Milkshake cu Canabis

Jurnal de Amsterdam I

Pe aeroportul Schipol am din nou senzația aceea de panică binecunoscută, absolut plăcută și plină de anticipație. Am evadat de pe unica stradă a Petroșaniului și nu știu încotro să o iau. Grămezi de drumuri posibile se adună în noduri sub pașii mei și habar nu am dacă voi alege calea cea bună. Economicoși încă și plini de elan nefondat, dorim să ajungem la hotel cu ajutorul trenului și al autobuzului. Am studiat eu pe net. Dar momentan nu știm nici cum să ieșim din aeroportul-labirint. Alex optează pentru taxi și retezarea nodului gordian. Suntem doi contra unu, așa că Ale se lasă, râzând, în mâinile noastre părintești. Bineînțeles că nu va uita să puncteze când o vom da în bară. Ca de obicei.

Din fericire, plăcuțele de orientare sună foarte englezește și ajungem cu viteză în gara subterană, cu biletele în mâini. Trebuie să facem check-in înainte de urcarea în tren, dar unde?! Plus că ne holbăm pe hartă și nu înțelegem nimic din mulțimea de linii întretăiate și colorate diferit. Se pare că sunt mai multe opriri în gara centrală, care ne trebuie oare?! Alex mustăcește, gata sa ne taxeze pentru acest efort existențial, dar tace pentru că ne hotărâm spontan că cel mai bun tren e chiar cel de sub nasul nostru. Suim. Fără bifarea biletelor. Dacă ne ia vreun controlor la rost, vom face pe nevinovații. Cum și suntem. De unde să știm noi în ce   și-au deghizat olandezii ăștia mașinăria de taxat bilete? Poate o fi ceva gen „harry potter”, ascuns între stâlpul 7 și 8, peronul din mijloc-dreapta. Ochii noștri profani nu au detectat nimic.  Urmăriți de un noroc chior, ajungem si în autobuz, fără nici o problemă de orientare. Dar pân-aici ne-a fost cu zen-ul!

Afișajele sunt doar în olandeză și ne holbăm increduli la ele, unde ne dăm jos?! Până descifrăm noi literele ( nu că mi-aș aduce aminte numele stației!) se schimbă anunțul. După un timp, alinierea ciudată a silabelor îmi sună vag cunoscut și anunț rapid că asta, da, asta e stația unde trebuie să coborâm! Din motive necunoscute, șoferul nu oprește. Până ne dumirim noi, ființe evoluate de la poalele Carpaților, că trebuie să apăsăm pe un buton pentru a opri autobuzul, mai trec două stații. Urmează ceva foarte specific familiei noastre de călători din tată-n fiu. Mergem înapoi pe jos vreo 20 minute, trăgând bagajele după noi ( după ce le-am deschis în mijlocul Amsterdamului și am scotocit după pelerinele de ploaie, căci s-a pornit și ploaia spre fericirea noastră!), cu Alex având o figură de martir al istoriei familiale și bombănind în surdină ceva despre taxiuri și economii inutile. Ajungem complet murați și ne facem o intrare triumfală în holul luxos, cu părul atârnând în lațe și ploaia picurând în bălți de pe noi. E numai 11 dimineața și check-in-ul se face la ora 3.

 

Olandezii sunt însă miloși din fire și ne dau una din camere, moment în care răsuflăm ușurați. Am ajuns la liman. Cu numai 30 euro. În loc de 45! Chiar a meritat!!! Pentru că Ale are altă părere și dă să înceapă iar cu teoria, îi dăm repede cadoul din partea familiei. Răsfoiește cartea pe care i-am adus-o și strâmbă din nas. Genul de umor exploatat la maximum i se pare prea grosier, prea balcanic. Nu e la fel de fin ca umorul englezesc.

Ale:  -Chiar crezi că e amuzantă?

Li:    -Da, foarte. Dar e și mai amuzantă daca o citești cu cineva.

Ale:  -De când se citesc cărtile cu cineva?!

Cri: - Mie imi citește mamă-ta seara!!!

Scoatem șnițelele și chiftelele pe care le-au pregătit bunicile pentru copilu’ și ne înfruptăm sănătos. Așa se fac economiile! Plus că Ale e fericit simțind aromele copilăriei.

Ale: -Dacă intră cineva aici, leșină de la mirosuri!
Cri: -Se mai și întreabă ce substanțe halucinogene folosim!

Apoi, cu dezinvoltura exersată de-a lungul multor călătorii, golesc frigiderul de sticluțele cu licori scumpe pentru a îndesa pateurile și caserolele înăuntru. Ne odihnim și studiem camera. Eu citesc pliantele, când brusc îmi pică maxilarul! Adio economii!! Ăștia sunt duși cu pluta! Sunt răi cu noi! Frigiderul e pe bază de senzori. De câte ori scoți ceva din el, plătești. Ne repezim la frigider și într-adevăr, senzorii pe care trebuiau să stea nenorocitele de sticluțe sunt liberi și gata de taxare. Îndesăm cu groază totul la loc și stabilim ce trebuie să spunem la recepție.

Ale: -După cum v-ați prezentat la check-in, ca Hobo-Hobo cu geamantanul jerpelit și lațe murate de  ploaie, ce-o să le spunem?!

Cri: -Am adus pateu la copilu’ și l-am băgat la frigiderul vostru hoțoman!

Li: - Vai, Ale, te dai și tu mare lord englez acum! Ce suntem noi de vină că prin aeroport au jucat   probabil fotbal cu  geamantanul nostru și l-au facut harcea parcea?! Mai bine fă o cafea și taci.

Cri( privind cu îndoială cum Ale pipăie aparatul de cafea): - Mă lași pe mine?

Ale( convins de superioritatea lui indubitabilă): -Nu, nu, nu...

Cri( după un timp, milos): -Vrei să-ți arăt?

Ale: -Nici de-al naibii!!!!

Bineînțeles că până la urmă îi cere ajutorul specialistului în mașinării și ne savurăm cafeaua pe balconașul rustic, cu perne mari albastre și priveliști minunate.

Li( romantică): -Uite ce nori frumoși! Oh, nu sunt nori, e fum!

Cri: -Ăla e crematoriul orașului. Dacă analizez zona, la asta mă duce gândul!

Ale( stupefiat): -Păi hotelul ăsta nu are gym?! Eu mi-am cărat lucruri pentru gym!

Cri: -Ce? Banda?! Lasă aiurelile! Hai mai bine să tragem un pui de somn.

Li:  -Cum să dormim??!! E timpul să explorăm!

Cri: -Ce, și ție ți-e somn!!!

Li:  -Da’ io nu mă las!

Cri: -Eu mă las!

Reușim să ne urnim. Westerpark e prima zonă care ne atrage ca un magnet. Se aude muzică în depărtare și e rost de distracție. Iepurașii țâșnesc din tufe, păsări cenușii își înalță gâtul lung și grațios, stuful e înalt de peste un stat de om, un parc interesant, sălbatic și plin de vânt! Valuri, valuri de vânt. Copacii unduiesc în toate părțile, stuful vălurește, apa se încrețește pe bălți și canale, e însuși vântul pictat in 3D. Câini care se joacă cu stăpânii lor, bicicliști, oameni care aleargă, aerul e parfumat a tei și a verdeață proaspăt scuturată de vânt, miroase a levănțică peste tot și a alte buruieni delicioase. Sălbatic și pașnic. Omul și natura în deplină comuniune și fără intruziuni mecanizate și specializate.

Ne apropiem de zona fierbinte, e Milkshake festival. Suntem pe o colină și privim în jos la o mulțime colorată, zgomotoasă și boemă cu totul, palpitând în ritmul nebunesc și zgâlțâit al muzicii. Nu am mai văzut niciodată așa ceva. O casă uriașă de păpuși, de înălțimea a trei etaje, ale cărei camere, colorate țipător au deschidere spre public.  În fiecare cameră, personaje extrem de pitorești cufundate până la delir în tot felul de chestii extreme. Unii cântă zbuciumat, dansează contorsionându-se, îmbrăcați straniu, alții în cușcă sau acoperiți complet de pânze colorate. Mi se pare fascinant, metaforă a jucăriilor umane, a marionetelor acestei lumi, a haosului și a nebuniei generalizate. Tentaculele durerii si ale nepăsării rupând totul. Îmi plac însă veselia implicită, absurdul și coloratura. Curajul si acceptarea.

 

Vreau să intru, mă atrage ca mierea, dar cei doi Alpha strâmbă din nas. Mai ales după ce, în timp ce mă îndrept spre borcanul cu miere flamboaiantă, aud un horcăit suspect și un tinerel vomită în rafale în spatele meu. Nimeni nu pare să bage de seamă, eu scap nevătămată, dar apărătorii mei din oficiu refuză să intre. Atât le-a fost. Instinctul atavic de protecție a fost activat. În timp ce ne îndepărtăm, privesc cu jind la toți ciudații planetei, la lipsa oricăror bariere. Impresia smulsă în fugă e de bună dispoziție generală și generalizată, de trepidație și nebunie curentată.

Li( ofticată rau): -Ce muzică era aia?
Ale: -House, cred.
Cri: - Da’ de unde! De nebuni, de drogați. Mamă-ta vroia acolo, să țopăie la ultimul etaj!

Ce oameni, dom’le,ce oameni! Nu m-au lăsat să pătrund în inima stupului. Ăștia sunt încuiați rău de tot. Moraliști burghezi. O să mă taie de la orice formă de distracție. Mă montez din ce în ce mai tare. Cutreierăm  pe străduțe, cu mine bosumflată ca un copil căruia i s-a luat jucăria preferată. Din iubire și generozitate, firească la mine de altfel( nu pot să le stric ziua!), în urma unei autoexaminări de-a dreptul profunde, hotărăsc să îmi revin cu ajutorul unui tratament forte. Vestiții cartofi prăjiți olandezi! Mâncare stradală delicioasă, presărată cu sos curry. Efect garantat!

Ușurați să mă vadă revenită la un nivel acceptabil de veselie, cu colesterolul ridicat și glicemia la fel, pentru a nu rămâne mai prejos, Cri și Ale servesc o pizza la o terasă italiană, „Panarama” (probabil fericiți că nu m-am făcut de panaramă!). O singură pizza amândoi. Ditamai bărbații. Sunt în buget ( când eu vă zic că nu sunt normali!). Ultima felie e încă pe farfurie.

Cri( plin de sacrificiu patern): -Ia-o tu, mie nu îmi mai trebuie!
Ale( din pura și simpla dorință de a se opune): Nici mie. Ia-o tu.

Dialogul tembel continuă. Îi urmăresc mișcând privirea de la unul la altul și știu că nici unul nu o să cedeze. Chelnerul dă să ridice farfuria. Pe ultima sută de metri mă reped și înfașc felia rătăcită, smulgând-o din mâinile chelnerului zăpăcit de situație. I-o înfig lui Cri sub nas și îi spun autoritar: „Mănâncă!”, iar el ronțăie docil, în timp ce Ale moare de râs. A ieșit biruitor din războiul pizzei. Are de ce să fie mândru!

Intrăm într-o bombonărie. Cristi își culege picăturile colorate din zecile de sortimente și e fericit pe planetă. Și cică eu eram copilul! Pe autobuz, înapoi, îi intind șoferului 10 euro, dar mi-i refuză și ne poftește să călătorim gratis.

Li: -Mă simt fermecătoare. Cred că l-am impresionat cu rujul meu și strălucirea interioară!

Cri: -Oi fi fost a o mia călătoare!!!

Pe balconul înserării e timpul pentru o nouă experiență. Ale îmi intinde o prăjitură cu canabis, după ce pe prima a ronțăit-o el ca să se asigure că eu nu o să pățesc nimic.

Ale(explorator): -Au un miros și un gust specific. Simți?
Cri( oripilat de prostia pe care o facem): -A pișu de pisică!
Li: -Cri, tu nu vrei?
Cri: -Cineva trebuie să rămâna treaz!

Ploaia începe brusc pe balcon și eu, tot brusc, încep să râd isteric, sub privirile absolut stupefiate ale soțului și fiului meu. Râd și râd, aproape fără aer, mai ales că ei cred că e de la prăjitură, iar eu știu că e râs de veselie, pură și primară, e râs de râs.

Ale: -Ia dă-ncoa chestiile alea, să nu mai pună mâna pe ele. Evident nu face față! Jesus!

În timp ce adorm, sub cerul apusului care bate prin ferestre, îmi spun ca Amsterdamul e pur și simplu unic! Un amestec de milkshake cu canabis. N-am mai gustat.