve ale mele. Un vârtej de emoții și încântare că pot să-mi iau rămas bun de la ea, căci am auzit că s-a mutat din orășelul nostru aflat în comă existențială și a zburat spre unul din locurile  foarte vii ale României. Spre Cluj. Dar acum iată-ne în Brașov. Ce potrivire incredibilă!  Credeam că nu o s-o mai văd. Și uite! Minunea! Dulceață, inocență și frumusețe în stare pură. Am trepidat de fericire o zi întreagă, numai pentru că mă întâlnisem cu copila cea minunată trei minute de lumină.

Apoi, tot în zona miraculosului, e incredibil cum funcționează acest oraș.  În stațiile de autobuz sunt afișate hărțile și orarul de circulație. Câteva zile m-am tot ciupit, nevenindu-mi să cred că autobuzul venea exact la ora la care scria. 11:13 ?! Acolo era!  Aer condiționat, stațiile anunțate în autobuz, civilizație. După câteva zile de șoc puternic, am început să am dubii serioase cu privire la țara în care mă aflam, mai ales că se vorbește mult în tot felul de limbi, de la italiană, germană, până la chineză. Orașul e plin ochi de turiști veniți să soarbă adânc românismul.  Și au ce soarbe. Nu mă mai săturam eu însămi de mersul cu autobuzul. De inteligența uimitoare (nebănuită până atunci) cu care mă descurcam și deveneam un expert al transportului în comun, înțelegând hărți și trasee, știind cum să le combin, având un sentiment de siguranță absolută, bazat pe perfecțiunea sistemului la care aveam acces nelimitat pe baza unui card. Pe lângă asta, cireașa de pe tort, străzile au niște nume superbe, purtând suflul istoriei și al lui Tolkien. Dacă vă întrebați cum a ajuns Tolkien în Brașov, răspunsul e simplu. Magie! De la Dealul Cetății, până la Strada de Mijloc, de la Strada Lungă la Apullum și Strada Castanilor. Încă mă ciupesc. Oare ar trebui să-mi trag și o palmă?! România mea, tu ești?!

Următoarea  întâmplare magică a fost o stradă oarecare.  Da, o stradă. Pe care circulam zilnic. Destul de liniștită, dar de asemenea, destul de circulată. Într-o zi au început să o strice. Exact ca aici, la Petroșani. Au săpat și au tot săpat, schimbând țevile și distrugând totul în cale. Harcea-parcea s-a făcut strada.  M-am gândit că uite! Și aici se întâmplă lucruri ireparabile. Ca peste tot în țara asta. Se strică și nu se mai repară veci pururea amin! Că la Petroșani nu se repară! Drumurile sunt așa de proaste acolo că îți vine să-ți iei câmpii și să te tot duci. Apoi am observat o ciudățenie de neînțeles. La început nici nu am înțeles ce se întâmplă. Mă uitam ca la desenele acelea cu “vezi diferența”, dar nu o vedeam. Doar simțeam că ceva e diferit. Aceeași echipă de muncitori pe care o vezi peste tot în astfel de situații, la drumuri, poduri sau pe acolo pe unde se construiesc autostrăzile. Sau pe unde nu se construiesc. Aceeași echipă pe care o văzusem ani de zile la Defileul Jiului, de ajunsesem să ocolesc drumul ăla ca pe drumul calvarului. Apoi, brusc mi-am dat seama. Diferența! Ăștia lucrau. M-am uitat cu atenție. Da, nu era spectacolul obișnuit de tras mâța de coadă, un muncitor fumează, altul privește în zare compunând Miorița, altul doarme la marginea drumului, iar șeful stă cu un caiet în mână și gândește. Foarte profund și îndelungat gândește. Ăștia munceau pe rupte. În canicula marelui oraș, mișunau ca furnicile. Nu se vedea clar care e șeful, dar ei erau în priză. Ca la muncă, de. O săptămână întreagă au dărâmat strada. Au făcut-o una cu pământul. Și apoi, în două zile, au făcut-o la loc. Nou nouță, cu marcaje albe, boboc. Îmi venea să mă pun în genunchi și să o pipăi. Să îi pipăi realitatea. Să îi ating putința. Parcă era zidul chinezesc. Românii noștri au putut să facă o stradă așa de repede?! Să o dărâme și să o înalțe, mai frumoasă ca înainte?! E posibil?! E clar, aici e vorba de magia Brașovului.

Tot aici am trăit cea mai faină coadă de oameni din viața mea. Da, chiar așa. Am trăit-o. Oamenii stând la coadă pot fi un balaur furios. Dar aceștia nu. Stăteam toți la înghețată, cea mai bună din oraș. Treabă recunoscută unanim și parafată. O coadă densă, pe câteva rânduri, cu soarele de după-masă bătând auriu și încins peste capetele noastre înșirate ca mărgelele pe ață. Și ce făceau toți acești români, stând la coadă?! Erau furioși și încrâncenați și paranoici și manipulați?!  Vorbeau de realități paralele?! Nu, râdeau frumos și pașnic, în timp ce analizau cu voce tare care aromă de înghețată e mai bună. De aloe oare? Verde crud. Sau de mango cu smochine? Sau ciocolata aia neagră care îți făcea cu ochiul? Totuși vanilia de Madagascar e fenomenală. Discutau despre locurile în care au mai mâncat înghețată bună, ba în Italia, ba în Franța, ba ce zi frumoasă, ba despre jazz și alte chestii demne de interes când stai și aștepți la o coadă adevărată, o coadă stilată, plină ochi de oameni drăguți și veseli care doreau să mănânce o înghețată. O oră a durat. În față, la vitrină, am cerut să ne lase să gustăm o linguriță din cea de aloe, să vedem cum e. Ne-au dat o porție întreagă, cadou. Am avut o senzație de strălucire magică, fosforescentă, la fel de intens verde ca și înghețata. La fel de înviorătoare și proaspătă ca și ea. Am împărțit-o cu ceilalți de la coadă, prietenii noștri de o clipă. Prietenii noștri de înghețată. Ne-am despărțit făcându-ne cu mâna, râzând bucuroși de întâmplare în soarele unei după amieze de iunie. Savurând gustul incredibil al celui mai bun gelato.

Orașul în care am găsit prieteni. Din aceia de care nu găsești pe toate drumurile. Oameni buni, frumoși. În grădinuța lor din mijlocul orașului au și ei un gutui. Plin ochi de fructe înflorite sau de flori fructate, nu are importanță. Important e că am simțit aburul acela sacru ondulându-se pe lângă toată frumusețea lui aurie de un alb-verde pătrunzător, pătrunzându-mi în ochi și în inimă. În mansarda minunată în care am locuit. În zâmbetele de jur-împrejur. Galbena gutuie, dulce amăruie, parfuma aerul pe care îl respiram clipă de clipă, fiind încă floare, fiind încă în drumul ei de la sâmbure spre soare.

 

Și câte flori are orașul acesta! Țâșnind drept din pământul bătut cu toiagul de marele călător. Castani bolborosind de flori, arbori de soc aproape prăbușindu-se sub apăsarea albă și parfumată, liliac alunecând grațios pe lângă ziduri vechi și trandafiri, mai ales trandafiri.  Înrămând în petalele lor delicate tablourile cu case, bisericuțele ascunse și toate celelalte culori ale burgului. Pasteluri de parfum și culoare ce se învârtejesc în ritmul plimbărilor, de-a lungul străduțele înguste ce urcă spre dealuri.

Și cine țâșnește mai tare, izbindu-ți retina la fiecare colț, la fiecare cotitură?! Tâmpa, muntele-dragon  dormind verde deasupra unui lac de poveste. Oriunde te uiți, verdele lui vibrant, tremurând de viață și palpitând ca o coadă uriașă, te plesnește cu puterea întreagă, nebiruită, magică. Te îndeamnă, hai, trăiește, arzi în toate clipele tale! Acum. Azi! Nu mai lâncezi, nu mai dormi, trezește-te! Umple-te de verde! Trage verdele în piept până în străfundurile plămânilor și aleargă. De-adevăratelea! Bucură-te că ești viu! Învață să fii viu! Poate acolo a îngropat sfântul sâmburele lui de gutui, sub Tâmpa, în miez de verde. De acolo răsare miraculosul. De acolo a răsărit orașul. Acest Kronstadt, oraș al Timpului.

 Și nu în ultimul rând, e miraculos ce a făcut orașul acesta pentru mine. M-a luat așa cum eram și m- a ținut strâns în brațele lui cu arome de gutui viitoare și flori. M-a lăsat să plâng cât am vrut și apoi, încetul cu încetul mi-a suflat aerul lui magic până în adâncurile ființei. Încă o dată și încă o dată. Și am simțit cu adevărat liniștea. Liniștea aceea frumoasă care îți face sufletul să cânte de bucurie și umple de sens fiecare respirație. Fiecare pas. Fiecare atingere a lumii. Starea de bine absolut care îți vindecă toate cele și te aruncă spre înaltul cerului, într-o explozie a luminii și a încântării solare de a trăi. M-a făcut bine. Cu adevărat bine. 

Mulțumesc, oraș frumos. Pentru toate întâmplările tale minunate. Pentru aburul vrăjit pe care l-ai aruncat peste ochii mei. Mi-ai umplut sufletul de soare. Te pun pur și simplu în capul listei.  În topul topurilor.

Pentru tine aș mai rămâne.