Zig-Zag ( 45 de gânduri rotund-frânte )

Un zig zag este o linie frântă ce aleargă între două paralele, ciocnindu-se bezmetic de ele și schimbându-și mereu traiectoria. Râzând, țopăind, dând cu capul de limanuri, dar mereu în sus, numai în sus, pe drumul paralelelor spre infinit. E format din multe z-uri, z de la zenit, de la zdruncinat, zgândărire, zvăpăiat, zălud, zâmbet, zen, neapărat de la zbor, zahăr, zdrob, zgârietură,  zbucium, zăbală, invariabil de la  zadarnic, zidire, zeiesc, zgrunțuros, zgribulit, zarzăr, iar zenit și iar zen. Poate și de la zvâc.

Îmi plac chestiile astea cu “Am ajuns la vârsta la care”… mi se par amuzante și înțelepte, linii frânte care formează zigzag-ul vieții cuiva într-un anume moment. Poate sunt adevărate, poate nu, dar ce te poți aștepta de la un zigzag decât să sară de nebun spre altă și altă realitate. Gurile bune ar numi-o evoluție, gurile rele capriciu.  Prefer să fiu romantică și să vorbesc despre zigzag-ul gândurilor mele rotunde.

Se pare că am ajuns în acel colț-unghi al literei Z în care:

-     ceea ce gândesc pare să semene cu ceea ce fac; 

-     nu mă mai deranjează când oamenii nu fac ce vreau eu și nu o mai iau ca pe un afront personal;

-    simt că pot să renunț la 80 % din posesiunile mele materiale( care nu sunt multe)- de fapt doresc să-mi păstrez doar câteva cărți prețioase și magneții călătoriilor mele, plus laptopul, neapărat;

-     mă gândesc să emigrez și nu mă mai bântuie frica că o să ajung homeless;

-     oamenii frumoși și buni mi se par cea mai importantă valoare a acestei vieți;

-     mă doare-n cot de perfecțiune - a mea și a altora;

-    refuz să șterg numărul mamei din telefon, deși ea nu mai e - și asta mi se pare acceptabil din punct de vedere rațional, e rațiunea mea, la urma urmelor;

-    fiecare clipă a devenit atât de prețioasă, încât nu mai am timp să mă supăr sau să mă enervez;

-   fericirea coboară peste mine din lucruri mărunte: un buchet de lalele, un film romanțios slab, drumul spre casă alături de omul meu, o felicitare cu o maimuțică; 

-    nu mai sunt dezamăgită de viața și realizările mele, am făcut tot ce am putut cu ce mi s-a dat și dacă am lăsat vreo urmă pe undeva, sper să fie una albastra - și dacă nu, asta e; oricum, continui să încerc;

-   simt o îngăduință uriașa pentru toate diferențele dintre mine și ceilalți; îngăduință față de ei și îngăduință față de mine;

-   privesc încântată, clipă de clipă, spre fiul meu care e om adevărat și bun pe planeta Pământ;

-   m-am împăcat cu memoria mea slabă și cu felul în care mă fac de râs nerecunoscând oamenii și uitând te miri ce;

-  aștept cu nerăbdare euforică toate călătoriile mele viitoare, minunate, splendide, prețioase, prin care voi țopăi ca un lepricon fără vârstă;

-    nu mă interesează ce haine port și nu m-a interesat niciodată;

-   căsnicia mea clătinată de valurile anilor plutește blând, mai senin și cald ca niciodată;

 

- cărțile sunt încă alături de mine, fascinante și prietenoase, îmbrățișându-mă cu brațele lor calde; luxul pe care nu mi-l refuz niciodată;

-   toată ființa îmi râde voios și împlinit căci nu mai există minciună niciunde în viața mea;

-   m-am împăcat cu gândul că n-o să am niciodată bani în vreun cont și nici casă pe malul mării; 

-   fratele meu a ajuns să-mi placă foarte mult, am ajuns să simt că el, ca și mine suntem chintesența părinților noștri, că avem părți comune care ne îngemănează și știu că face tot posibilul să fie un om drept în această lume;

-  am renunțat la moftul că ar putea să-mi placă vreodată să am animale de companie  ( chiar dacă ele sunt așa de drăguțe în poze!);

-   vibrațiile viitorului meu sunt puternice, pline de energie și la fel de atrăgătoare ca întotdeauna;

-  am prietene extraordinare care fac lucruri incredibile pentru mine;

-    am căzut și m-am ridicat și încă merg neclătinat spre înainte;

-    simt că am avut și am norocul extraordinar de a-mi plăcea ceea ce fac și de a întâlni astfel atâția copii frumoși și dragi;

-    joc bile pe tabletă și asta mă relaxează chiar dacă este o chestie idioată;

-    nu reușesc să evit prăjiturile, dar mă străduiesc în continuare;

-   pâinea proaspătă de casă cu unt e preferata mea și mănânc fără rușine ori de câte ori mă răsfață soțul cu ea;

-   îmi place shake-ul de afine, portocale și banane și nu am de gând să țin nici o cură de slăbire care nu conține fructe;

-   nu o să grădinăresc vreodată, ceea ce e o mare ușurare ( la un moment anume mă vedeam mare proprietar de plantații de măslin și portocale:)))));

-   nu-mi place șampania și nu-mi plac petrecerile la care se stă la masă toată noaptea sau se dansează- le dau oricând pe toate pe o palavră la o cafea cu  prietenele mele; 

-   când explodează o țeavă prin casă și apa țâșnește cu toată puterea nu știu decât să îmi strig soțul și mă gândesc că e totuși cazul să învăț să închid apa; îl strig de asemenea când văd un păianjen, dar cu asta nu știu ce aș putea face;

-   parfumul meu preferat e “La vie est belle”!;

-  sunt o optimistă incurabilă și nu am de gând să renunț la asta vreodată;

-  am învățat să cer ajutor și, spre surpriza mea, am descoperit că oamenii sar netulburați in ajutor- gasesc asta tulburator de-a dreptul;

-  merg la masaj o dată pe săptămână și mi se pare un moment important al fericirii mele;

-  părul îmi stă lung, zbuciumat și aiurea și mă face să mă simt  frumoasă;

-   iau pastile zilnic și asta nu mă mai necăjește, pentru că știu că toate efectele lor adverse nu sunt pentru mine- eu am să le contracarez cu zâmbetul meu molipsitor;

-    îmi place cafeaua pregătită neapărat de un barista ( uneori soțul meu poate juca acest rol, pe lângă cel de brutar);

-   marea și soarele sunt două din marile mele iubiri, chiar dacă nu primele;

-    nu mi-e dor de oamenii din trecutul meu, mi-e drag de ei, dar nu dor; dor mi-e doar de cei din prezentul meu;

-    sunt înțeleaptă, puternică, energică și nu mă las;

-   am o uriașă iubire pentru tot ce e frumos și bun, iar frumosul și binele sunt în atâtea variante peste tot, doar să ai ochi să le vezi; 

-   din când în când cad pe drumul drept, mă rănesc și râd de cât sunt de neîndemânatică;

-    zenit și zen sunt cuvintele mele preferate zilnic;

             Voi?

 

Doamna cu castronul roșu

Nu moartea în sine mă înspăimântă, mă cutremură de groază primară, ci conștientizarea iminenței ei. Nu pot să gândesc acest gând, nu pot să îmi imaginez cum e să știi că vei muri peste 2 luni, peste câteva zile. Să știi. Și fiecare secundă să fie doar o secundă furată. Cum poate cineva, oricine să facă față acestui lucru?!  

 Să nu știi când va fi e una, să știi e alta. O anumită moarte vine peste tine. După tine. Oroarea mi se pare absolută. Și ea a știut. Și a dus.o pe umerii ei ajunși atât de firavi. Cum poate un adevăr atât de greu să fie dus de o făptură aproape transparentă?! Cu zâmbetul pe buze a făcut.o. Doar cu puterea zâmbetului. Căci în ultimele ei zile a ajuns să cântărească doar cât sufletul și spiritul ei laolaltă.

 Stând în pat 23 de ore, depărtată de tot și de toate, alergând-levitând printre zâmbetele amintirilor ei, adunându-și toate forțele în cea de-a 24-a oră, cea pe care vroia să o petreacă cu mine “la gura sobei”. Îmi zicea: “Du-mă la fereastră”. Și o ajutam să meargă până la geamul bucătăriei. Ocrotind-o ca pe o alcătuire precară, efemeridă iubită, zăbovind încă puțin în palmele mele. Înveliș fragil gata să se sfărâme la orice atingere. Se uita lung la zăpezile de afară și spunea resemnată: “Tot iarnă. Dar e frumos.” Știu că aștepta primăvara, știind că nu mai vine.  Apoi se așeza în colțul ei, cu mâinile-fluturi albi subțirei, reci de apropierea neantului, încălzindu-se pe calorifer. Soba noastră. Și vorbeam. Despre viață și amintiri. Compromisuri și bucurii. Iubiri și renunțări. În timp ce fuma o țigară. Ultima ei plăcere. Ultimul lux. Datul ei cu tifla în fața universului și a morții.

 De pe chipul ei doar ochii, cer senin, rămăseseră întregi și frumoși, de o dulceață pală, caldă, doar ușor aburită. Nu știu cum reușea, dar era, pentru câteva minute, vie pe de-a-ntregul, spirituală, glumind și făcând haz de necaz, curajoasă până dincolo de înțelegerea mea. Asta aș vrea să nu uit. Cât de curajoasă a fost. Își aducea aminte de mama ei, pe care la rându-i o veghease, care zâmbea și îi spunea să nu mai plângă, că “doara au murit alții mai însemnați, regi și capete vestite. Dar cine sunt eu, să nu mor, Veta lui Ilie?!” Își trăgea puterea din puterea mamei ei. După zeci de ani, încă găsea putere în mama ei. Îmi spunea că nu-i e frică. Frica zdrăngănea prin mine cu mâinile ei reci de tinichea, înghețându-mi inima, dar ea trecuse dincolo.

 Glumea. Să scrii  despre mine, îmi zicea surâzând, să scrii despre doamna cu castronul roșu. Umblam cu el după noi, la fereastră, îl ținea lângă ea pe pat. Castronul în care vomita aproape permanent. Roșu ca sângele pe care îl scuipa. Roșu ca viața care se scurgea strop cu strop din ea. Îl ținea în brațe și glumea pe seama lui. O priveam cu ochii goi și căscați de hăuri de groază. Iar ea zâmbea și glumea. Mic soldățel firav căzut pe câmpul de bătălie. 

 Îmi recita poezii. De Crăciun am găsit-o făcându-mi sarmale. Nu știu cum a ajuns la bucătărie. Cum nu s-a sfărâmat pe drumul lung de câțiva metri. Altădată, cu vreo câteva zile înainte de marea ei plecare, mi-a făcut șnițele.  O bătălie câștigată. Într-un război fără speranță.

 Poate fi un om definit prin ceea ce îi plăcea? Îi plăceau cărțile și cuvintele încrucișate. Să gătească și mai ales, să îmi gătească mie. Îi plăcea limba română, să o predea și să o dețină cu titlu de proprietate și îi plăcea țara ei. Lucru care mă înnebunea de multe ori. Îi plăcea să fumeze și să mănânce mere verzi. Înghețata și alunele. Îi plăcea să asculte știrile și să se uite la seriale. Îi plăcea să ajute, să dăruiască tot ce avea și îi plăcea supa de salată. Ardeii umpluți. Îi plăcea liniștea căsuței ei. Amintirile cu oameni de mult duși. În locuri cu verdeață și soare.

 Sau poate fi definit prin modul cum a ales să moară? Da, a ales, atunci când părea că nu mai există alegere, pe măsură ce viața dinăuntrul ei dispărea picătură cu picătură, eliberând locul. Atunci când moartea nu a mai avut ce să-i ia. A ales să zâmbească, să nu-i fie frică și să fumeze o țigară.

 Într-o zi am găsit-o strălucind. Visase ceva minunat. Deschisese o ușă și acolo era petrecere mare. Frații ei, părinții și tatăl meu care întorsese capul spre ea, râzând  frumos și tânăr cu toată fața și spunându-i vesel și nerăbdător: “Te așteptam!”

 

 O ascultam în timp ce-mi povestea visul, cu fața luminată de bucurie și, nu știu cum, dincolo de groaza ce mă stăpânea aproape permanent, am simțit muzica.  Eterna muzică care răzbate prin tristeți și pierderi, dureri, singurătăți veșnice, disperări abisale. Frumusețea pură a vieții noastre, sâmburele ei magic. Când cerul e albastru și soarele strălucitor.  Când cei dragi râd cu sufletul plin de veselie și se uită la noi cu tot dragul lumii.

 Apoi a trebuit să-mi trăiesc pierderea înfiorătoare, nesfârșită. Să mă obișnuiesc cu ea. S-o integrez în celulele mele, să o respir în secundele mele. Certitudinea că nu mai e nimeni care să mai fie încă stavilă acolo, în fața sfârșitului. Nu mai e nimeni în fața căruia să mă simt copil. Nu mai e nimeni pășind înaintea mea. Eu sunt acum ultima verigă a lanțului.

 E ora 12. Ies de la școală. Îmi scot automat telefonul. Întotdeauna o sun când plec spre casă. Mâna îmi încremenește în aer. Doar geamăna ei imaginară apasă pe taste, duce telefonul la ureche și da, amintirea e acolo, încă proaspătă, nealterată. Vocea ei izbucnește vivace, plină de energie și bucurie, răsare din depozitele memoriei, ca o coloană de lumină:

-  Da, iubita! Cum ești?

-  Bine, mama mea. Sunt bine. A venit primăvara pe aici. Vrei să-ți aduc ghiocei?

 

Despre Nu

Mă simt la răscruce. O altă răscruce. Drumul mi se încolăcește sinuos, construit din răscruci peste răscruci. Imediat începe să semene cu o cruce uriașă. Din aceea dantelată, fier forjat și lacrimi de ploaie împletite laolaltă. Uneori se mai amestecă și niște tufe de iasomie pe acolo.

Primăvara îmi dă târcoale, îmi zâmbește, se furișează în sufletul meu ca un copil, dulce și luminos, îmi atinge vindecător rănile deschise și suflă ușurel peste ele, alinând cu verde roz dureri vechi și noi.

Stau cu ochii pierduți în zare, ocolind cu încăpățanare  peisajul presarat cu movilițe de zăpadă murdară, total epuizat, stors de puterea iernii. Privesc în sus spre mine, cea de pe brațul răsucit al crucii, crucea mea - copacul meu avântat spre cer. Inima mi-e plină de dorințe. De Nu.

Nu o să mai colecționez. O grămadă de lucruri pe care le credeam absolut vitale au dispărut cu desăvârșire, luate de valuri, spălate de pe sufletul meu. Simt o nevoie acută de curățenie. Să arunc toate lucrurile inutile, balastul care atârnă prin camere, îngreunând respirația casei mele. Zeci de căni, de farfurii, de obiecte cărora nu le mai văd rostul. Ce plăcere efemeră, aceea de a cumpăra obiecte frumoase pentru o clipă, păpădii spulberate imediat după aceea. Voi limpezi suflul casei, voi așeza lumina pe rafturile  goale și mă voi bucura de seninătatea spațiilor largi. De sus până jos, de la stânga la dreapta. Peste tot doar lumină aurie, în decor minimalist.

Și, odată cu obiectele, pot să arunc și toate lucrurile inutile din viața mea. Amintirile rele, eșecurile, regretele. Nu mai are rost să le târăsc povara prin praful drumului zilnic. Vini nenumărate, dorințe absurde, greșeli repetate. Adunate și depozitate zeci de ani pe toate rafturile, într-o învălmășeală de nedescris și încă aducându-mi lacrimi prin ferestrele zilelor. La revedere! Și-au facut treaba. Am băut clipă de clipă din zeama lor amară, cucută și fiere, și m-am schimbat. Și iar am băut și iar m-am schimbat. Poate ăsta a fost rolul lor. Dar la gunoi acum! Nu mai pot să le îndur, să mă ciocnesc de ele, să mă amărăsc continuu, să simt aceeași nesfârșită jale. Știu că pot să le îndes în sacii menajeri ai memoriei și să închid ușa spre groapa de gunoi. Știu că pot să ma iert. A venit timpul.

Nu am să mai încerc să schimb ce nu poate fi schimbat. M-a ajuns înțelepciunea din urmă. Nu pot să ordonez universul decât în mine, doar acolo sunt singurul luptător al cosmosului. Nu pot să mă mai bag în viața nimănui, ajunge cu atâta critică, reproșuri, încercări repetate și bezmetice de a schimba oamenii, de a-i face să vadă adevărul meu și numai al meu. Când eu sunt  atât de lipsită de perfecțiune, cum aș putea să mă arunc în transformarea celorlalți?! Șlefuiesc de o viață la propriile colțuri și ele sunt tot acolo, zgâriindu-mă de câte ori mă ciocnesc de ele. O să privesc oamenii în ochi și o să înțeleg. Tot ce se ascunde în apele lor curcubeice. Toate zgârieturile de pe corneea lor, toate fracturile irișilor.

Nu o să îmi mai fie frică. De rănile pe care ți le pot provoca oamenii. Fără minciuni, fără ascunzișuri. Mă simt ca un războinic încercat și bătătorit, cu zeci de cicatrici, dar fără frică. Umerii mă dor de greutatea adevărului, dar e o povară pe care pot să o duc. Pe care vreau să o duc. În aceasta secundă a răscrucii mele, nu mai am timp pentru neadevăruri. Domnia falsului rece, strălucitor, a încetat. Doar focul adevărului are voie pe metereze. Sunt meterezele mele și aprind ce vreau pe ele.

Nu mai pot să stau. Încremenită ca în fața unui șarpe boa. Călătoria e o stare a ființei mele, așa ființez eu, derulând și împletind drumuri. E ceva vital pentru starea mea de bine. Sunt o gurmandă a călătoriilor. Așa că voi face asta cât voi putea de mult și cât mă vor ține luminile. Sare și piper, vanilie și ciocolată. Alții vor petreceri sau sporturi extreme, case la țară sau mașini. Eu vreau să cutreier. Sunt un călător. Pe cărări fără sfârșit, minunate. Culegând scoici albe de pe toate plajele. Printre frumusețile neasemuite ale lumii.

Nu mai vreau să locuiesc aici. În mijlocul betoanelor sărăcăcioase și în spatele ferestrelor închise. Mă voi muta în mijloc de verde. Să stau întinsă în el, abia respirând de atâta culoare și să îmi planific călătoriile. Să visez. Să mă îmbăt cu parfumurile ierbii. Să îmi pătez degetele cu verde și să nu mai vreau să mă spăl. Voi locui într-o căsuță ca o insulă, plutind vesel pe cațiva centimetri de verde. Și voi fi cea mai fericită.

Nu vreau să las singurătatea să îmi rânjească straniu și sălbatic cu colții ei știrbi.  Vreau să fiu alături de toți cei dragi inimii mele. Să știe cu toții că eu sunt acolo pentru ei. Să fiu o  mică barcă de salvare, un zid pe care să se sprijine. O oază unde să găsească mereu hohotele minunate, splendide ale râsului. Casa mea  să le fie mereu deschisă, cu aromă de pâine caldă și  flori de lumină în toate ungherele.  Cu verde. Cu sufletul meu la vedere, neabătut de nici o frică.

Să știe ei, cei lipiți de inima mea pentru totdeauna că undeva, în tot haosul lumii, plutește căsuța mea insulă, liman pentru toate zilele și clipele.

Hashtag. Zâmbete.

Sunt foarte mândră de mine. După ce am chestionat o clasă întreagă ce înseamna hashtag și copiii de clasa a șasea mi-au explicat timp de 20 minute până am reușit să pricep ceva, uite că folosesc și eu termenul. Sunt în rând cu lumea!

# De ani de zile, una din „pretențiile” mele de profesor organizat este ca elevii să-și facă portofoliu. În care scriu mai mult eu, ca apucata, să mai scutesc pruncii de munca de jos. Dar așa vreau eu, să aibă ei materia frumos adunată și sortată. Brusc mă apucă un gând autodistructiv și îmi dau seama că s-ar putea să fi făcut doar a nu știu câta chestie inutilă. Ia să întreb eu beneficiaru’, îmi spun și mă întorc spre istețul care tocmai se muncește să traducă ceva.

   -Îți folosește la ceva portofoliul ăsta la engleză? Sau îl scriem degeaba?! Spune, să renunțăm la el dacă e doar un moft de-al meu de profesor! Îți trebuie sau nu?!

         Copilul stă un pic pe gânduri, aproape mângâindu-și bărbia în efortul profund de reflecție.

         -Doamna, ba eu cred că îmi trebuie! E bun! concluzionează el hotărât.

Tresar a speranță, dar  îl privesc cu îndoială, asa că îmi dă și argumentele:

    -Uitați, anul trecut bunica a avut nevoie de el!

    - De ce ?! îl intreb șocată.

     - Păi a avut așa, un zvâc! Înțelegeți? Și poate și sora mea va avea nevoie de el, acum e încă în clasa I, dar nu se știe niciodată!

Izbucnesc în hohote de râs zguduitoare. Printre ele, reușesc să îngaim:

-Ce a avut bunica?! Dar câți ani are bunica?

-Un zvâc, doamna. Cum să vă spun?! Așa o apucă. 55 de ani. Dar asta a fost în clasa a șasea. Apoi a avut un an repaus. Acum a apucat-o nemțeasca.

-Păi si tu ai ajutat-o? La engleză. Să îi explici ce și cum.

-Am vrut, doamna, dar a zis că o iau prea repede. Că n-am răbdare.

Continui sa râd la gândul bunicii tinere dintre munți, care a avut un zvâc și a avut nevoie de portofoliul nepotului la engleză. Și râsul sănătos îmi spală dezamăgirile. E clar! Atât despre felul în care stăm blocați pe tipare greșite și inutile. Nu mi-au trebuit decât vreo 30 de ani să ies dintr-unul. Bravo mie!

# Îmi vuiește capul și îmi sună clopote de diferite big bang-uri prin toate celulele nervoase. Cristinelu’ are o nouă jucărie. Un expresor de cafea. O grămadă de căni se întrec în culori și nuanțe pe masă, cu tot felul de cafeluțe de tărie diferită, iar eu le tot gust, dându-mi cu părerea, uite ce spumă are asta! Hm, gustul la astalaltă e grozav, și ce culoare! Tot laud, doar, doar se oprește. În final nu mai știu de capul meu, la propriu. Se știe că nu disting prea bine gusturile și mirosurile, așa că efortul de a înțelege ceva a dus la degustări intensive. În curând o să îmi curgă cafea prin vene. Cred că mi s-a schimbat și culoarea ochilor. Poate șterg și praful prin casă cu ocazia asta! Ceva tre’ să se întâmple cu toată energia care îmi bubuie prin puls! Iar marele maestru al ceremoniei cafelei stă imperturbabil, părând să nu îi pese deloc de cafeaua irosită. Ci doar să își dea aere de alchimist prețios. Te pomenești că trebuie să îl angajez cu normă întreagă! Barista personal.

#   - Doamna, dar mama dumneavoastră trăiește? Înseamnă că nu sunteți așa de bătrână!

#   Mă uit atent pe net, cercetez vremea pe ore:

     -Uite, Cristi, pot să-mi scot rufele afară, că scrie că e parțial însorit!

Cristi( exasperat de prostia neveste-sii): -  Femeie, lasă netul, uită-te pe geam! Unde vezi tu parțial însorit?! Nu vezi că plouă imediat?!

Ziceți și voi acum, nicicum nu e bine! Când mă uit pe cer și văd că e soare turbat, Cristi îmi  zice că va ploua curând, conform netului. Când mă uit pe net, trebuia de fapt să mă uit pe cer! Cine mai înțelege! Încurcate sunt căile meteo!

# Suntem la Herculane, cu prietenii, tocmai ne-am băgat în micul bazin cu apă sulfuroasă, plin ochi cu bătrânei care-și tratează reumatismele. Și cu noi. Mă uit la apa fierbinte, în viața mea nu m-am băgat într-o apă mai murdară și sper să supraviețuiesc. Ăsta e cel mai curajos lucru pe care l-am făcut vreodată. Similar cu bungee jumping si paddle boarding laolaltă. Cristi încearcă să mă liniștească, e apă curgătoare și ce mi se pare mie aiurea sunt firicele de sulf și alte minerale. Ha! Oricum, am un scop înalt: să-mi vindec genunchiul, care scârțâie major. Ce nu încearcă omu’ la nevoie?! Ieșim, mă apucă o euforie nebună, cred ca e  efectul adrenalinei. Oh, asta simt cei ce fac sporturi extreme?!

Lili: - Eu nu am făcut duș să rămân cu tot sulful ăla pe mine, curativ, și cu microbii.

Adri( care nu a intrat și a stat nobilă pe margine): -  Las’ că mor toți microbii în apa aia. Oricum, toți aveau micoze la picior, toti babalacii ăia care intrau.

Cri( oripilat): - Păi și de ce nu ai spus mai repede?!

Adri: - Erați deja în apă până în gât.

Cri: -Și cu micoza sub braț! Las, Adri, că tot la spital la tine  ajungem.

În concluzie, bazinelul cu apă de pe vremea romanilor a căpătat numele de cod „La Micoza” și într-adevar sulful a omorât toți microbii. Ce noroc pe capul nostru! M-a lăsat și genunchiul, deși nu știu din ce motiv, că doar nu e logic să-mi treacă doar de la o baie, nu?!

#  În drum spre marea scaldă de la Herculane.

Adri: - Să oprești undeva, că am uitat să iau nospa și cred că mă apucă o criză de rinichi.

Li: - Stai să văd, poate am eu. Scot mormanul de pastile din poșetă, doza cu care circul zilnic. Aspirină, algocalmin, arcoxia, uiteeeee, nospaaaa!

Adri, tresărind de bucurie: - Uraaaa!

Tot Adri( realizând crudul adevăr): - Ce-am ajuns! Să ne bucurăm de medicamente!

Ne privim și începem să râdem în hohote. Suntem în aceeași oală. Și ne bucurăm împreună.

D-ale nepoților

Tort cu pufuleț

Casa freamătă și trepidează. E veselă. Trează. Au venit nepoții. Trei. Evenimentul verii. În cinstea lor am făcut tradiționalul tort de ciocolată. Arată măreț, impunător, aproape nu îți vine să crezi că poate fi mâncat. Până îl ornează pruncii. Cu pufarin. Bietul tort își pierde brusc fasonul, pufnind supărat, inundat de biluțele colorate, pufarisite, ce nu au nici o legătură cu ciocolata. Dar acum poate fi mâncat. Ceea ce i se și întâmplă, sărmanului. Dispare urgent, cu tot cu pufarine.

Sporturi extreme

Ca mereu pe aceste meleaguri superbe, plouă. Cu găleata chiar. Din fericire și cu sughițuri, când ploaia sughiță, se oprește. Stă nițel. Să tragă aer în piept. Și într-un sughiț dintr-astea, copiii o zbughesc în parc, să mai respire și ei. Se întorc murdari ca niște purcei, așa că mă gândesc că au practicat ceva sporturi extreme. Se știe că parcul din orășel e binecunoscut pentru “oferta” lui variată în domeniu. Aflu că Luca a țopăit pe rampa de biciclete până a căzut pe spate, prăbușindu-se artistic ca o cizmă. Pipăi copilul să văd dacă e întreg, îl pun să respire, verific din juma’ în juma’ de oră dacă se prezintă în parametrii normali. Inima mea dansează și ea la extreme. Când mă gândesc la ce ar putea să zică tată-său!

Bătălia micului dejun

Deoarece sunt un adult înțelept și responsabil, analizez bine situația înainte de a acționa.  La primul mic dejun le-am dat cele trei fructe. Cele pe care le-am verificat cu o zi înainte că le mănâncă. Cu mofturile pruncilor nu te pui! Au declarat cinstit că da! Le plac afinele, bananele și piersicile. Din nefericire am dus arta culinară prea departe. Prea m-am crezut Jamie Oliver. Le-am făcut shake din fructele amintite. Eroare! Greșeală de interpretare majoră. Mi-am dat seama că există fatalitate când le-am văzut privirile pline de îndoială, coborâte cu scârbă asupra paharelor superb colorate în albastru (de la afine, probabil!). Au început oftaturile dramatice, că câr, că mâr, că ei nu, nu așa au spus, că NU au mai văzut așa ceva și ce cucu e licoarea asta colorată suspect?!

Simțind că e timpul să acționez drastic, altfel voi înghiți singură trei pahare uriase de shake, am amenințat:” Cine nu înghite, nu pleacă la picnic, nu tu munte, nu tu râu!”. Luca a fost imediat pe poziții, a înghițit tot paharul dintr-o dușcă, ca pe o licoare amară și rea de care tre’ să scapi repede și, ca să își revină, a mai mâncat un bol de afine. Separat, boabă cu boabă. Alina, cumințică, i-a venit până la urmă de hac paharului cu licoarea magico-scârboasă. Credeți-mă, era absolut delicious, o combinație să îți lingi degetele, nu alta! O mângâiere pe papilele gustative, divină! Nu și părerea nepotului numărul 3. David. Care s-a câcâit juma’ de oră până a înghițit o linguriță. Aveai senzația că acum leșină de greață. Fire puternică și încăpățânat ca un catâr, n-a cedat nici o picătură! O, nu, dom’le! Nici o picătură de scârboșenie  în jos pe gâtul lui prețios! Ceilalți erau deja la ușă, încălțați și el tot învârtea cu lingurița prin răhățelul albastru.

“Mămăliga ta de prunc!”. Dându-mi seama că sunt pe punctul de a pierde bătălia, i-am pus repede în față fructele neamestecate. O banană, o piersică. Am răcnit la rece:“Mănâncă-le! Na! Separate!”. Între noi fie vorba nu foarte pedagogic, dar eram de-a dreptul disperată. A început să mănânce tacticos banana, milimetru cu milimetru. Nici o banană din întreaga lume nu a fost mestecată așa de bine. În timp ce toată lumea trepida așteptând la ușă. Inclusiv muntele și râul așteptau cu sufletul la gură să vadă dacă eu sau el! După vreun sfert de oră  de mestecat, el banana și eu măselele, am zis că-l arunc pe geam. Piersica a mâncat-o în mașină. Victorieee! Deși nu știu pentru cine. Cert e că cineva a câștigat.

Doar ce îmi trăgeam sufletul la picnic, lângă râu, frumos, copiii fericiți și jucăuși, slavă domnului, să respir și eu un pic de aer curat, să-mi revin după trauma micului dejun și a judecării greșite a situației educaționale, când Luca, senin, zice: “ Unde e mâncarea care trebuia adusă la picnic?!” Hait! Chiar așa! Unde e?! I-am adus la picnic de orășean, fără mâncare, doar cu admirat de frunze verzi. Am crezut ca shake-ul o să îi țină o veșnicie?! În timp ce îmi făceam autocritica și hara-kiri sau seppuku, nici eu nu mai știu, unchiul a rezolvat situația. I-a învățat să mănânce măcriș! Uraaa! Se alege frunza frumos, se șterge între degete și se ronțăie. Strâmbături și fandoseli și o grămadă de distracție. Am evitat dezastrul încă o dată. Nu e ușor cu trei surse odată.

Cu stomăcelul plin de hrană sănătoasă, Alina s-a hotărât să dea drumul veleităților artistice și a cules o grămadă de pietre. Pentru grădina ei japoneză, probabil. Ceea ce l-a făcut fericit pe unchiul ei care a trebuit să i le care cu mașina lui lustruită boboc. Până la casa ei de departe. Doar nu era să dezamăgească copchilașa.

Reacții adverse la lumea nepoților:

1. Mă prăbușesc din când în când în pat, abia respirând. La toate întrebările care mi se pun, pot doar să dau din cap. Darul vorbirii e pentru cei ce beau apă vie. Și eu n-am.

 2. Mă reanimez câte o oră, băgând cafea la greu și jucând bile anesteziante. Privirea mea fioroasă spune clar: “Nu deranjați balaurul cu șapte capete!”

3. Mi-am pierdut subit toate depresiile existențiale. Nu mai am timp pentru asemenea rafinețuri.

Ștrand cu ploaie

Minunații și neasemuiții și-au lăsat carnetele de note acasă. După ce eu i-am bătut la cap să le ia. Alina zice că așa i-a zis Luca, să lase carnetele acasă, ceea ce Luca neagă cu desăvârșire. De ce Alina l-ar fi ascultat brusc pe frățiorul ei mai mic, e încă o taină nedeslușită. Poate casierița de la ștrand o să vadă totuși că nu sunt adulți. Poate avem noroc.

De grija ștrandului, a ploii, copiii au fost treji dis-de-dimineață, la 10 eram deja la ștrand, de frică că nu mai găsim șezlonguri. Ce să vezi?! Eram primii! Un ștrand mare numai pentru noi. Singurii nebuni din Petroșani, o mătușă cu trei nepoți, un cer înnorat si un ștrand gol. Era evident că mi-am pierdut uzul rațiunii.

David( nerăbdător, grăbind pasul) : - Acum direct cap sar! 

Evident toate circuitele i s-au încurcat de plăcere și cuvintele îi țopăie de colo până colo, amețite de entuziasm.

Pe la amiază, întreb care e nivelul foamei, de la 1 la 5. Luca zice filozof și cam făcând pe nebunu’:”Cam 2”. “Aaaa,” zic eu, “bine, când ajungeți la 5 să mă anunțați!”. Luca, dându-și seama că a luat-o în direcția greșită și a făcut o eroare uriașă, nici frunze de măcriș nu sunt prin preajmă, zice repede:”5!” și mă privește cu speranță de copil. Trei pizze uriașe au dispărut cu viteza fulgerului turbat, că de! apa face foame. Și tremuratul la fel. Se bălăcesc și cam tremură, așa că au nevoie de combustibil solid.

Ce fericire, îmi zic în gând, sperând că putem pleca, pe la 2 jumate când începe să plouă, dar pruncii nu și nu, că ei nu pleacă. Au stat peste o oră sub umbrele, înfășurați în prosoape umede, cam albaștri la buze, plesnindu-și palmele una de alta ca să le încălzească, așteptând ca ploaia să sughită iar. Adică să stea cucurigului odată!. Ceea ce s-a și întâmplat. Pe la ora 5 am reușit să îi extrag din ștrand, după ce doamna de la intrare m-a certat că de ce mi-am dat jos brățara, că nu e voie. Ce-mi plac întâlnirile astea de gradul 3. Sunt destul de dese în zonă.  Cu persoane extreme de inteligente care îți solicită neuronii la maximum. “De ce nu e voie?!”am întrebat eu rânjind sardonic. “ Să vă poată identifica pe cei ce ați plătit!”. Sclipiciunea deosebită a răspunsului m-a încântat peste măsură. Am râs și am plecat. Replica nu-și avea rostul. În tot ștrandul erau 12 oameni. Cu noi cu tot. Mare identificare, într-adevăr. Să ne revenim din întâlnirea cu inteligența omenească, ne-am oprit și pe la bunica să înghită copilașii niște clătite cu finetti (doamne feri să fie cu dulceață!) și apoi i-am dus acasă. Rupți, dar rupți de oboseală. Spre groaza mea, iar au vrut de mâncare. Am crezut că vomită careva de cât au mâncat, dar nici vorbă! Gata să le pice capul în farfurie, dar ei continuau să mănânce. Normal că nu shake-uri. Din fericire nu mai puteau vorbi, așa că am avut o seară relativ liniștită, în timp ce le pipăiam frunțile să văd dacă nu face vreunul febră din cauza condițiilor de viață pe care li le-am oferit.

Duș de duș

Luca e mititel și nu știe să folosească dușul. Cred că se și teme nițel de furia apei revărsate în capul lui. Nu-i totuna cu ștrandul!  Încerc să îl conving să intre împreună cu David, care e mai mare și se descurcă. După îndelungi negocieri și amenințări feroce că o să îl frec eu cu săpun ca pe hoții de cai, acceptă. Ascult din bucătărie cum decurge procesul. Dușul pornește, răsuflu ușurată. Dupa 3 secunde se oprește. Pornește. 3 secunde. Și tot așa. Realizez că în ritmul ăsta, apa nu va apuca să se încălzească. Chiar aud la un moment dat o voce speriată: “Ce rece e!”. dar tot așa înainte. Opriri. Porniri. În cele din urmă, David apare în bucătărie, îl așez pe un scaun și îl cert:” De ce ai tot oprit dușul?!”. “ Nu eu, se apără el ca de obicei, Luca!”

-       Păi nu te-am pus pe tine stăpân acolo?!

-       Da, dar Luca…

Eu tot cotcodăcesc, nu știu cum se face că mereu Luca e vinovat de toate, deși e cel mai mic, când brusc îmi dau seama că Luca nu a mai apărut din baie. Atâta independență mă sperie. Oare a pățit ceva?!

Apare Luca cu o mutriță nostimă de tot, cu păruțul vâlvoi, lucind tot ca o monedă nou nouță. Sunt gata să mă pufnească râsul, dar îl așez pe scaun și încep să îl muștruluiesc și pe el.

-         De ce ai tot închis și deschis dușul?!?!

El, nevinovat: - Că era prea fierbinte!

Bre, copile, se reglează apa, nu se închide! Și apoi ce ai stat atâta în baie?!

Începe tacticos și fără frică: - Păi mi-am șters părul, apoi mi-am scos apa din urechi, dușul ăsta îți bagă multă apă în urechi… fiecare acțiune este însotită de gesturi ajutătoare. Când văd cum mimează scoaterea apei din urechi fluturând grațios mânuțele pe lângă cap, mă pufnește râsul și toată cearta se duce pe apa sâmbetei.

Pepene în meniu.

Lili( privind cum Luca ronțăie mărunt, mărunt bucățile de pepene, alegând cu grija sâmburii, în timp ce sucul îi curge pe bărbie): - Nu mai ronțăi atâta, bagă bucata întreagă în gură, că se alege singur sâmburele.

Luca: - Păi mie nu mi se alege, mi se duce de-a dreptul pe gât.

David( care și-a terminat de mult porția, privind cu jind spre farfuriile aproape pline ale fraților) : - Aștept donații!

Luca( speriat de apariția pe spațiul public a glumelor lui): - Nu băga aia în idee.

Acțiunea Porumbelul.

Pe drum, vedem un porumbel în fața noastră, abia aterizat pe marginea trotuarului. Până să respire o dată biata pasăre, Luca, marele vânător preistoric se repede ca un vultur și următoarea imagine de coșmar a fost porumbelul zbătându-se în mâna copilului, în timp ce penele îi zburătăceau în toate părțile. Am fost atât de oripilată că nu mi-am regăsit glasul decât după vreo 12 pene.

-         Dă-i drumul! am rostit răspicat în fața privirii victorioase.

După marea eliberare ne-am imaginat cum bietul porumbel trebuie să faca nu știu câte ore de terapie contra traumei la marele psiholog al porumbeilor.

Apoi, restul drumului, mi-am învățat nepotul cum mă cheamă, să fiu sigură că îmi știe toate numele și adresa, în caz că îl ia poliția, să nu le zică ălora că stă la mătușa! Care mătușă?! Asta în caz că îl ridică din parc, îl arestează și îi pun cătușele fiindcă vânează porumbeii comunitari.

David( către Luca): - Prostule!

Lili ( a la  Harry Potter):   - Te rog să nu mai rostești cuvântul care nu poate fi spus!

Lui David i-a plăcut sfatul acesta foarte mult. De câte ori a vrut să își mai facă frații proști, le-a zis suav și angelic: “Să nu zic cuvântul care nu poate fi spus!”

Lili( catre Alina) - De ce țipi?! Mă vezi pe mine că țip?!

Alina( netulburată) :  Poate ar trebui.

Luca: - Vreau să mă uit la Merlin.

Alina( deșteaptă, îi corectează pronunția):  -Măălin.

Luca( un descurcăreț pe planeta Pământ):  -Eu pronunț cum vreau eu.

Lili: -  Bine, Luliuca. Așa o să facem. Și eu o să pronunț cum vreau eu. Luliucă.

Râsete.

Luca ( învins la puncte): - Bine, bine, Măăălin.

Luca ( ronțăind chipsuri):   -Mătușa?  Barbecue e o barbă în formă de chiu?!

La cinema.

Plecăm la cinema cu o sacoșă plină de sticle de apă și chipsuri. Zici că plecăm pentru cel puțin 3 zile. Îi așez frumos în scaune, le pun ochelarii și începe marea ronțăială. Mare acțiune la înălțime. Sunt foarte încântați de experiență. Sacoșa e goală. Copilașii vorbăreți, vrăbiuțe agitate, sporovăiesc tot drumul până acasă. Mă felicit în gând că nu le-am dat și suc, că nu mai tăceau până dimineață!

Casa se golește și se așează în liniște, respirând profund. Se regăsește. Îi place să fie liniște. Îi place să fie alb. Dar îi place și vârtejul de culori. Acum stă cuminte în toamnă-iarnă. Așteaptă să vină iar vara. Și toate zidurile-oglinzi să reflecte râsete și nepoți frumoși.

Sudoku și toamnă la Șvinița

Căsuța albă e fermecătoare în simplitatea ei. Doar lemn și împletituri țărănești stilizate, folclor modernizat, buchețele de lavandă agățate de bârnele lucioase, dulapuri delicat pictate, geamuri uriașe cât peretele, prin care lucește Dunărea cu toate împletiturile ei albastre. Nu mai e nimeni, doar noi și toamna. Fiecare colțisor e frumos de pică. O tufă de flori tomnatice aici, niște ciulini dincolo, vibrații de toamnă peste dealuri, aburul acela care pălește culorile, le fură strălucirea, le estompează în blândețe și dulceață de lumină. Un bun gust țărănesc, solid și  decantat în rafinament.

Explorăm împrejurimile. Uimitor, în spatele căsuțelor albe e o bucătărie de vară care e total diferită, un kitsch absolut, o adunătură de reclame la bere și vin, de icoane, mușamale și plasticuri. Mai vedem kitchurile pe ici, pe colo. Ba becuri fără rost plantate prin copaci, ba ornamente inutile. Începem să râdem și eu  ghicesc din prima, aici sunt cele două gusturi, ale bătrânilor și ale fiicei moderne, educate. Cristi nu e de acord, așchia nu sare departe de trunchi, zice el, genele sunt hotărâtoare. Ha! Adică noi nu suntem altfel decât părinții noștri?! Normal că nu mai are replică!

Ne întoarcem la căsuta noastră frumoasă foc, grațioasă și pustie. Stăm pe terașa uriașă, lăbărțați în fotolii și ne întrebam ce o să facem, că nu avem televizor. Descoperire care nu știm dacă e alarmantă sau nu. Nu am mai trăit fără televizor din copilărie. Oare putem supraviețui?! Eu, da! declam cu ușurare. Voi scrie în sfârșit romanul vieții mele! Deși nu știu dacă îmi ajung 2 zile cât stăm pe aici. Măcar să-l încep.

Cri: - Aicia la monastire, no tivi! Poi și eu ce să fac?! Mă duc să fac o poză la Gordon’s Kitchen! Bufet suedez! Ai de toate acolo. Măcar să ai ce pune pe facebuk.

Odată Cristi plecat în expediția de pozare a bucătăriei chicioase, mă cufund în liniștea vântului și a apelor. Soarele adie și el molcolm, e o zi splendidă de toamnă, galbenă ca o gutuie, dulce, amăruie. Lin de lin, mierea mi se răsucește în jurul inimii. “Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” îmi răsună la nesfârșit în ritmul pulsului.

Cri, reîntors, își scoate telescopul, deși nu trece nici măcar un vaporaș  pe Dunăre. Lumea s-a oprit în loc. Nu-mi vine să cred ce noroc!

Cri: - Ce liniște e aici. Ce frumos. Mai trece câte o mașină pe drum. Mamă, ce bucuros îs! Poate am noroc de un șlep măcar.

După un timp, Cri, privind pierdut în zare: - Hai s-o ajutăm pe proprietăreasă la vaci!

Pe seară, facem Sudoku. Așa s-a gândit Cristi să ținem alzheimerul departe de mințile noastre suprasolicitate de profesori, cărora le mor toti neuronii zilnic. Așa vom supraviețui și lipsei televizorului, zice el. Îl văd cum se instalează tacticos, cu Dunărea în față, scoate creioane, gumă- o-ho ho, s-a pregătit omu’!, apoi foile de Sudoku și începe să dea mărunt din buze. Îl urmăresc cu coada ochiului, ia să fac și eu unul, zic și abandonez scrierea romanului cu viteză. Cu ușurare chiar. Mă bate un pic gândul concurenței, mărturisesc cinstit. Cristi mă privește meditativ, bănuiește el ceva, dar îmi întinde totuși o foaie. Lucrăm amândoi, fiecare în stil propriu. Eu privesc țintă foaia minute în șir, fac calcule mentale, din când în când scriu câte o cifră. Cristi boscorodește ca o babă, pune tot felul de cifre pe foaie, le șterge, iar dă mărunt din buze, curg apele pe el.

Normal că știu că matematica e punctul lui slab dintotdeauna, m-a și mirat ce preocupări matematice și-a găsit! Dar acum e momentul să-mi iau revanșa pentru toate momentele în care am fost silly mum, silly și iar silly. În care cei doi mameluci au râs de mine și de prostiile mele. De mine, un geniu al sudokului.

După niscaiva timp, arunc o privire pe foaia lui, toată chinuită, mâzgalită. Izbucnesc în râs cu nerușinare superioară, foaia mea e clară, curată, arătând o mare limpezime a ideilor, a gândirii!

Brusc îmi smulge foaia din mână și decretează că numai dimineață mai facem, că lui îi e somn și așa e frumos în cuplu, să lucrăm împreuna. Sărăcuțul, râd, a obosit! Vede că pierde teren!

Dimineața îl termin pe al meu în 15 minute, în timp ce el îl șterge pe al lui complet pentru că a greșit în boscorodeli și ghicelile nu i-au ieșit prea bine.

I-l  arăt pe al meu, cu un mic zâmbet încrezut, “Ia uite, bărbate, ce nevastă ți-ai tras! Bine că te-am luat eu, că altfel…”. La care fază, Cristi exclamă zâmbind șmecherește:” L-ai făcut?! Fir-ar! Și ți-l dădusem special pe cel de dificultate mare. Am crezut că pe ăla n-o să-l faci!”. Murim de râs amândoi, al lui e categoria ușoară, acum văd că pe foaia mea e un semn într-un colț! Făcut de el, încă de acasă, ca să mă bage la apa cu categoria dificilă. Să mă bage iar în categoria silly! Mi-a prevăzut toate mișcările! Nu mă mai simt cea mai deșteaptă. Așa face el întotdeauna, cumva mă bagă la apă. Fir-ar!

Apa lucește ca argintul acolo unde soarele își plimbă palmele albe peste ea, înoată în albastru, acolo unde doar cerul se prăbușește adânc în valuri.

Liniștea e totală, copleșitoare și zâmbăreață. Doar susure gingașe și picături de liniște. Doar valurile blânde ale soarelui și degetele răcoroase ale vântului. Rai. Sunt fericită în roz și alb.

Stau tolănită în soare pe terasă, ca o focă aurie, leneșă, clipocind printre gene spre albastrul total, când aud zgomote pe terasa căsuței alăturate. “Ooo”, îmi spun, “au venit alți oameni.” Nu mai suntem singuri pe planetă. Deschid ochii și arunc o privire. E Cristinelu’ meu, bântuind pe la geamuri, încercând să spioneze înăuntru. “Hei”, îl strig,” ce faci acolo?”. Întoarce capul mirat și se holbează la mine. Brusc își dă seama că a greșit bungaloul.

-          Jesus Christ! Am văzut perdelele trase și am vrut să văd dacă te-ai culcat să nu te deranjez. Și nu știam unde ești!

-          Aoleu, Cristinel, mai fă repede un sudoku, că îți scade substanța neuronală, dacă nici căsuța nu ți-o mai găsești!

Amestecăm râsul în hohote, bucuria trăirii e copleșitoare, amețitoare. Șampanie veche și bună. 5 stele.

Li:- Când vrei să mergem până la apă sau la cetatea Tri-Kule să-mi spui.

Cri:- De ce am face asta?!

Li( romantică): -N-ar fi fain?! Nu vrei tu acțiune?!

Cri:- Nu! Eu vreau să vină oameni! Eu vreau să se întâmple ceva! Vreau să treacă vapoare! Mașini, biciclete, ceva!

Până la urmă plimbarea noastră prin pustietăți, de-a lungul toamnei și al apei, e absolut minunată. Intră în top. Sentimentul absolut liniștitor că ești nimic în marea armonie, în uriașa frumusețe și problemele tale nu au nici o importanță. O mare de liniște și de auriu așternută peste sufletul meu ca o pătura caldă și bună. Flori și ierburi colorate, la fiecare pas o altă exclamație de minunare, măceșe roșii sânge stând senin ca niște felinărașe în tumult de frunze de toamnă. Atotprezent, albastrul nesfârșit al fluviului. Stăm chiar pe mal, la o masă veche de lemn, doar bătaia ritmică a valurilor se strecoară prin tăcere până la noi, mă simt regina lumii apelor și nimeni. Perfect.

Cri: - Mi-e mai mult decât bine. Așa aș trăi o viață!

Fac poză la măceșe, îmi intră soarele în plămâni, îmi intră în ochi, e fain rău. Apa e atât de sclipicioasă, încât pare o hologramă.

Suntem în timpul Tri-Kule. Aici totul curge altfel.