Săracul spital român

De fiecare dată intru cu fereală pe ușile mari și grele, care separă atât de categoric lumea celor sănătoși de lumea celor fragili. Verdele de plumburiu. Și imediat, chiar la intrare, e cămăruța sufocată de icoane, care a devenit biserică, în spatele geamurilor de sticlă neclară. Mă uimește continuu cum oamenii se opresc în fața unor pereți, fie ei și de sticlă și își fac cruci cu repeziciune, crezând că acolo, chiar acolo stă Dumnezeu și le ascultă dorințele. Un dumnezeu preocupat de dorințele lor mici. În schimbul cărora nu dau nimic. Nici măcar un zâmbet. Nici măcar un gând curat. De care uită de îndată ce spaima rece ce le-a înghețat inima se repară cu niște medicamente. Înăuntru, îl vor. Afară?! Acolo sunt din nou ei înșiși.

Intru cu fereală pentru că mereu mă  aștept să mă repeadă cineva. Portarul, că ce caut acolo la ora aia?! Vreo asistentă, vreun doctor. Mereu grăbiți, nervoși, neavând timp niciodată. Liftul hodorogit ar putea să moara chiar în timp ce mă aflu eu în el. Câte nu se pot întâmpla?! De parcă ești dezbrăcat cu forța, chiar de la intrare, de toate hainele personalității tale, rămâi nud, numai nervi, oase și celule rosii. Înfricoșat. Deposedat de putere. De sine.

E o lume de spaimă mare, o lume de încercări mizere, din care nu se știe dacă ai să ieși viu. La propriu și la figurat. Te întâmpină, cu aere de mare doamnă de cartier, Sărăcia! Totul e atât de vechi, mirosul e îngrozitor, miroase a boală, a toalete împuțite, a de demult, a sfârșituri, a moarte, a nervi și mai presus de toate, miroase a sărăcie. Una lucie. Mirosul de clor dovedește țipând că se spală pe jos, dar de fapt nu face altceva decât să îți rănească simțurile o dată în plus. Îți imaginai butoane la pat?! Dar noptierele aproape se dărâmă, dacă tragi un sertar, efortul s-ar putea să îți facă praf inima, lupți permanent cu frica de a atinge orice, totul pare infestat, virusat pe vecie de hackerii nepăsării și ai neputinței.

Sărăcia și mizeria care te doboară de la intrare mai sunt cum mai sunt, dar ce urmează e un cocktail mortal. Capeți un doctor, crezi că e al tău, dar nu-l vezi niciodată. Vizita de dimineață sau de seară e o amintire, când întrebi de doctorul tău, e în policlinică, când îl cauți în policlinică e ocupat cu zeci de pacienți la ușă. Disperați cu toții. De boală sau de așteptare. Afli cu stupoare că e un singur medic pe tot spitalul având specializarea cu pricina. Că nu-și mai vede capul sub atacul cohortei de bolnavi. Începe să ți se pară că trebuie să pleci capul și să zici umil „ Săru’ mâna, doamna doctor. Mă scuzați că vă deranjez. Iertare că sunt bolnav. N-am vrut.” 

Dacă ceri un calmant unei asistente, s-ar putea să te repeadă, să te certe, că ți-a mai dat unul. Dar câte vrei?!  Să nu mai vorbim de medicamentele mâzgălite de doctor pe o hârtiuță oarecare de pe biroul lui, să ți le cumperi singură, că spitalul e sărac, nu are. Și tu ești bogată, doar nu degeaba ai plătit o viață asigurările medicale, că ai avut cu ce! Ai fost bugetară. Profesoară chiar, vezi, doamne! Așa că fugi și îți iei medicamentele de milioane, să nu superi doctorul cel prețios. Și poate o să îți facă bine. Speri. În sinea ta. Că altă variantă n-ai.

Dupa 24 de ore de la internare, văzând că nimeni nu te întreabă de sănătate și nu îți face nimic, poți descoperi cu stupoare că au uitat de tine. Aveau prea multe pe cap. Oameni și ei. Trebuie să supraviețuiască cumva în universul durerii. Mai uită câte un pacient. Începi să nu te mai simți ceea ce erai. Ușor, ușor, îți pierzi chiar tu identitatea. Devii ceva impersonal. Un obiect strigat „Tanti”!  Cum e posibil ca un doctor să ți se adreseze ție, fostă doamnă a lumii, cu „tanti”?! Ba chiar se mai și răstește la tine, să te întorci repede, repede pe masa rece ca gheața pe care îți face radiografiile. Când tu de-aia ai venit aici. Pentru că nu mai poți să miști. „Mișcă, tanti!”  Nu e nici o mână caldă niciunde. Nu te poți agăța de nimic.

Nu poți decât să scrâșnești din dinți în timp ce stai noaptea pe coridorul dezolant, singur cuc, strângând din pleoape, tu și prietena ta de întuneric. Durerea.

Toata lumea e nervoasă. Nu întotdeauna. Doar destul. Pe rând cedează când unii, când alții. Asistenta, în timp ce face tratamentul la un șir întreg de saloane.

-Tu, tanti, mă înnebunești cu întrebările! Pentru ce e injecția?! Întoarce fundul și taci din gură!

Pacienta pensionară, profesoară de română în trecutul atât de îndepărtat, se crizează instantaneu și începe să țipe cu disperarea unei vieți pe care  o crezuse onorabilă. În mod eronat, evident.

- Mie să nu-mi ziceți „tanti”! Eu nu sunt tanti! Mie să nu-mi vorbiți cu ''tu''! Dacă nu eram eu, nu ajungeați voi asistenți și doctori! Folosiți pronumele de politețe! V-am învățat pronumele de politețe! Eu nu sunt tanti!

Sărmana, crede ca ea i-a crescut la sânul ei pe toți copiii României. Poate că cei pe care i-a educat au plecat de mult. Spre țări cu spitale albe. Istericalele de genul ăsta nu-i fac nici un bine, zău. Ce importanță are ce a făcut. Acum e tanti.

Brusc pocăită, asistenta își regăsește cunoștințele de limba română și îi vorbește cu dumneavoastră. Poate că uneori le pare rău. Sau poate nu au timp să le pară rău și e doar o tactică de manipulare, de calmare a nebunilor nerecunoscători. Nu vor ca pacienta-tanti să facă un stop cardiac. Nu în tura lor. Cine știe ce rude nervoase mai vin apoi.

Nu este uimitor cât de fragili devenim ca pacienți? Cum toate zidurile noastre de apărare dispar și mândria ni se prăbușeste sub povara unui cuvânt! Sau în absența lui.

Până și femeia de serviciu, tracasată și ea din motivele ei, țipă cu năduf în timp ce șterge holul:

-  Mai stați în saloane! Nu vedeți că spăl?! Bine că vă apucă pișarea taman acum!

Râsu-plânsu. În timp ce băile sunt spaima spaimelor!

Uneori ți se vorbește frumos, dar nu poți să știi care e momentul acela drăguț. Când îi vine sorocul. Dacă deschizi gura și nimerești prost?! O încasezi! Mai bine taci. Te învelești în tăcere, pătura ta de absență, mantia care te face invizibil. Începi să te simți mic de tot în acest carusel al nefericirii și al bolii. Umilința și durerea se rotunjesc într-un tot și știi că trebuie să-ți urci Golgota, ăsta e muntele tău și crucea ta.

Te gândești cum ai plătit o viață întreagă pentru sănătate, sperând că toți își vor face treaba așa cum ți-o făceai și tu, și că ai ajuns aici, între zidurile gri sărmane ale acestui spital român.

Ce milă mi-e de el! Atât de milă. Căci mi-e îngrozitor de milă de mine, cea de mâine, cea care va ajunge în brațele lui scheletice, ridate, îmbătrânite, mi-e milă de mine, marea doamnă a sufletului meu,  cum voi ajunge o biată tanti.

Umilită de toți, umilită de înseși contribuțiile mele sărăcăcioase la ridicarea acestui monument al nefericirii. De ce nu am făcut nimic?! De ce nu l-am dărâmat cu barosul cu mult timp în urmă?! Să-l calc în picioare până la praf, până la esența pământului și să-l ridic din nou.?!  De ce nu am construit un spital mândru și alb, cu holuri parfumate și butoane la paturi, cu medici zâmbitori și asistente blânde?! Cu aparatură din secolul prezent, cu medicamente pentru toți, cu dragoste pentru bătrâni și bolnavi?!  E vina mea, știu. Voi trage ponoasele și voi simți pe pielea mea fiecare moment de indiferență, fiecare clipă de resemnare. O să mi se oprească în gât, sufocându-mă, fiecare moment în care nu am acționat!

Am educat mii de copii, i-am învățat despre demnitate și onoare, luptând cu lumea la fiecare pas, căci tot ce ridicam eu ziua, meșter Manole neobosit, dobora apoi societatea. Tot neobosită. Așa că voi sfârși și eu, furându-mi-se demnitatea și onoarea.

În prag de boală. În prag de sărăcie. În pragul săracului spital român.

Coacerea fructului de mango

Mă uit țintă la uriașul fruct din fața mea. E greu, masiv și culorile își fac de cap pe coaja lui lucioasă. Pe o parte e verde închis, pădure, apoi verdele se pliază peste galben și se transformă brusc în portocaliu. Stropi de roșu. Îl miros. Are personalitate, e clar. Ușor tropical, ușor verde, parfumul fructat e disimulat,  e o părere. Stau cu ochii pe el. Îl aștept să se coacă. Am răbdare. Se va face roșu deschis, lucios. Un roșu crescut din verde . Știu că o să îi văd verdele dedesubt.

Așa îmi aștept și viața să se rotunjească în culorile ultime. Ale verii supreme. Clipă de clipă se scutură de toate nuanțele inutile și se îndreaptă spre coacerea deplină. Sunt mai multe fructe aici. Al fiecărui an, al vieții. Pe toate le aștept să se coacă. Pe rând. Sunt atât de răbdătoare. Viața în restul anului e plină de ploi, e un fruct necopt, de nemâncat. Viața vara e apogeul fructului de mango. E  coacerea deplină și parfumată.

Am fost atâta timp învăluită în verdele frumos al tinereții. Indigest în felul lui aparte. Încărcată de greșelile neștiutului. De speranțele inutile și iluzorii. De fantasmele roz  ale unei perfecțiuni  inexistente. De tarele plantate în mine de toți părinții mei. De erorile tuturor  străbunilor neamului. Crezând că sunt gata rontunjită în deplinătate și nimic nu o să îmi răpească frumusețea pe care o visam. Apoi verdeața pădurii în primăvară a început să-mi dispară. Spre stupoarea mea șocată. Galbenul m-a cuprins cu umbrele lui palide, cu ofilirile lui, cu morțile lui. Mi-am dus mâinile mele de mango la ochi și am plâns. Mi-am pierdut toate irizările de verde. Galben cât cuprinde. Fără nimic roz în sinele meu.  Mi-am dat seama că nu mi-a plăcut niciodată rozul mincinos.

Castelele de nisip s-au prăbușit. Greșelile trecutului s-au năpustit asupra mea cu rânjete de întuneric. Vini peste vini. Sinele meu supravietuitor s-a adunat cumva din nisipurile răsturnate. M-am întors spre fetița mică care plângea singură în întuneric și am îmbrățișat-o. Știu că nu mai vine nimeni. Dar eu sunt aici. Doar eu.  Pentru tine.  Lasă vinile, lasă greșelile. Coace-te mai departe.

Apoi am început să mă portocalicesc. Eu însămi uimită de ce mi se întâmplă. Un portocaliu dulce, neagresiv. Eu însămi. Eu-aceasta. În sfârșit eu. Adevărată până la sâmbure. Hainele așa-zis verzi s-au dus. Nu erau ale mele. Păreau atât de frumoase încât înfrumusețau totul în jur. Dar atât de false. Totul era fals. A trebuit să trec prin cuptoare înalte de ardere și coacere. Cuptorul alienării și al dezrădăcinării. Cuptorul singurătății absolute. Cel al adevărului. Al părăsirii.

Acum e liniște  aici. Orice zbatere s-a încheiat. Acum știu totul. Acum totul e doar adevăr. Adevărul e numai suferință. Dar atât de alinător totodată.  E pur si simplu frumusețe. Revărsată de sus până jos, peste tot cuprinsul meu. Acum pot aștepta liniștit și pașnic ca fructul de mango să se coacă. Să se transforme din portocaliu în aproape-roșul acela minunat, deschis, vibrant, amestecat cumva, în fundal, cu verde. Stropit cu verdele trecerii. Să își arunce parfumul tropical- un abur abia sesizabil, asupra întregii mele ființe. Să îi simt miezul dulce, de piersică, cum crește în mine, cum mă hrănește și mă conține. Pot aștepta în liniște coacerea deplină. În acest colț de lume, în acest coș împletit, așezat sub niște zambile parfumate. Printre alte fructe, lămâi și mandarine.

Coacerea fructului de mango e ceva ce e menit să se întâmple. Doar dacă toate condițiile au fost îndeplinite. Doar dacă ai îndepărtat toate culorile inutile. Toate minciunile. Îmi iau degetele de la ochi. Aceasta e înțelepciunea?!

Cum să îți faci nepoții să mănânce sănătos

E vară. E bine. E cu nepoți.

Lili: - Ce ați vrea să facem azi, copilașii mei?

Alina( meditativă):- Eu aș vrea să fac un puzzle!

Lili:  - Ai înțeles că e un puzzle de 1000 piese?! E destul de greu de făcut. Eu si Cristi am făcut vreo lună la unul!

David( împingându-și bărbia în față și scoțând pieptul înainte, apăsat): - Noi știm să facem puzzle! Eu îl fac într-o oră!

Lili( râzând, căci își recunoaște fratele în această variantă minusculă înfiptă în mijlocul lumii): - Bine, David. Nu e frumos să faci pariuri, dar hai să facem noi doi un pariu! Vrei?!

David( dulce, inocent și nepresimțind pericolul care se apropie cu pași repezi):  -Daaaa.

Lili:-  Dacă tu faci puzzle-ul într-o oră, eu îți îndeplinesc ce dorință vrei tu. Îți dau ce vrei tu.

David( cu ochii strălucind) :-  Îmi dai un cola pe zi!

Lili: - Îți dau 2 litri de cola pe zi.

Alina( agilă, feminină, presimțind că ceva nu e în regulă): - Și dacă tu câștigi?
Lili:  - Atunci el face ce doresc eu! Hm... de exemplu, mănânca o roșie, bea lapte, bea un shake din fructe amestecate....

David( oripilat la maximum de asemenea perspective catastrofice): - Bine! Dar oricum îl fac într-o oră!

Lili( care e în stare de orice ca să își hrănească nepoții sănătos): - Când o să aud un zgomot mare din cameră, o să știu că David a aruncat cu puzzle-ul de pereți! Și că e timpul să pregătesc ceva bun de mâncare!! Ah, ce bunătăți o să vă pregătesc! Și fructe, și legume!

Mă privesc amândoi de jos în sus, unul zâmbind nițel îngâmfat, celălalt cu ochii rotunzi de spaime încă neconcretizate. Copilăria lor e tangibilă, încărcată de esența tuturor frumuseților și posibilităților. Fermecătoare. Trepidează de nerăbdare să îi dovedească mătușii, acestui adult cu zâmbet atotștiutor ca ei au dreptate, că ei se descurcă, ca lumea nu e decât o joacă și poate fi ordonată chiar și într-o oră!

Intrăm în cameră și le răstorn piesele pe suport. Instantaneu, ochii sclipicioși  de veselie se aburesc și maxilarele alunecă ușor spre  podeaua  inundată de 1000 de bucățele mici, informe. Nu și-au imaginat așa ceva! Nu au crezut că lumea e așa de grea! Dar David e curajos! Foarte curajos  Mereu în luptă cu Goliath! David nu se lasă! Strângând din dinți se apucă să întoarcă cartonașele. Comentând că ale lui de acasă erau mai mari, nu în halul ăla de mititele! Ce e cu prostia asta! Așa arată un puzzle  serios?!

Nu pot decât să îl admir. Stau pe margine și urmăresc încăpățanarea cu care încearcă și tot încearcă să înțeleagă ceva din piesele de neînțeles. Simt cum eu personal mi-aș lua câmpii și aș abandona, fugind pe coclauri dar nu, nu David! El e puternic. Pare atât de fragil, dar uite ce se ascunde dincolo de cei 12 ani ai lui. Putere încă neînflorită, în stare pură. Incredibil. Aproape îmi vine să îmi scot pălăria în fața perseverenței lui. E o cauză pierdută. Dar el luptă.

Cu viziunea muncii apocaliptice ce o așteaptă, văzând clar capcana și lipsa de speranță a jocului, Alina, înțeleaptă, exclamă : „Ți-a trebuit să faci pariu!”

David( asumându-și până la capăt alegerea și încă zâmbind ghiduș): - Lasă că eu o să vomit când mănânc roșia!

Mă uit de  la unul la altul, admirându-le în secret calitățile atât de diferite. Văzând viitorul și oamenii minunați care au să răsară. Bucurându-mă de prezent.

Îmi plac nepoții mei. Sunt grozavi.

Zâmbete

Tocmai m-am luptat pe viață și pe moarte cu Cristinelu’!  Pentru salvarea bătrânei planete. Viața asta e din ce în ce mai dramatică!  A scos o foaie din sertarul meu cu foi de refolosit( pe care nu mai putea să-l închidă de doldora ce era!) și a întrebat oripilat de ce o mai țin și pe aia, nu văd că e scrisă?! Iar eu i-am răspuns absolut firesc ( precizând doar evidența, să ne înțelegem!) că mai are o bucățică nescrisă, să îmi dea foarfeca să o decupez și  să o refolosesc! Normal ca nu a vrut. Iar apoi ne-am bătut pe foaia de hârtie, el a câștigat cu un triumfător: „Pâinea și soarele tău!”, a mototolit prețioasa hârtiuță și aruncat-o la gunoi!!!NUU!!!

Așa nu pot eu salva planeta.

 La Dunăre, cu apa nesfârșită în față, întrebându-ne cum am putea să avem și noi o căbănuță acolo, la marginea albastrului.

Cri: - Tre’ să joc la loto!

Li( filozoafă): - Degeaba. Tu vei muri profesor!

Cri( șocat de-a dreptul): - Oare?! Să mor e una, dar și profesor?! Asta e prea mult!

Despre șoferul de la parcarea din București, care ne-a dus la aeroport.

Lili: -L-ai văzut pe ăla cum conducea?! Hop-țop, ca piperul! Ce slalom șocant!

Cri: - Păi dacă toată ziua face același drum! Trebuie doar să fie atent la nebuni. Eu nu prea am experiență cu nebunii. Unu am în bloc și deja tre să mă mut!! Că nu-i fac față!

Cristi se întoarce de afară, gâfâind sub povara activităților:

  -   Uite, Lili, am socializat azi de două ori. Sper că ești mulțumită.

Li:   -  Bănuiesc că eu sunt prima! Cine e norocosul numărul 2?!?

Cri (nerăbdător să deșarte informațiile):  - Păi acum m-am întâlnit cu vecina, care tocmai mergea să ajute pe cineva în Colonie, lucrează și la Crucea Roșie și și-a schimbat și prin baie faianța.

Li( mândră de realizările sociale ale soțului ei): - Așa trebuie Cristinelu', așa se menține omu’ tânăr.  Așa se atinge suta!

Cri:  - Păi eu am o grămadă pe cap. trebuie să repar și imprimanta, să fac testele pentru luni la școala, să  cumpăr usiță pentru sobă, să merg la Deva după placa aia de copt pizza, am un scheduler, Lili!! Dacă nici asta nu mă menține în viață!!

Cristi, deprimat, după ce și-a investigat bolile:

-  Nu știu cum m-am degradat așa! Tu n-ai nici o treabă!! Îți iei poșete toată ziua, cu leduri, cu sclipici, îți faci buzele cu roșu și ești ca o floare!

Azi de dimineață m-am uitat pe geam și am scos un răcnet: „NOOO!!!! Zăpadă??!!! Iar?!”

Incredibil, a nins iar. Vom muri cu atâta iarna! Vom muri cu cenușiul în brațe.

Mă reped la chiuvetă și fac repede o gargară imaginară cu poțiunea magică. Îmi clatin capul agitând lichidul fermecat și șoptesc întruna „Parga, Parga, Parga, gâl, gâl,gâl! Grecia mea, unde ești?! Nu mă lasa la greu.”

 Trebuie să mai rezist un pic și căldura va veni. Doar e secolul încălzirii globale!

Crinelu’ tot încearcă să își trateze iritația de pe față. De vreo două săptămâni. Bineînțeles că și eu tot de  două săptămâni îi spun că de la stres i se trage. Și că tre să renunțe la stres. Că doar nu o fi de la adolescență!

Urmările au fost destul de dramatice. Din punctul meu de vedere. Mai întâi, m-am trezit cu tubul superscump de cremă de față gol! L-a folosit pentru tratament de înaltă calitate. Apoi a vrut bitter suedez. Nu unul dintre cele ieftine!  Dacă îl mai ține mult nu știu cu ce bani mai mergem în concediu. Acum  tocmai a aflat de tratamentul  cu lămâie. Slavă domnului!

Dar era să leșin de sperietură azi când a apărut în ușa bucătăriei si fața lui era plină de zdrențe de lămâie! Am crezut că l-a lovit vreo boala necunoscută! Zombileala!

Cristi se uită la „7 Pounds”. A zecea oară. Așa e el, repetitiv. Exasperată, eu sunt pe tabletă, călătorind prin călătoriile mele viitoare. Fiecare cu obsesiile lui. Văzând că se termină filmul, închid tableta și mă uit și eu  la ultimele 5 minute. Să nu spună că nu petrecem timp de calitate în doi. Normal, mă apucă boceala. E un film trist, la urma urmelor!

Cristi: - Lili, eu nu mă mai uit cu tine la filme!

Lili( mutând satisfacută  pe „Vânătorii de case”) : - Uite, asta nu mă face sa plâng!

Cristi: - Ba,  pe mine da!!!

Îi învăț pe copilașii de clasa a II-a cuvântul „umbrelă”. Maimuțele simpatice, mimăm împreună o umbrelă deasupra capului.

- Umbrella!

- Umbrella! se aude murmurul adormitor al pruncilor.

Mă gândesc  să diversific mesajul acesta inteligent, să nu cădem de plictiseală sub propriile umbrele imaginare și zic eroic: „I like my umbrella!”

Ei repetă după mine ca niște roboței conștiincioși ce sunt.

- Ce am zis?

Unul mărunțel cât un dop și descurcăreț nevoie mare:  „Am dat Like la umbrelă, doamna!”

O fetiță aurie, dulcică și inocentă ca un puf de păpădie, îmi declară cu vocea tremurând de timiditate:

- Doamna, eu nu pot să vin.

- De ce?

- Mi-a făcut mama programare la psiholog.

- Păi cum așa? Ce să-ti facă psihologul? întreb interzisă. Copila părea chiar  în regulă. Nici nu știi ce să mai crezi în zilele astea!

- Să mă scape de rușine, spune ea foarte rușinată, cu genele fluturând gingaș pe fețișoara frumoasă.

Fiul meu îmi arată  noul lui portofel, îngust și mic cât un card.

Lili( învârtindu-l mirată, gata să-l scape, la cît e de finuț): - Și unde îl ții?

Alex: - Cum adică unde îl țin?!

Li:   -  În portofel?

Ale: - Ăla-i portofelul, mamă! Sfinte!

Cri( povestindu-și aventurile mărețe prin care a trecut in Roma):

- Și am luat o băutură galbenă, Grappa, cică tradițională, și stii ce era?! Țuică, măi, și afară erau  40 grade la umbră!  Am aruncat-o. Îți dai seama ce rea era?! De eu am aruncat-o?!

Ale:- Ce poveste tragica! Îmi pare rău pentru pierderea ta, tată.

Zăcem toți, rupți de oboseală, pe o bancă pe undeva prin Londra. Nici nu mai știm cum ne cheamă de căldură și de cât am umblat. Londra a înnebunit complet, s-a autoconvins că e momentul caniculei globale.

Ale( încercând să formuleze ceva inteligibil): - Știți că exista scutere cu motor?

Cri: -  Scuterele de obicei au motor!

Ale( scuturându-se și încercând să își regăsească IQ-ul ): - Skateboard-uri am vrut sa zic.

Li( băgându-se atotștiutoare, ca de obicei): - Cred că știu ce vrei sa spui, vorbești despre  placa aia pe două roți, care ... aoleu, am uitat ce vroiam să zic. Aaaaa : „Hover”.

Cri:  - Nici un Hovăr.  Ăla e barajul Hoover.

Ale scoate telefonul să se informeze rapid și fără dureri: -  Google, hover board.

Tăcere. Google e la plajă, pe undeva.

Cri( imitându-l pe google): -What’s wrong with you, man?!

În cele din urmă telefonul ne arată ce vrem.

Li( punctând cu degetul): - Uite, vezi?!

Cri: - Nu de aia vorbeam!

Li: - Ba eu de aia vorbesc!

Cri: - Aia cu 2 roti!!

Li( disprețuitoare): - Aia-i tricicleta!

Cri( explicând ca la lunatici):-  Tricicleta! Cu 2 roți , femeie! Segway! 

Zâmbim toți ușurați. Segway era! Acum putem să ne relaxăm.

Îmi dau seama că tocmai am afirmat că tricicleta are doua roți. De ce m-oi fi băgat în discuția asta tehnică?!

Lili a pregătit cina. În stil italian. Cel puțin așa crede ea. A vrut să fie un mic dejun, dar de dimineață nu a avut timp, așa că a transformat totul într-o cină delicioasă. Creativitatea  e totul în cazuri din astea.

Ale( circumspect și flămând): - Asta-i cina?!

Cri: - Mănânci cât poți de 1 pound. Too much leaf for one pound!

Ale: - A, am uitat să-mi pun salata, de aia e așa gol!

Cri: - Unde-i pita? Aaaa... nu există! Care mănâncă toate frunzele, primește și-o banană!

Ale( resemnat): -  Dimineața ce mâncăm?

Li:  - Ce rămâne.

Cri( privindu-l pe Ale care bagă în gură 1 boabă de strugure și brânză): - Mă schimb?

Li: - Cum adică?!

Ale: - Să meargă la Tesco dupa sandvișuri.

Li ( jignită profund): - Hai, măi, că v-ajunge!

Cri: - Păi mie mi-a ajuns deja!

Ale( stupefiat): - Și asta n-ai putut pregăti de dimineață?!?

Li (îndrăznește să repete, a doua oară): - Ale, nu mergem și la filmul cu maimuțe?!

Ale( cu o figura plină de compasiune): - Nu știu cum să-ți zic, eu ador să merg la Imax, m-aș duce zilnic, dar nu vreau să vă silesc pe voi să mergeți de două ori în trei zile!

Rămân cu gura căscată, cum le-a învârtit. Un adevărat guru al comunicării. Ar trebui să iau lecții ca să-i fac față.

Declarație de Dragobete:

Cristi-  Tu ești ființa mea duplexă!

Miradouro în Portocalia

Portugalia e ceva absolut neașteptat, șocant. Are toate proprietățile portocaliului și ale portocalei. Îți vindecă griurile oricând. Le arde.

E plină de viață, de zvâc, palpitând din toate colțurile, din cioburile colorate aruncate pe pereți, din  pavajele în pantă, trepidând de muzică și dans, e dulceagă în lumină, căldură și veselie nebună, parfumată tropical brazilian, amăruie uneori, acidă și sălbatică.

Încercând, străduindu-mă din răsputeri să îi urc și să îi cobor străzile, da, străzile ei lucind ca gheața în arșița lunii august, alunecoase și periculoase, (nu am văzut bătrânei mergând pe ele!), încercând deci din răsputeri să nu patinez, să nu cad, să rezist, am oscilat mereu în emoții ca în fața unui portocaliu superb, dar parcă prea crizat. Intens până la isterie.

Am țopăit prin stări de sus în jos, ba în extaz al tuturor simțurilor, râzând „high”, aproape de cer, ba complet șocată și nedumerită, nesimțind nici o afinitate cu plăcile de faianță colorată ce tapițează clădiri întregi, uneori kitchoase până la disperare. De inspirație maură! Uneori aruncată în plin haos, neînțelegând nimic din arta stradală, din atmosfera grafitti, din vechiturile duse la extrem, din limba cu accente abrupte. Apoi adorând totul, de la capăt!

Lisabona se făurește și încă o dată se autofăurește din dungile ascuțite ale tuturor tablourilor ei. Fascinante în întregul lor, pline de mici detalii nearmonioase care te zgârie până la sânge, dar de un farmec nebun și năstrușnic în ansamblul lor.

Străzi înguste, abrupte aproape la 45 de grade, zguduite de uruitul tramvaielor galben-desuete, bulevarde largi și moderne, cartiere gata să se prăbușească sub povara timpului( dar care au rezistat la marele cutremur din 1755!) și scenarii futuriste, elegante și arhitectural pitorești, castele de o frumusețe răpitoare, în care păunii țanțoși își flutură culorile pe sub nasul turiștilor căzuți în extaz, și fortărețe străjuind apele, cu dantele de piatră jucând deasupra ploilor și furtunilor istoriei. Oameni dansând pe străzi, oricând și oriunde,  podul 25 Aprilie, cu un aer americănesc, aruncat portocaliu pe fundalul apusurilor desfășurate amplu, tartele de Belem, o dulce armonie de vanilie, scorțișoară și zahăr ars (am mâncat zilnic 2-3!), și peste tot pește, pește, pește! Toți mănâncă tone de pește și milioane de tarte  pasteis de belem, printre statui cu monștri marini și navigatori celebri, în Miradouros ce îți fură inima pentru totdeauna. Miradouros astea sunt puncte în Portocalia de unde poți vedea lumea. Și lumea e minunată de acolo. E fascinantă și nouă și nemaivăzută. Cum sună asta: Miradouro de Sao Pedro de Alcantara! Alcantara! Vrajă portocalie!

Locuim în Bairro Alto. Aici e ceva de genul „până nu vezi, nu crezi”. În zori e Cenușăreasa, noaptea e prințesa din povești. În același carusel în care ne învârte întreaga Lisabona. Ieșim dimineața devreme, părăsindu-ne cu greu terasa care își aruncă privirea peste toate acoperișurile vechi și minunate ale acestui oraș năzdrăvan, până hăt departe, izbindu-se de albastrul portului și de catargele navelor. Aerul e încă răcoros, încântător, cu miros de alge și mare, aleile strâmte de-abia respiră însă sub povara mizeriei lăsate de chefurile nopții. Sute de pahare de plastic peste tot, sticle, chiștoace. Mi-e și frica să încerc  să identific ce fel de chiștoace! De fiecare dată, Cristi mă privește la fel de uimit cum de am putut să iau cazare în cartierul petrecăreților! Noi fiind așa niște cheflii! Pășim cu mare atenție, ocolind diversele gunoaie ce se revarsă de peste tot, având grijă să nu ne sucim picioarele pe pantă, convinși că e imposibil să ne mai placă vreodată acest cartier. Până la amiază. Când ne întoarcem sfârșiți prin caniculă și totul strălucește de curățenie. Străzile înguste, pline de un farmec indescriptibil, cu mici taverne pitorești, ce și-au înșirat deja mesele imaculate, doar câte un șir, că nu încap mai multe, în așteptarea festinurilor nopții. Soarele picură fierbinte, tufe uriașe de flori răsar de ici de colo, fiecare restaurant are propriul șarm discret, cartierul e nemaipomenit de frumos. Pe seară, când dă un pic vântul și răcoarea, ne vom ascunde pe terasă, urmărind de sus periplul. Întâi turiștii drăguți, servind feluri colorate, civilizat și pașnic. În acordurile tânguitoare ale muzicii fado. Apoi strigăte în noapte, toți tinerii Europei s-au refugiat aici să-și încerce ale tinereții valuri! Răcnete aproape distractive, dacă nu ar fi atât de deranjante în timp ce încerci să dormi, ca un turist ce se respectă și a umblat tot orașul și toate pantele cu piciorul, săracu’! De fapt, săraca de mine, că turistu’ de Cristi doarme buștean.

Canicula ce înfășoară totul, oh, da, binecuvântata caniculă, (adorată de locuitorii unor mici orașele de munte, ploioase și cenușii la extrem!), mareea ce vine și se retrage ciclic, fluturându-și vălurile-valurile, acoperind și descoperind, plimbări minunate pe faleze, treceri pe sub arcuri de triumf uriașe și luminoase, raiul cumpărăturilor „portocalii”! Abia acum am descoperit că  Marile Case și-au adaptat oferta de țoale la gustul soarelui și al fierbințelii de creier. Ofertele limpezi, clasice, un pic mohorâte din măreața Anglie au devenit aici numai petece vii de culoare și amalgame pitorești și trăznite. S-au portughezit.  Ori portocalit?! Exact pe gustul meu.

Cri: - Liliucă, unde vrei să mergi în după-masa asta?

Li( decisă ca niciodată): -  În Baixa-Chiado, pe la magazine. Sandalele mă cheamă.

Cri( nemaiputând de somn).: - Și când mergem? Că vreau să mă întorc. 

Căutăm un suvenir, care să  fie aparte, absolut specific și mai ales, ieftin! Dar, după o vreme, ochiul ni se obișnuiește cu varietatea de culori și nu mai poate distinge unicitatea! Ne-am rătăcit printre obiecte.

Cri: - Toate formele de cocoși, cocoșerie peste tot ! nu vreau cocoș! Oare ce vreau?!

Li(vizualizând un cocoș pe rafturile ei ‚rafinate”):  - Nu cocoș!!

La castelul Sao Jorge frumusețea e limpede și nesfârșită, miradouro arată ca veșnicia, curțile de piatră sunt presărate cu versuri portugheze, delicate și fragile ca o pană de păun, stăm și ne minunăm și nu mai vrem să plecăm. În Alfama, vechiul e atât de vechi, încât te învăluie brusc într-o pătură sufocantă de cenușă, mirosind a demult. A moarte. E  prea mult pentru noi, așa că ne retragem repede spre frumusețea modernă și șocant de viitoare a Oceanariumului. Cel mai mult îmi plac pinguinii, frigul și zăpada ce-i înconjoară. Stau acolo minute întregi, râzând de plăcere la giumbușlucurile micuților, în timp ce nasul îmi îngheață, știind că afară până și oceanul transpiră de căldură.

Toata Lisabona e pura poesia! Întotdeauna am oscilat între adorația în fata splendorii implicite a poeziei și nedumerirea în fata semnelor ei absconse. Îți trebuie un organ special pentru a înțelege Lisabona. Poezia depărtărilor portocalii nu e pentru oricine.

Supraviețuire

O mare limpezime se așterne asupra vâltorilor obișnuite ce mi se răsucesc prin cap, prin celule, printre răsuflările întretăiate ale sufletului. O stare de zen neașteptată, un dar al acestei zile mohorâte de iarnă. Sistemul meu supraviețuitor, apa vie din tuburile subțiri ce mă străbat de sus până jos, a produs un nou plan. Așa face mereu. Mă pot baza pe el. E incredibil cum nu se lasă și născocește ceva după fiecare rundă. Când ai crede că a fost făcut knockout, că nu își va mai ridica niciodată capul din praful înfrângerilor, că se va târî ca o râmă la nivelul obscurului pentru tot restul vieții lui amărâte, brusc ridică vocea, întrebând neobosit și salvator: ”Dar dacă...?!”

Acum, astăzi, acesta este planul. Mai trebuie să îl perfecționez, să răspund la toate întrebările și să găsesc toate soluțiile. Pot face asta. Dupa atâta antrenament, ar fi și cazul.

Trec printre oameni, mă uit atent la ei și-mi sunt tare dragi. Toți încearcă, se zbat, cine știe ce spaime-i încearcă, dar cresc după cum poate fiecare, pășesc, încearcă mereu.

Uneori, oamenii mă înspăimântă și mă dezgustă, alteori mă amuză, dar în clipa asta îmi sunt dragi. Pentru că azi, chiar acum, e una din clipele acelea magice ale universului în care toate mărgelele se rotunjesc armonioase și lumina e atât de orbitoare, încât șterge colțurile, șlefuiește asperitățile și face  rumegușul vieților noastre să plutească auriu printre fotoni. Azi toți sunt frații mei de pământ și simt că suntem la fel.

Un plan e bun cu adevărat dacă rezistă, dacă e chiar stabil pe picioarele lui de plan peste o lună, două, nouă. După ce se ciocnește bine de timp. De multe ori plănuim tot felul, dar oboseala sufocantă a zilelor șterge în cele din urmă totul. Planuri efemere. Bune doar pentru a te face să sclipești o clipă. Alteori rutina înnebunitoare a curgerii ‚pur-și-simplu” te golește de orice dorință absurdă de a mai realiza vreun  plan. Dă-le-ncolo de nebunii. De ce să riști?!

Dar dacă ideea ta îi face față rutinei în mod absolut eroic, supravietuiește plictiselii demoralizante a repetițiilor zilnice, dacă planul tău se ridică constant din încâlceala vieții, ca un far din zbaterile apelor, înseamnă ca aceea e Ideea! Acela e Planul. Cu adevărat e bun, cu adevărat asta vrei să faci. Și atunci e timpul să o faci! Nu îți va aduce regrete, te va sfâșia doar prin absență.

Așa că astăzi am un plan. Numai timpul și bătăliile lui vor spune dacă e ceva de capul lui. Poate e doar iluzia unei cafele. Păpădia înflorită a unui minut. Dar acum mă face să zâmbesc, să trăiesc, să simt tinerețea cea veche zvâcnind în toate mișcările, să alunec lin pe apa lumii așternută ca o pătură de gheață strălucitoare peste toate vârtejurile mele.

Sper să crească și să supraviețuiască. Și dacă nu, nu e minunată bucuria acestei clipe?! Nu este ea îndeajuns pentru a mă cufunda în soare?! Pentru a-mi întinde o mână de ajutor peste zăpezile iernii?!

Afară e încă iarnă. Dar e lumină frumoasă astăzi peste tot locul.

Mamma Mia!

Aeroportul Fiumicino. Direct și simplu spre centrul măreției. Orașul se dezvăluie foiță cu foiță, stau cu nasul aproape lipit de geam, răsfățându-mă în aerul condiționat, binecuvântat în arsură de iulie, și atmosfera neașteptat de luxoasă a autocarului. Am citit tot felul de păreri turistice despre condiții proaste, înghesuială, dar pretențiosi mai suntem! Nu găsesc nici o hibă transportului, totul e confortabil la maximum. Extraordinar, ce copaci! Pini marini. Uite un zid vechi de secole! Oare ce o fi acolo?! Brusc realizez ce slalom pe muchie facem printr-o mare de mașini, traficul e infernal, claxoane și nebunie. Italienii sunt pătimași și conduc în consecință. Într-o zi ne vom distra numărând câte mașini lovite sunt pe o stradă. Absolut toate. Nimic cu jumătate de măsură. Mașini mici, de strecurat, bușite în față, în spate. Important e să ajungi la țintă, să ajungi cu pasiune, nu o mașinuță oarecare. Italienii nu au mofturi snoabe de mahala.

Debarcăm în gara Temini și Roma dă năvală peste noi! Suflul unui mare, uriaș oraș, respirând zgomotos în ochii și urechile noastre. Trepidează din toate balamalele, vibrează și zgâlțâie. Mă simt ca într-un shaker uriaș și îmi place la nebunie. O luăm pe jos spre pensiune, Gps-ul la putere, Cristi e responsabil, așa că eu nu fac decât să îmi târăsc trolerul după mine și să casc ochii.

Pe jos, mizerie. Aproape peste tot. O observ preț de vreo 5 minute, revărsându-se din ganguri sau plutind netulburată pe trotuare. Aproape antică și ea. Apoi n-o mai văd. Timp de șapte zile ochii mei n-au să mai vadă nimic urât, doar frumuseți peste frumuseți, stratificate pe milenii, iar mizeria însăși va deveni parte din frumusețe. Urâtul se va difuza în celulele străzilor, în armonia copleșitoare a orașului.

Ușa e larg deschisă, intrăm. Se închide în spatele nostru. Și brusc suntem în liniștea Romei. Un hol larg, cu mozaicuri, un lift dantelat și vechi, din fier forjat, exact ca la Barcelona. Clădirea asta e plină de personalitate, o simt, o respir. Bineînțeles că iar mă uit plină de mândrie la Cristinelu’, ce alegere! Oh, ce alegere!. Camera e presărată cu nimicuri fermecătoare, terasa e uriașă, privind peste alte terase și acoperișuri vechi, până departe. Cât e de frumos! Ne declarăm mulțumiți la culme, deja suntem în extaz de ceva timp, să înceapă Roma!!! De pe culmile ei! Cu toate culmile ei!

Îmi este destul de greu să descriu Roma. Pentru că Roma e dincolo de cuvinte. Niciodată, niciunde nu am simțit ca aici animalul preistoric care e Timpul. Aici, istoria nu aparține trecutului, fum și cenușă. Istoria e în dalele orașului, e în toate colțurile, e o vietate uriașă respirând sub pavaj. E în firicelul rece ca gheața ce curge prin toate fântânile Romei, fântâni ce răsar de peste tot, luând forme mereu surprinzătoare: capete de lup, naiade, zeități și monștri. Contrastul e desăvârșit, sculpturile antice, pe care timpul a patinat în voie, și lumina răcoroasă a apei, purificatoare, salvatoare în soarele milenar ce arde peste tot. Istoria te strivește pur și simplu, te anihilează ca biată ființă muritoare, se prăvălește peste tine de după un colț de stradă. Mergi liniștit și banal și deodată, Colosseumul, Panteonul, columne peste tot! Oriunde întorci capul, e acolo, spunându-ți totul despre ce a fost și ce va fi. Chiar și prezentul devine istorie în praful Romei. Nu mai e despre tine, despre ce ești. E despre nemurire. Frumusețea și bogăția sunt dincolo de limitele percepției. Rătăcit în mijloc de Vatican, stai încremenit, nereușind să crezi că există atâta splendoare, că toate acele armonii celeste au fost create de muritori care au dispărut demult. Bietele, jalnicele tale resurse omenești nu reușesc să înțeleagă Capela Sixtină. Cel ce a pictat-o nu putea fi un om. Tu ești un om. Sau definiția umanității să fie alta?!  Respiri istorie, inspiri, expiri. Doar istorie. Nu mai știi cine ești, pentru că devii  nimeni. Nici o picătură de artă n-a răsărit vreodată din mâinile tale, nici o armonie nu va rămâne în urmă, ești doar o bucățică de hârtie aproape nescrisă, zburând inutil pe lângă fântânile orașului. Uneori uiți să respiri, pentru că sunt atâția care încă respiră în jurul tău, milioane și milioane în mii de ani, scurși ca o clipită.

Tibrul lenevește de unul singur în peisaje identice de mii de ani, răscolind alene amprentele uitate ale legiunilor mărșăluind. Își petrece panglicile verzi și bătrâne pe sub smochinii aurii, zugrăvind el însuși o pictură rafaelită. Mă scutur în fața puterii iluziei, în fața puterii hipnotice a apei. Oare în ce secol sunt? În ce mileniu?

Și când tu, omul modern, aproape ai dispărut, înghițit de hăul istoriei, ești trezit de palmele fierbinți ale aromelor Romei. Miroase înnebunitor a pizza, pastele sunt demne de zei și nu trăiești decât în așteptarea următoarelor delicii culinare. Alegerea tavernei în care vei servi masa devine o chestiune de viață și de moarte.

Rămâi, în jurnalul personal, cu gustul incredibil al cafelei sorbite pe niște trepte vechi, Pantheonul chiar în față, cu acela al croissantului, deci acesta e gustul unui croissant?! Nu am știut până acum. Acestea sunt gusturile originare?! Așa trebuie să fie mâncarea?! Afrodisiacă, de neuitat?! Învârt în pastele aburinde din fața mea, cu ochii holbați de mirare, au doar 3 ingrediente și totuși?! Ce le-au făcut?! Să fie apa Romei?! Să fie rețete vechi din arhivele Vaticanului?! În fiecare zi mănânc paste, disperată să le încerc pe toate, în fiecare zi mănânc pizza, neînțelegând de unde vine diferența, în fiecare moment aș mânca înghețată, încercând să memorez catifelările neștiute ale aromelor.

Farmecul inefabil al străduțelor din Trastevere, strălucirea patriarhală a fiecărui colțișor scăldat în flori, arome și nemurire, aerul aparte din cartierul evreiesc, da, aș putea să mă plimb prin Roma până la sfârșitul istoriei mele personale, atingând fiecare piatră, fiecare fântână, pașii mei răsunând în ecouri, suprapuși peste alți și alți pași, cei ai tuturor muritorilor dinaintea mea. Nu este o bucurie simplă a trăirii, ci un rafinament, un extaz al tuturor simțurilor, care se înalță într-un mănunchi strălucitor de fibre pulsând aproape dureros în explozia frumuseții.

Mănânc un Tiramisu. Plimb fiecare înghițitură pe la toate papilele gustative și aproape îmi vine să plâng când trebuie să înghit. Aromele îmi accesează centrii copilăriei, ai genezei, mi se tatuează în amintiri. E atât de bun, încât aș putea să renunț la restul prăjiturilor în această viață. De fapt, aș putea să mă mut aici, la Osteria Barberini. Înainte să încep să ling bolul cu disperarea sfârșitului, Cristi mă târăște în soarele arzător al lumii și mă împacă: „Las’că mai venim și altădată”. Ca pe un copil mic. Dar eu știu că nu mai venim. Sunt atâtea altele de încercat!

La Gioia Mia, nu știu ce să fac cu poșeta. Spațiul e fermecător și pitoresc, dar mic, înghesuit, poșeta e destul de mare, o adevărată straiță bună de cărat, pe spătarul scaunului nu stă. Decisă, o pun pe jos, dă-o-ncolo! După un timp, văd cum chelnerul amabil ia poșeta unei doamne și o pune exact în spatele ei, pe cuier. „Eu de ce nu am cuier?!” îi spun lui Cristi revoltată. El îmi face un semn cu capul, mă întorc și constat că și eu am cuier, exact „behind me!”

Lili:  -Și eu de ce nu mi-am pus poșeta acolo?! De ce mi-am aruncat-o pe jos?!

Cri( reflexiv):  -Tu ești de la Petroșani!

Cristi încearcă să îl întrebe pe chelner dacă vinul casei e mai bun ca Prosecco. Italianul nu înțelege nimic și îi tot dă cu italiana, întrebând dacă vrem o juma de litru sau un pahar. Noi îl pricepem pe el, el pe noi nu. Exasperată, tai nodul gordian: „What is Prosecco?!” Nu știu de ce am spus asta, cred că acum își zice săracul om că suntem idioți. Dar cu astfel de specimene se descurcă, așa că îl vedem cum zâmbește fericit și ne aduce un pahar de Prosecco să gustăm. Să nu murim proști. Să vedem și noi ce e ăla. Noroc că în urma degustării, ne declarăm mulțumiți (doar nu era să îl întreb și ce e vinul casei!) și comandăm juma de litru.

Sorb alene și caut informații științifice. „Uite, Cri, ce simpatic e Google: „Nu ai auzit de Prosecco doar dacă ai locuit pe alta planetă în ultimii ani”. E foarte bun gugăl ăsta.

Simt că abia acum îi înțeleg pe italieni, îmi sunt atât de familiari, de parcă i-aș cunoaște de mult, gălăgioși, aprinși, dar mai mult decât atât, undeva prin ei respiră încă marii cuceritori ai lumii, civilizatorii haosului și ordonatorii universului. Nu le poți măsura doar limitele și suprafețele și să concluzionezi: „Sunt ca românii”. Nu sunt. Fac o cafea mult mai bună, mâncarea lor stradală are arome regești, sunt cei ce și-au imaginat Vaticanul și cei ce au înțeles ce înseamnă să traiești cu istoria palpitând lângă tine. Sunt diferiți de noi pentru că își bușesc mașinile cu o asemenea lejeritate a spiritului încât nu poți decât să simți cum trăiesc.  Cu sinceritate, cu patimă. Fără chimicale, fără înlocuitori. Fără prefăcătorie.

Vreau să mănînc paste toată viața mea, vreau să iau Roma în brațe și să îi gust toate cafelele și aromele, vreau să îi las frumusețea să mă omoare în fiecare zi și apele fântânilor să mă renască în fiecare clipă. Eu nu mai vreau să plec.

Cristi mă târăște la aeroport:” Hai, că avem avion!”