Canale și bomboane

Jurnal de Amsterdam II

Dis-de-dimineață, Cristi stă tolănit, privind lenevos cerul albăstrui și scotocind prin minunata lui pungă de bomboane. Alege îndelung, se uită atent la bucățica colorată și dulce, o ridică, îi privește în lumină apele opace sau transparente, o vâră încet în gură și o savurează, aromă peste aromă. Îmi imaginez un motan uriaș la borcanul cu smântână și aproape văd cum îi picură licoarea dulce de pe mustăți. Încearcă să mă convingă și pe  mine cât de speciale și de unice sunt.  Mă toacă agale cum nu știu să gust bomboanele vieții.  Cedez nervos și bag una în gură. Aaaa! Scârbos! E aromă de anason! Nu o suport! Îmi vine să îmi frec limba cu cearșaful, mireasma anasonată mi s-a răspândit prin tot aparatul olfactiv.

 

Îndopat cu zahăr, Cristi cască:     - Mi-e cam somn!

Li( exasperată de soțul bombonat): -Ți-e anason! Ptiu!

 

Mă hotărăsc  să mai fac o cafea, poate îl trezesc. Aferată și plină de importanță, regina din Saba făcând o muncă nedemnă de nasul ei, bag ultima capsulă de cafea în aparat.

Cri( cunoscându-și prea bine consoarta): - Știi să faci?

Li( disprețuitor): - Normal, ce mare lucru să apeși pe un buton! Doar nu-s idioată!

Li( dupa 30 secunde, cu disperare): -Cri, mi-a dispărut capsula! Vino și scoate-o de pe unde a căzut!

Cri( privind impasibil): -Tu, măreață femeie a secolului 21, descurcă-te!

 

Până la urmă se milostivește și recuperează prețioasa capsulă dintr-un recipient ascuns și, într-un elan de  generozitate absolut necaracteristic, mă învață să manevrez mașinăria. Ne sorbim cafeaua, fiecare încercând să se trezească într-un fel sau altul. Alex citește din cartea pe care i-am adus-o, bombănind mereu și demonstrând la fiecare pasaj cât de incredibil de proastă e. Exasperată, exclam: „Aruncă, mamă, gunoiul cela la gunoi!”. Așa face cu toate cadourile mele. Cred că e vorba despre niște sechele aici, din copilăria mică, când îi citeam în fiecare seară. Pe-atunci era dulce și nu protesta deloc. Cristi meșterește ceva pe telefonul meu, cu o cută de concentrare adâncită între sprâncene.

Cri: - Gata, am reușit! Am scos ceasul ăla care ticăia de pe telefonul lui mamă-ta! Sunt inteligent.

Ale: - Am crezut că i-ai scos Facebook-ul.. Sau nici măcar tu nu riști asta!

Cri: - Doamne feri!. Fiecare cu nebunia lui!

 

Suntem la „Bagels and Beans”. O cafenea fermecătoare, cu un aer desuet, gri-albăstrui, o atmosferă decadentă delicioasă. Comandăm cafele, că bietele capsule din cameră nu ne-au ajuns nici pe o geană. Cănile noastre sunt Large, adică veritabile căni de supă, uriașe. O.K sau K.O. scrie pe a mea, un mesaj revelator. În schimb, Ale are o ceșcuță mititică, pe care aproape nu o poate apuca pentru că îi dispare în mâini. Murim de râs.

 

Ale: - Eu mereu îmi comand de parcă aș fi de la Ripley’s Museum! The strangest things in the world!

Cri( privind cu milă spre ceșcuțica lui Ale):- Dă-o, hai că ți-o cufund în a mea și ți-o reumplu. Chiar de câteva ori. Castronul ăsta ne ajunge toată ziua.

Li( cu speranță) - Dacă așa e și micul dejun, Large, nu ne încape pe masă!

Cri: - Ne aduce un cărucior cu tigăi suprapuse. Nouă. Că ție, Kitchibobo, îți ajunge o farfuriuță de 3 cm diametru.

Li( abia răsuflând în fața „cănii de ciorbă” plină ochi): - Astăzi nu îmi mai trebuie cafea. Deja am așa un feeling zumzăitor prin cap, de parcă aș face bungee jumping în mijlocul unui tzunami!

Sosește breakfast-ul. Delicioșii covrigi, presărați cu susan, sunt fragezi și untoși, dulceața strălucește vesel alături de șunca trandafirie și pasta de brânză. „Ce e ăla?”  „Cică humus”. Descoperirea anului, bomba secolului. Bomboana de pe tortul zilei. Normal că suntem pe dinafară, doar trăim în Petroșani de o viață. Știm asta. Și Petroșaniul e afară rău! Dar humusul, oh, humusul, e chiar înăuntru! E miezul din dodoașcă. De nebuni, îl vom mânca apoi în fiecare zi. Dimineața și seara.  Să ne scoatem pârleala.

Mergem agale spre centru, de-a lungul canalelor, clădirilor parcă desenate, jucării colorate presărate prin aerul limpede al dimineții. Cădem în extaz în fața unor păsări superbe, semănând cu cocorii, ce pășesc de colo până colo într-o atitudine pinguinică, cu un penaj fumuriu ca vântul. Sunt stârcii de Amsterdam. Extrema toleranță a orașului, impregnată în caldarâm și în picăturile de  apă, respirată și înghițită pemanent, duce la o comuniune perfectă între toate viețuitoarele, inclusiv cele bipede. Turiștii sunt totuși o specie aparte, neadaptată încă.

Li:    -Aruncă cu o piatră în ele, să își ia zborul. Să vezi ce grațioase sunt.

Ale: - Du o pasăre din aia acasă! E frumoasă rău. Să populezi parcul din Petroșani.

Cri: - Da, da, și a doua zi găsesc doar o pană atașată de un bilețel pe care scrie: „Fraiere, aici nu-i Amsterdam!”

Hotărâm să ne plimbam cu vaporașul. Canalele sunt la putere pe aici, așa că le vom cerceta chiar din miezul chestiunii. Dăm să coborâm pe punte, când suntem rugați să zâmbim pentru o poză.

Cri( neîncrezător, folosindu-și  la maximum cunoștințele de limba engleză): Why?

Apoi își dă singur răspunsul: - Probabil pentru identificare. După o săptămână, când ne pescuiesc din canal.

 

Călătoria e fermecătoare întru totul, căutăm din priviri cârligele, ne dau un sentiment de plăcută certitudine, noi știm de ce fiecare clădire îngustă are un cârlig sub acoperiș, trecem pe sub poduri cu istorii romantice, arcade și turnuri, case plutitoare încântătoare, unele bătrâne, purtând patina robustă a timpului, altele noi și luxoase, strălucind între apele vechi și tulburi. Ce interesant trăiesc oamenii! Unul a ieșit pe micul debarcader al casei-barcă și hrănește o lebădă-spumă. N-are altă grijă pe planeta Pământ, decât să-și servească bomboanele existențiale. El și pasărea lui albă.

Canalele alunecă, șerpuiesc translucide sau opace, împânzesc pământul de sub picioarele încălțate în saboți de lemn, îngăduindu-le, adevărate pictoriale ale frumuseții și ale timpului, râuri curgând în mare, drumuri și panglici colorate ce răsfrâng apele cerului. Răni pe obrazul orașului și leacuri miraculoase de apă vie. Curgere și transformare. Schimbarea mereu benefică. Evoluția. Canalele-emblemă.

La coborâre, ne găsim poza și e atât de reușită, încât nu mă pot supăra că au făcut-o fără să o cerem. O cumpăr și recunosc că olandezii sunt buni neguțători. Ce descoperire epocală! Asta după ce am lăsat 2 euro și pe farfurioara căpitanului de vas, unic matelot al navei lui, de-a dreptul șarmant, care ne-a spus deschis că, dacă l-am plăcut, pe el și prezentarea lui, să îi lăsăm un bănuț pentru donații.

 

Ne plimbăm spre restaurantul indonezian unde vrem să servim prânzul. Străzile sunt animate, colorate, vesele, un spectacol nesfârșit prin ele însele, mirosul de iarbă răzbate din când în când, ne scuturăm îngrețoșați. Nu ne place chiar deloc. Comandăm cu entuziasm multe platouașe, cu orez în toate formele, sosuri peste sosuri și alte cilimituri.

Ale( pofticios): - O să fie delicios!

Cri( reticent):  - Nu știu ce să zic. Nu m-aș risca. Chiar vreți să mâncați asta? Mai bine o friptură grozava cu cartofi prăjiți.

Li:   - Bine, Cri. Tu ia-ți niște mâncare stradală. Cartofi prăjiți cu sos Hannibal!

Cri:  -De ce tot vreți să faceți experiențe pe mine?

Ale: -Fiindcă numai stomacul tău rezistă!

Cri: - Pentru mine, orezul e maximum două înghițituri. Peste, e tortură machiavelică.

Începe un adevărat festin, mozaic inedit, în care încercăm tot felul de combinații prin toate castronașele. Cristi rezistă ca un erou, punându-și cu stoicism sos de alune peste salata de morcovi, înmuind frigăruile de miel în sos de soia și rulourile de primăvară în curry. Declară totuși, cu o voce tremurând nițel de la iuțeala preparatelor, că în Amsterdam nu mai vrea să mai audă de restaurante  indiene, pakistaneze, indoneziene, nici măcar de cele tibetane, că se strică la stomac numai la gândul unor asemenea sinistreli.

Zăpușeală deasupra orașului, atârnând ca o perdea fină deasupra plimbării noastre de peste 10 ore. Ajungem epuizați în cameră, mâncăm struguri  și sandvișuri cu humus (devenit obsesie familială), iar eu intru nerăbdătoare pe Facebook să văd rezultatele examenului de engleză, din orășelul de departe. Și uit să mai ies, preocupată sa descopăr cum s-au descurcat copiii mei.

 

Ale( după vreo oră): - Auzi, copiii ei! Dar eu ce sunt?! Pe mine nici nu mă mai bagă în seamă! Dar ce greșeală am făcut când i-am reinstalat facebook-ul! Am pierdut-o din rândul lumii, din mijlocul sacru al familiei! Bietul de mine, orfan din cauza rețelei sociale!

Cri( blazat): - Dă-i un mesaj pe facebook și întreab-o ce facem mâine. Altfel nu te aude. Crede-mă că știu.

Aceasta a fost o zi bună. Mi-au plăcut toate canalele și bomboanele ei. O zi de-a dreptul bombonistică.