Domnul George

Cimitirul orașului are un aer al lui, specific petroșănesc. Zone frumoase, îngrijite, înflorate. Zone pline de gunoaie, mormane care se adună lună după lună și conțin un compost ciudat format din coroane putrezite, sticle de plastic, căpăcele de candele și alte vechituri neidentificate. Morminte de marmură sau tot felul de părăginături uitate și demult apuse. Iarbă tunsă și buruieni cât casa. Drumeagul care urcă e o golgotă cu asfaltul sărit și gropi. Pe ici pe colo, ghivece cu flori superbe, alături de flori de plastic sau pur și simplu de nimic. Peste tot amalgamul, izbucnește triumfătoare frumusețea albastră a cerului și imaginea de felicitare turistică a munților.

 

În orice zi te-ai duce la cimitir, bănuiesc că și duminica, poți să dai de domnul George. Bântuie de colo până colo, cu un aer ușor absent și visător, seamănă un pic cu Eminescu, poza de maturitate. Domnul George e chiar un personaj. Se ocupă cu construcțiile de prin cimitir. Morminte, cruci și alte cele. Bănuiesc că e o concurență acerbă, chiar și într-un orășel mic ca acesta. Pentru că domnul George nu pare foarte bogat. Ba dimpotrivă. Umblă mereu în haine greu încercate de muncă, are vreo doi-trei băieți în subordine și o dubiță albă destul de rablagită. Uneori mai e și bolnav, l-am văzut cu mâna bandajată peste o branulă, de-abia ieșise din spital, dar era la datorie. Un oareșicare aer de blândețe lunatică îi îndulcește trăsăturile, un aer de departe de lume îl definește în ansamblul lui. Are un ceva inefabil, care scapă definirii. Probabil viețuirea zilnică printre morminte i-a dăruit o anumita viziune asupra lucrurilor.

L-am cunoscut acum trei ani, când mi-a făcut mormântul lui tata. Îmi place să mă duc  în vizită la tatăl meu. Mă așez pe o margine a mormântului și privesc în zare. Nici că s-ar fi putut o perspectivă mai frumoasă asupra lumii. Munți, grădini pline de verdeață, dealuri, behăit de oi și ciripit de păsări. Tatăl meu chiar odihnește „în loc luminat, în loc cu verdeață”. Mă bucur pentru el că e în așa un loc frumos. A fost om bun. Din păcate,  nu mă duc des și nici nu mă pricep la grădinărit. O dată la două, trei luni, mormântul e acoperit cu o vegetație de statul unui om. Mă șochează și mă sperie abundența plantelor de diverse soiuri, purtate acolo de vânt. Mă face să mă simt vinovată.

Prin aprilie, la ieșirea din cimitir, am dat de domnul George. La muncă, așa, ca de obicei. Văzându-l, într-un impuls de moment, i-am spus că m-am hotărât să acopăr mormântul cu o placă de beton, l-am întrebat de costuri, dar nu am hotărât nimic, eram ocupată cu altele, a rămas că îl voi anunța când mă voi hotărî.

De-atunci, au mai trecut vreo două luni jumate. Pur și simplu, nu am mai apucat să merg pe la cimitir. Ori am fost ocupată, ori  a plouat cu găleata, ori diverse altele m-au împiedicat. Răstimp în care m-am gândit cu groază și vinovăție cum cresc buruienile pe mormântul tatălui meu.  Azi, în sfârșit, mi-am luat inima în dinți, soarele strălucea cu putere ( probabil hrănind solar nenorocitele de verdețuri!), așa că nu puteam să mai tergiversez. Gata, îl voi căuta pe domnul George, voi comanda placa cu pricina și poate am noroc și scoate el și buruienile. Urc prin cimitir, un aer dezordonat și plăcut, mormanele neridicate de luni de zile îmi sunt familiare, ăștia de la conducerea cimitirului seamănă cu mine; am o stare de bine, cred că datorită hotărârii care mă mână din urmă.

Domnul George e pe undeva printre rânduri, parcă ar fi printre straturile de flori de la o mare fermă. E grădinarul șef. Mă vede și îmi face cu mâna. Hm, mă gândesc. Ciudat, doar nu își mai aduce aminte ce am vorbit acum ceva timp! Se apropie și mă întreabă dacă  am venit să comand placa. Zâmbește, cu același aer îndepărtat și visător. Sunt profund uimită. Ține minte. Mergem încet spre mormântul tatălui, strecurându-ne printre morminte. Exact cum mi-am închipuit, în unele zone, verdeața se ridică până sus la cer. Ajungem. Privesc. Nu pot să cred! Văd, dar nu cred. Și totuși e aievea. Pe mormântul tatalui meu nu există nici măcar o buruiană. Pentru că deasupra e o placă frumoasă, cu o cruce albă pe mijloc, inscripționată în materialul din care a fost turnat totul. Stau cu gura căscată și nu pot articula cuvintele. Incredibil!!! Omul a făcut placa de peste două luni și nu m-a sunat să îmi ceară banii. Așa ceva nu mi s-a întâmplat în viața mea! A făcut-o, neștiind dacă o să-și capete banii. Îl privesc și cuvintele de mulțumire mi se bulucesc grămadă afară. Are un aer încântat și simplu, se bucură și el de bucuria pe care mi-a făcut-o. Îl las să își petreacă mai departe pașii, clipele, muncile lui printre morminte. Cu seninătate, cu blândețe, cu aerul lui ușor aiuristic. Îmi dau seama că aceasta a fost cea mai rapidă comandă dintotdeauna. De-abia am gândit-o și ea era acolo, gata executată. Vorbindu-mi despre încredere și dăruire. Despre umanitate.

Aici, în acest cimitir oarecare, din acest oraș oarecare, am întâlnit un Om. 
E domnul George.