Sudoku și toamnă la Șvinița

Căsuța albă e fermecătoare în simplitatea ei. Doar lemn și împletituri țărănești stilizate, folclor modernizat, buchețele de lavandă agățate de bârnele lucioase, dulapuri delicat pictate, geamuri uriașe cât peretele, prin care lucește Dunărea cu toate împletiturile ei albastre. Nu mai e nimeni, doar noi și toamna. Fiecare colțisor e frumos de pică. O tufă de flori tomnatice aici, niște ciulini dincolo, vibrații de toamnă peste dealuri, aburul acela care pălește culorile, le fură strălucirea, le estompează în blândețe și dulceață de lumină. Un bun gust țărănesc, solid și  decantat în rafinament.

Explorăm împrejurimile. Uimitor, în spatele căsuțelor albe e o bucătărie de vară care e total diferită, un kitsch absolut, o adunătură de reclame la bere și vin, de icoane, mușamale și plasticuri. Mai vedem kitchurile pe ici, pe colo. Ba becuri fără rost plantate prin copaci, ba ornamente inutile. Începem să râdem și eu  ghicesc din prima, aici sunt cele două gusturi, ale bătrânilor și ale fiicei moderne, educate. Cristi nu e de acord, așchia nu sare departe de trunchi, zice el, genele sunt hotărâtoare. Ha! Adică noi nu suntem altfel decât părinții noștri?! Normal că nu mai are replică!

Ne întoarcem la căsuta noastră frumoasă foc, grațioasă și pustie. Stăm pe terașa uriașă, lăbărțați în fotolii și ne întrebam ce o să facem, că nu avem televizor. Descoperire care nu știm dacă e alarmantă sau nu. Nu am mai trăit fără televizor din copilărie. Oare putem supraviețui?! Eu, da! declam cu ușurare. Voi scrie în sfârșit romanul vieții mele! Deși nu știu dacă îmi ajung 2 zile cât stăm pe aici. Măcar să-l încep.

Cri: - Aicia la monastire, no tivi! Poi și eu ce să fac?! Mă duc să fac o poză la Gordon’s Kitchen! Bufet suedez! Ai de toate acolo. Măcar să ai ce pune pe facebuk.

Odată Cristi plecat în expediția de pozare a bucătăriei chicioase, mă cufund în liniștea vântului și a apelor. Soarele adie și el molcolm, e o zi splendidă de toamnă, galbenă ca o gutuie, dulce, amăruie. Lin de lin, mierea mi se răsucește în jurul inimii. “Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” îmi răsună la nesfârșit în ritmul pulsului.

Cri, reîntors, își scoate telescopul, deși nu trece nici măcar un vaporaș  pe Dunăre. Lumea s-a oprit în loc. Nu-mi vine să cred ce noroc!

Cri: - Ce liniște e aici. Ce frumos. Mai trece câte o mașină pe drum. Mamă, ce bucuros îs! Poate am noroc de un șlep măcar.

După un timp, Cri, privind pierdut în zare: - Hai s-o ajutăm pe proprietăreasă la vaci!

Pe seară, facem Sudoku. Așa s-a gândit Cristi să ținem alzheimerul departe de mințile noastre suprasolicitate de profesori, cărora le mor toti neuronii zilnic. Așa vom supraviețui și lipsei televizorului, zice el. Îl văd cum se instalează tacticos, cu Dunărea în față, scoate creioane, gumă- o-ho ho, s-a pregătit omu’!, apoi foile de Sudoku și începe să dea mărunt din buze. Îl urmăresc cu coada ochiului, ia să fac și eu unul, zic și abandonez scrierea romanului cu viteză. Cu ușurare chiar. Mă bate un pic gândul concurenței, mărturisesc cinstit. Cristi mă privește meditativ, bănuiește el ceva, dar îmi întinde totuși o foaie. Lucrăm amândoi, fiecare în stil propriu. Eu privesc țintă foaia minute în șir, fac calcule mentale, din când în când scriu câte o cifră. Cristi boscorodește ca o babă, pune tot felul de cifre pe foaie, le șterge, iar dă mărunt din buze, curg apele pe el.

Normal că știu că matematica e punctul lui slab dintotdeauna, m-a și mirat ce preocupări matematice și-a găsit! Dar acum e momentul să-mi iau revanșa pentru toate momentele în care am fost silly mum, silly și iar silly. În care cei doi mameluci au râs de mine și de prostiile mele. De mine, un geniu al sudokului.

După niscaiva timp, arunc o privire pe foaia lui, toată chinuită, mâzgalită. Izbucnesc în râs cu nerușinare superioară, foaia mea e clară, curată, arătând o mare limpezime a ideilor, a gândirii!

Brusc îmi smulge foaia din mână și decretează că numai dimineață mai facem, că lui îi e somn și așa e frumos în cuplu, să lucrăm împreuna. Sărăcuțul, râd, a obosit! Vede că pierde teren!

Dimineața îl termin pe al meu în 15 minute, în timp ce el îl șterge pe al lui complet pentru că a greșit în boscorodeli și ghicelile nu i-au ieșit prea bine.

I-l  arăt pe al meu, cu un mic zâmbet încrezut, “Ia uite, bărbate, ce nevastă ți-ai tras! Bine că te-am luat eu, că altfel…”. La care fază, Cristi exclamă zâmbind șmecherește:” L-ai făcut?! Fir-ar! Și ți-l dădusem special pe cel de dificultate mare. Am crezut că pe ăla n-o să-l faci!”. Murim de râs amândoi, al lui e categoria ușoară, acum văd că pe foaia mea e un semn într-un colț! Făcut de el, încă de acasă, ca să mă bage la apa cu categoria dificilă. Să mă bage iar în categoria silly! Mi-a prevăzut toate mișcările! Nu mă mai simt cea mai deșteaptă. Așa face el întotdeauna, cumva mă bagă la apă. Fir-ar!

Apa lucește ca argintul acolo unde soarele își plimbă palmele albe peste ea, înoată în albastru, acolo unde doar cerul se prăbușește adânc în valuri.

Liniștea e totală, copleșitoare și zâmbăreață. Doar susure gingașe și picături de liniște. Doar valurile blânde ale soarelui și degetele răcoroase ale vântului. Rai. Sunt fericită în roz și alb.

Stau tolănită în soare pe terasă, ca o focă aurie, leneșă, clipocind printre gene spre albastrul total, când aud zgomote pe terasa căsuței alăturate. “Ooo”, îmi spun, “au venit alți oameni.” Nu mai suntem singuri pe planetă. Deschid ochii și arunc o privire. E Cristinelu’ meu, bântuind pe la geamuri, încercând să spioneze înăuntru. “Hei”, îl strig,” ce faci acolo?”. Întoarce capul mirat și se holbează la mine. Brusc își dă seama că a greșit bungaloul.

-          Jesus Christ! Am văzut perdelele trase și am vrut să văd dacă te-ai culcat să nu te deranjez. Și nu știam unde ești!

-          Aoleu, Cristinel, mai fă repede un sudoku, că îți scade substanța neuronală, dacă nici căsuța nu ți-o mai găsești!

Amestecăm râsul în hohote, bucuria trăirii e copleșitoare, amețitoare. Șampanie veche și bună. 5 stele.

Li:- Când vrei să mergem până la apă sau la cetatea Tri-Kule să-mi spui.

Cri:- De ce am face asta?!

Li( romantică): -N-ar fi fain?! Nu vrei tu acțiune?!

Cri:- Nu! Eu vreau să vină oameni! Eu vreau să se întâmple ceva! Vreau să treacă vapoare! Mașini, biciclete, ceva!

Până la urmă plimbarea noastră prin pustietăți, de-a lungul toamnei și al apei, e absolut minunată. Intră în top. Sentimentul absolut liniștitor că ești nimic în marea armonie, în uriașa frumusețe și problemele tale nu au nici o importanță. O mare de liniște și de auriu așternută peste sufletul meu ca o pătura caldă și bună. Flori și ierburi colorate, la fiecare pas o altă exclamație de minunare, măceșe roșii sânge stând senin ca niște felinărașe în tumult de frunze de toamnă. Atotprezent, albastrul nesfârșit al fluviului. Stăm chiar pe mal, la o masă veche de lemn, doar bătaia ritmică a valurilor se strecoară prin tăcere până la noi, mă simt regina lumii apelor și nimeni. Perfect.

Cri: - Mi-e mai mult decât bine. Așa aș trăi o viață!

Fac poză la măceșe, îmi intră soarele în plămâni, îmi intră în ochi, e fain rău. Apa e atât de sclipicioasă, încât pare o hologramă.

Suntem în timpul Tri-Kule. Aici totul curge altfel.