Miradouro în Portocalia

Portugalia e ceva absolut neașteptat, șocant. Are toate proprietățile portocaliului și ale portocalei. Îți vindecă griurile oricând. Le arde.

E plină de viață, de zvâc, palpitând din toate colțurile, din cioburile colorate aruncate pe pereți, din  pavajele în pantă, trepidând de muzică și dans, e dulceagă în lumină, căldură și veselie nebună, parfumată tropical brazilian, amăruie uneori, acidă și sălbatică.

Încercând, străduindu-mă din răsputeri să îi urc și să îi cobor străzile, da, străzile ei lucind ca gheața în arșița lunii august, alunecoase și periculoase, (nu am văzut bătrânei mergând pe ele!), încercând deci din răsputeri să nu patinez, să nu cad, să rezist, am oscilat mereu în emoții ca în fața unui portocaliu superb, dar parcă prea crizat. Intens până la isterie.

Am țopăit prin stări de sus în jos, ba în extaz al tuturor simțurilor, râzând „high”, aproape de cer, ba complet șocată și nedumerită, nesimțind nici o afinitate cu plăcile de faianță colorată ce tapițează clădiri întregi, uneori kitchoase până la disperare. De inspirație maură! Uneori aruncată în plin haos, neînțelegând nimic din arta stradală, din atmosfera grafitti, din vechiturile duse la extrem, din limba cu accente abrupte. Apoi adorând totul, de la capăt!

Lisabona se făurește și încă o dată se autofăurește din dungile ascuțite ale tuturor tablourilor ei. Fascinante în întregul lor, pline de mici detalii nearmonioase care te zgârie până la sânge, dar de un farmec nebun și năstrușnic în ansamblul lor.

Străzi înguste, abrupte aproape la 45 de grade, zguduite de uruitul tramvaielor galben-desuete, bulevarde largi și moderne, cartiere gata să se prăbușească sub povara timpului( dar care au rezistat la marele cutremur din 1755!) și scenarii futuriste, elegante și arhitectural pitorești, castele de o frumusețe răpitoare, în care păunii țanțoși își flutură culorile pe sub nasul turiștilor căzuți în extaz, și fortărețe străjuind apele, cu dantele de piatră jucând deasupra ploilor și furtunilor istoriei. Oameni dansând pe străzi, oricând și oriunde,  podul 25 Aprilie, cu un aer americănesc, aruncat portocaliu pe fundalul apusurilor desfășurate amplu, tartele de Belem, o dulce armonie de vanilie, scorțișoară și zahăr ars (am mâncat zilnic 2-3!), și peste tot pește, pește, pește! Toți mănâncă tone de pește și milioane de tarte  pasteis de belem, printre statui cu monștri marini și navigatori celebri, în Miradouros ce îți fură inima pentru totdeauna. Miradouros astea sunt puncte în Portocalia de unde poți vedea lumea. Și lumea e minunată de acolo. E fascinantă și nouă și nemaivăzută. Cum sună asta: Miradouro de Sao Pedro de Alcantara! Alcantara! Vrajă portocalie!

Locuim în Bairro Alto. Aici e ceva de genul „până nu vezi, nu crezi”. În zori e Cenușăreasa, noaptea e prințesa din povești. În același carusel în care ne învârte întreaga Lisabona. Ieșim dimineața devreme, părăsindu-ne cu greu terasa care își aruncă privirea peste toate acoperișurile vechi și minunate ale acestui oraș năzdrăvan, până hăt departe, izbindu-se de albastrul portului și de catargele navelor. Aerul e încă răcoros, încântător, cu miros de alge și mare, aleile strâmte de-abia respiră însă sub povara mizeriei lăsate de chefurile nopții. Sute de pahare de plastic peste tot, sticle, chiștoace. Mi-e și frica să încerc  să identific ce fel de chiștoace! De fiecare dată, Cristi mă privește la fel de uimit cum de am putut să iau cazare în cartierul petrecăreților! Noi fiind așa niște cheflii! Pășim cu mare atenție, ocolind diversele gunoaie ce se revarsă de peste tot, având grijă să nu ne sucim picioarele pe pantă, convinși că e imposibil să ne mai placă vreodată acest cartier. Până la amiază. Când ne întoarcem sfârșiți prin caniculă și totul strălucește de curățenie. Străzile înguste, pline de un farmec indescriptibil, cu mici taverne pitorești, ce și-au înșirat deja mesele imaculate, doar câte un șir, că nu încap mai multe, în așteptarea festinurilor nopții. Soarele picură fierbinte, tufe uriașe de flori răsar de ici de colo, fiecare restaurant are propriul șarm discret, cartierul e nemaipomenit de frumos. Pe seară, când dă un pic vântul și răcoarea, ne vom ascunde pe terasă, urmărind de sus periplul. Întâi turiștii drăguți, servind feluri colorate, civilizat și pașnic. În acordurile tânguitoare ale muzicii fado. Apoi strigăte în noapte, toți tinerii Europei s-au refugiat aici să-și încerce ale tinereții valuri! Răcnete aproape distractive, dacă nu ar fi atât de deranjante în timp ce încerci să dormi, ca un turist ce se respectă și a umblat tot orașul și toate pantele cu piciorul, săracu’! De fapt, săraca de mine, că turistu’ de Cristi doarme buștean.

Canicula ce înfășoară totul, oh, da, binecuvântata caniculă, (adorată de locuitorii unor mici orașele de munte, ploioase și cenușii la extrem!), mareea ce vine și se retrage ciclic, fluturându-și vălurile-valurile, acoperind și descoperind, plimbări minunate pe faleze, treceri pe sub arcuri de triumf uriașe și luminoase, raiul cumpărăturilor „portocalii”! Abia acum am descoperit că  Marile Case și-au adaptat oferta de țoale la gustul soarelui și al fierbințelii de creier. Ofertele limpezi, clasice, un pic mohorâte din măreața Anglie au devenit aici numai petece vii de culoare și amalgame pitorești și trăznite. S-au portughezit.  Ori portocalit?! Exact pe gustul meu.

Cri: - Liliucă, unde vrei să mergi în după-masa asta?

Li( decisă ca niciodată): -  În Baixa-Chiado, pe la magazine. Sandalele mă cheamă.

Cri( nemaiputând de somn).: - Și când mergem? Că vreau să mă întorc. 

Căutăm un suvenir, care să  fie aparte, absolut specific și mai ales, ieftin! Dar, după o vreme, ochiul ni se obișnuiește cu varietatea de culori și nu mai poate distinge unicitatea! Ne-am rătăcit printre obiecte.

Cri: - Toate formele de cocoși, cocoșerie peste tot ! nu vreau cocoș! Oare ce vreau?!

Li(vizualizând un cocoș pe rafturile ei ‚rafinate”):  - Nu cocoș!!

La castelul Sao Jorge frumusețea e limpede și nesfârșită, miradouro arată ca veșnicia, curțile de piatră sunt presărate cu versuri portugheze, delicate și fragile ca o pană de păun, stăm și ne minunăm și nu mai vrem să plecăm. În Alfama, vechiul e atât de vechi, încât te învăluie brusc într-o pătură sufocantă de cenușă, mirosind a demult. A moarte. E  prea mult pentru noi, așa că ne retragem repede spre frumusețea modernă și șocant de viitoare a Oceanariumului. Cel mai mult îmi plac pinguinii, frigul și zăpada ce-i înconjoară. Stau acolo minute întregi, râzând de plăcere la giumbușlucurile micuților, în timp ce nasul îmi îngheață, știind că afară până și oceanul transpiră de căldură.

Toata Lisabona e pura poesia! Întotdeauna am oscilat între adorația în fata splendorii implicite a poeziei și nedumerirea în fata semnelor ei absconse. Îți trebuie un organ special pentru a înțelege Lisabona. Poezia depărtărilor portocalii nu e pentru oricine.