Superiorii din Amsterdam

Mă plimb pe străzile marelui oraș. Am senzația acută că am nimerit în plin Harry Potter. În mijlocul unui joc de Vâjt-Haț. Numai că aici nu se zboară pe mături, ci pe biciclete. Dar e pe bază de vâjâială, mai mult ca sigur! Să nu mai spun ce-mi vâjâie mie capul! Simt nevoia să întind mâinile în căutarea unui zid invizibil de protecție, căci nu știu cum, am aterizat chiar în mijlocul terenului. Încerc să rămân pe banda rezervată trecătorilor, muritorilor de rând, dar e atât de îngustă, încât de multe ori nu încap doi oameni unul lângă altul. Mă sâcâie cumplit limita fină de demarcație aflată între noi și bicicliști. Mergem în șir indian și, când sunt furată de căscatul ochilor la frumusețile din jur, mă simt înfășcată cu putere de braț de Alex sau Cristi și trasă înapoi în siguranță. Ăștia doi, sărmanii, se simt responsabili cu siguranța. Destul de greu de asigurat în cazul unui specimen plutitor ca mine.

 

Singurul moment în care pot și ei să se relaxeze e când eu stau și analizez situația. Nu mișc nici o geană de teamă să nu tulbur ordinea universului. Benzi late se întretaie la tot pasul. Sunt netede și frumoase, uneori mai late chiar și decât cele ale mașinilor. Pe ele vâjâie, flutură, zboară bicicliștii din Amsterdam. În general sunt înalți, frumoși, bălai și zvelți. Bicicleta nu e un mijloc de locomoție, e o mătură fermecată, o prelungire, o extensie a ființei lor. Ai senzația că își duc viața pe bicicletă, sunt capabili de chestii elaborate și evoluate. Duc unul, doi sau chiar trei copii. Protejați cu centuri de siguranță, purtând uneori căști. Nu prea des, pentru că realmente nu cred să existe vreun pericol pentru ei. Până și mașinile îi tratează cu cel mai mare respect, oprind liniștite ca șuvoiul nesfârșit de bicicliști să se scurgă, netulburat în viața lui proprie. Uneori mănâncă pe biciclete, transportând bagaje de-o parte și de alta, vorbesc la telefon sau chiar dau mesaje. Ascultă muzică cu ambele urechi acoperite de căști minuscule și trec lin prin toate intersecțiile, sute de biciclete, mii, care se întretaie fără să se oprească o clipă, fără a părea că au ezitat vreo fracțiune de secundă. Zici că au un radar special, un scut invizibil de protecție, o capacitate de alertă maximă. Nu cade nici unul. Aș putea să  stau să îi privesc fără să mă plicitsesc, zile întregi. Sunt un spectacol în sine. Fascinanți. Nonșalanți, fluizi, frumoși.

Cam într-a treia zi îmi dau seama ce îmi inspiră. O senzație subtilă de inferioritate, transmisă într-un mod delicat, neagresiv, inconștient. Într-un mod plin de speranță. Îi percep acut ca fiind rasa superioară. Brusc, sunt proiectată într-un oraș al viitorului. Acesta.

Ei sunt Superiorii care și-au dat seama  cum să nu își polueze orașul. Care au pus în aplicare un exercițiu fizic de asemenea amploare, încât sunt subțirei cu toții, neafectați de lanțurile de fastfood. Care și-au îmbunătătit starea emoțională tot atât de mult ca și pe cea fizică. Câte endorfine or fi zburdând libere prin creierul lor în urma zecilor de kilometri parcurși? Superiorii care au găsit în spiritul lor chiar și ultima limită a toleranței. Superiori indiscutabil pentru totala lor lipsă de intoleranță. Uimitor cum acceptarea individuala a fiecăruia are loc cu o totală larghețe a zâmbetului frumos, interior, uimitor cum ceea ce ar trebui sa dea naștere unei dezordini uluitoare se sprijină pe o infrastructură extrem de evoluată. Plutirea alăturată a unei asemenea diversități se sprijină pe pilonii de oțel ai unei riguroase structuri geometrice. Mlaștina a fost decantată în frumusețea apei.

 

În Amsterdam poți fi stârc cenușiu, consumator de canabis, iepuraș sau lebădă. Poți să fii turist sau biciclist. Poți fi  alien sau fabricant de brânză din tată în fiu. Poți umbla în saboți de lemn sau în Skechers. Poți fi orice și oricine vrei. Mai presus de toate, poți fi tu însuți. Oricât de ciudat. Se vor uita la tine ca la un normal al acestei planete și te vor trata cu respect și amabilitate. Nu vor vedea cu adevărat nimic ciudat în anormalitatea ta. Vor crede ca ești om. Vor vedea că ești om. Și îti vor furniza servicii de calitate ireproșabilă. De la un aeroport bine pus la punct, unde am văzut pentru prima dată călătorii expediindu-și singuri bagajele computerizat pe bandă, până la polițiștii alerți de peste tot, circulând, normal, pe biciclete.

 

E aproape palpabilă. Continua senzație de siguranță inspirată de întregul oras. Amsterdamul emană un aer de confort urban extraordinar. Canalele omniprezente, plutind leneșe în curgerea lor sinuoasă, clădirile frumoase până la ultima cărămidă, aliniindu-se în ale lor fluidități arhitecturale, bicicliștii alunecând ca în vrajă, totul e fluid, totul curge, e în mișcare. E apă frumoasă și vie. Te simți în siguranță. Nimeni nu o să îți facă nici un rău. De ce ți-ar face?

Dacă va ploua prea mult, îți vor da saboți de lemn. Dacă vei mânca prea multe wafe, îți vor pune în mâini o bicicletă. Vrei să pleci, vrei să stai, vrei să porți o corabie portocalie pe cap, poți să faci orice. Atâta timp cât nu rănești, ești acceptat. 

Există o singură limită. Banda bicicliștilor, bineînțeles.

Nu asta e definiția superiorității?!