Marele elefant gri

Odată cu venirea toamnei am vrut să ne înlocuim micul elefant alb, care se jerpelise deja de atâta folosință și se uzase cu totul moral. Era încă în viață, dar era o adevărată rușine pe obrazul familiei.

Normal că nu puteam pur și simplu să ne ducem si să aducem altul în casă. În primul rând  nu vroiam să încălcăm noua lege de aur care spunea cu litere gravate gotic în pereți și uși și podele: “Fără alte împrumuturi  la sadicele de bănci! Fără alte datorii dacă nu vrem să murim la... datorie!”

În al doilea rând, o asemenea schimbare necesita un studiu aprofundat. Desfășurat pe bază de grafic, studiu de caz și analize depline și deștepte. Căci acum suntem înțelepți și deștepți. Suntem în plină vârstă de mijloc, adică mai inteligenți de atât nu cred că ne mai facem. E apogeul maturității noastre umane.

Să ne reamintim cum au decurs lucrurile. Cei doi adulți demult maturizați și aproape prea maturați ( noi, adica!) au început să traseze de nebuni linii încrucișate prin tot orașul. Și nu numai. De la o firmă la alta, reprezentanțe peste reprezentanțe, ba la Deva, ba la Petroșani. Peste tot elefanți. Soiuri și genuri diferite, mici și mari, albi, cenușii, ba chiar și crem. Cine a mai văzut așa ceva, un elefant crem?! Ei bine, s-a inventat! Măsurători peste măsurători. Întâi am calculat distanțele cu palma, cu un pix din poșetă, apoi cu ruleta, când ne-am adus aminte să o luăm de acasă. Animalul cu pricina trebuia neapărat să încapă în locul cu pricina. În viața, să ajungi la locul potrivit, la momentul potrivit este esențial. De-a dreptul. Am făcut alegeri. Elefantul care avea un nume foarte bun, cunoscut în întreaga lume nu încăpea în bucătăria mea mititică (deși eu sunt un bucătar foarte mare, se știe, am o bucătărie chiar mică). Altul încăpea, dar era un elefănțel mic și pricăjit. “Să mai mergem o dată la Deva”, ne-am spus noi. „Dacă nu am remarcat ceea ce era de remarcat?!”. Să nu uităm un amănunt demn de a fi precizat: în cele peste 10 drumuri efectuate în cercetarea noastră exhaustivă asupra elefanţilor din zonă am umblat fără fonduri. Fără bani, mai pe şleau vorbind. Umblam în dorul lelii! Umblam cu buzunarele goale. Sperând că atâta muncă de cercetare şi atâta rezonanţă pozitivă vor avea rezultatele scontate. Vor forţa universul să se conformeze.

Întotdeauna mi se întâmplă la fel. Speranţa mea feroce aterizează în realitate şi se concretizează. După vreo 2 luni  de încâlcit şi descâlcit labirinturi neexistenţiale, s-a întâmplat! Brusc, fonduri minunate de origine statală au intrat în conturile familiei. Exact suma necesară pentru achiziţionarea unui minunat elefant gri. Cum niciodată nu am fost preocupaţi de adunatul banilor albi pentru zilele negre ce vor veni, am ştiut că venise acel moment important al vieţii noastre. În care îi vom sparge pe toţi (ne resemnasem, prin repetiţie, în faţa inevitabilului spargerii). Sosise momentul achiziţionării preţiosului, nemaipomenitului, îndelung măsuratului elefant gri.

Zis şi făcut! Pentru ultima oară am măsurat spaţiul din bucătărie, 71 cm. Bun. El, miraculosul, mirobolantul avea 70. Cum să nu intre în locaşul căldut care îl aştepta?! Am achitat uriaşa sumă, golind complet conturile şi am stat acasă, aşteptând cu nerăbdare să apară la uşă, livrat de firma care încasase grăsuţul cec. Conform gândirii capitaliste din ilustrul meu cerebel, am socotit că oamenii lor ne vor asigura introducerea elefantului în casă, chiar am pregătit o mică sumă compensatorie pentru ruperea spinărilor firmei. Se ştie că elefanţii sunt grei...

Surpriză! Un singur om asigura transportul! Şi pe acela îl durea spatele. Nu-l interesau defel sumele compensatorii. Oooo! La 7 seara, în plină iarnă. Oooo!

Şi-aşa a început! Întâi Cristi s-a făcut alb la faţă, înainte de a deveni roşu ca racul fiert îndelung şi s-a uitat la mine cu ochii holbaţi de panică. Apoi genele ancestrale ale marelui bărbat au intrat în funcţiune şi s-a dus să bată la uşile vecinilor. Nu se punea problema să îl ajut eu la cărat. Nu puteam ridica nici măcar o rotiţă. Conform normelor celor mai înalte ale umanităţii, un vecin ne-a sărit în ajutor. Adică a fost de acord să-și rupă spinarea cărând pe scările blocului elefantul vecinilor. Cu sudoarea curgându-le pe față, cei doi au ajuns în fața ușii apartamentului proprietate personală. Dă-i și intră!

Oroare!!! Stupoare nemaîntâlnită și nemaitrăită! Animalul nu intra pe ușă. În măreața noastră deșteptăciune de adulți evoluați pe scena istoriei planetei, uitasem să măsurăm ușile!!! După câte măsuratori făcusem, ușile nu intraseră în calcul. Am intrat în modul de panică și m-am cărat în bucătărie. M-am apucat de tăiat nuci, repetând întruna, în surdină “Nu pot să cred, nu pot să cred cât de idioți suntem!”. Am tăiat nuci vreo jumătate de oră, în regim de țara arde și baba se piaptănă. Ascultând între timp înjurăturile lui Cri. Dar ce mai înjura! Probabil că se gândea că astfel vecinii nu vor mai fi obligați să afle de pe la colțuri ce s-a întâmplat. Vor ști direct de la sursă. Până la urmă au reușit să scoată ușa de la intrare din țâțâni și au băgat măgăoaia în apartament. A urmat antiterapia prin șocuri. Ușa de la intrare nu mai vroia să intre în balamale. Toca, toca, tăiam eu la nuci, în timp ce filmul de groază se desfășura la doi pași. Ușa nu și nu. Nu mai vroia și pace! Vizualizam o noapte petrecută fără ușă la intrare, cu Cristi pe post de santinelă eroică, păzind elefantul și nevasta. Prietenul sosit în ajutor încerca să îl calmeze, repetând o litanie de răbdare, răbdare. Cristi furios ca un taur ( pe propriile-i capacități de măsurare, în esență) a început să izbească turbat cu ciocanul, încercând să facă ușa cea recalcitrantă să își revină în simțiri și să fie ceea ce îi fusese destinat să fie.

Mi-am dat seama, în timp ce toca-toca, la nuci, că mă păștea un nou pericol. Ca soțul meu să facă un infarct și eu să rămân cu elefantul. Doamne dumnezeule! La cum spumega bolborosit, nimic nu era exclus. “Toca-toca” cu furie mai departe. Am început să recit și eu litanii de disperare: “O să fie bine. O să fie bine”. Speranța rezonatoare în universul dușmănos.

Cumva, cu ajutorul ciocanului, ușa a fost proptită în toc, urmând a se deschide cu ajutorul unui brânci masculin serios. Cei doi, roșii la față și cu sudoarea înmuindu-le cămășile au început să calculeze dacă e posibil ca elefantul să intre pe ușa de la bucătărie. Unul zicea că da, celălalt că ba. Cumva l-au ridicat și, gata să-și dea duhul pe frontul holului au încercat să-l introducă prin spațiul îngust. Nu au reușit, bineînțeles. Au lăsat în schimb două dungi paralele, scrijelite în parchetul de pe hol. Hm. Daune colaterale, mi-am spus, tocând mai departe. Nuci.

Ușa de termopan de la bucătărie, fiind agățată într-un soi necunoscut de balamale nu a putut fi scoasă din țâțâni. Vecinul cel drăguț și răbdător a plecat în cele din urmă, că avea și el o casa, ce Doamne!! lăsându-ne cu elefantul frumos și gri pe hol. Cu ușa de la intrare deschizându-se doar pe bază de lovituri isterice. Mă gândeam să las animalul acolo. Pe vecie. Ce, nu s-a mai văzut elefant pe hol?!

Ne-am aşezat epuizați la masa din bucătărie. Consiliu de familie. Cri nu prea putea articula cuvinte coerente. Mânia şi stupoarea atingerii nivelui de sus al propriei inteligenţe erau prea mari. Eu toca-toca mai departe. În timp ce îi repetam cu încăpățânare că o să rezolvăm, iar el mă privea cu milă și certitudinea absolută a nerezolvării, m-a trăznit brusc o idee! Mi-a venit  Ideea. Creierul meu matur și specializat a găsit o rezolvare: “Trebuie să cerem ajutor!”

Da, dar de la cine?! Noaptea?! De la Daniel. Cel priceput la toate. Așa că soțul meu și-a luat geaca, a tras un brânci furios uşii de la intrare şi a plecat după Daniel. Care, culmea norocului, a venit imediat. S-a uitat la elefant, s-a uitat la ușa de la intrare, la ușa de la bucătărie, la spațiul măsurat pentru culcușul animalului, s-a uitat iar la noi și a țâțâit cu milă și nedumerire. Parcă îi vedeam gândurile afișate pe frunte..”Hm. Săracii. Ăștia sunt așa-zișii intelectuali ai țării?!”. “Știți că nu încape în spațiul ăla din bucătărie!”, a zis el cu voce tare. Noi: “Aa?!!” Parcă eram doi tăntălăi de la coada vacii. “Las că vă rezolv!”, a adăugat mărinimos..

În 10 minute, uşa de la intrare îşi recăpătase funcţiunile. În alte 5 minute, uşa de la bucătărie era scoasă, elefantul băgat în minuscula încăpere. Cu aprobarea mea disperată, Daniel a început să taie bufetul prea lung, zgomotul de lemn tăiat şi ciocane reverberând în noapte şi ducând vestea în tot cartierul. După vreo oră cu totul, eram rezolvaţi, reparaţi, niscaiva daune colaterale, de genul parchet şi mobilier distrus, uşă de rezolvat în viitor, dar capabili să ne aşezăm şi să ne uităm. La frumosul nostru elefant gri. Capabili să medităm. Printre altele, trebuia să răspundem la câteva întrebări. Destul de importante.  Cum a fost posibil şi cum de s-a întâmplat aşa ceva? Oare suntem în curba descendentă de fapt? Pe pantă în jos?! Că nu prea semăna a apogeu. Dar cea care le bătea pe toate era de ce naiba ne-a trebuit nouă un frigider atât de mare?! Cât jumate din bucătărie. Poate nu ne-ar fi stricat niște ședinte la psiholog sau o terapie de grup. Să aflăm în mod științific ce putea să semnifice un frigider uriaș sub formă de elefant? Ce părere avea despre asta Jung? Sau Freud? Mda.

Finalul apoteotic a fost figura fiului nostru când i-am povestit aventurile conştientului şi subconştientului nostru.  A căscat ochii şi gândurile i s-au oglindit clare pe figură. Ceva de genul: “Asta e moştenirea mea genetică?!?!”