ParaliaPargaCorfu
Secundă de secundă, zi
după zi, stau în orașul meu mic, înecat în verde umed, aproape fără pic de aur
și visez la măreția soarelui. Când plouă,
vreo 7 luni pe an, când e frig, alte 9
luni, nu fac altceva decât să visez tone
de căldură ce se revarsă portocaliu din înaltul cerului, nu supraviețuiesc
decât planificând călătorii elaborate pe tărâmul soarelui. Unde e lumina mai
înflăcărată, acolo vreau și eu, unde e mai fierbinte, acolo e de mine. Unde
stai pur și simplu cu picioarele sprijinite de planetă și pielea ți se îmbibă
și începe să mustească a soare.
Vara asta a fost
absolut perfectă. Părând să se dilate la nesfârșit. În prima ei zi adevărată,
am aruncat toate în mașină de-a valma și am pornit în căutarea soarelui. Spre
sud și numai spre sud. Undeva, dincolo de valea plângerii natale, a apărut!
Exact în drumul nostru. Minunatul! Și a rămas agățat acolo, în mijlocul albastrului
nesfârșit, pentru tot restul verii. Râzând fierbinte și strălucitor zi după zi,
în fiecare fragment al lumii. Rotunjind totul. Chiar și noaptea ardea în toate
visele mele.
E atât de ușor să înoți
prin răsărituri, învățând alunecarea lină prin lumină, să te tatuezi cu soare
pe fiecare centimetru de epidermă, să sorbi apusuri așezate domol peste valuri.
Frumusețea poate să cadă asupra ta de peste tot, asediindu-te, cutremurându-te,
copleșindu-te. Mare, mare, ocean și pescăruși, insule și palmieri. Și iar
albastru.
Lili- Uite ce minunăție e muntele! Cât de grecesc e
totul!
Cri:- Da, asta e o
șosea superbă. E păcat să n-o faci în viața asta. De câteva ori. De câte ori
poți.
Primul popas. Paralia.
În prima zi mi-a plăcut foarte tare. Ca atunci când deschizi porțile bâlciului
și jucăriile de acolo te uimesc peste măsură și te aduc în brațele râsului.
Mulțimea de oameni, de mărfuri, culorile verii presărate peste tot, albastru și
alb și auriu. Parfumul grecesc contopit și cotropit de români, un flux mareic ce
inundă totul. O combinație cel putin interesantă, așa că am savurat la maximum
plaja, colindatul printre buticuri, liniștea bisericii albe ridicată aproape printre valuri și gălăgia
românească. Chiar și reîntâlnirea cu uleiul de măsline mi s-a părut fermecătoare.
Nisip imprimat cu
stropi de frumusețe. Un concert pe faleză, cu vocile splendide ridicându-se
spre apele movulii ale cerului, lumina glasurilor luptând cu înserarea,
atmosfera gregară, agitația continuă și liniștea deplină a dimineții. Eternul
balcon al călătoriilor noastre și cerul care își flutură netulburat fiecare
manta, colorată în altă și altă nuanță a strălucirii. Singuri pe planeta răsăritului.
Cam printr-a treia zi
m-a lovit amarnic plictiseala. O oboseală ușor nervoasă. Hainele înșirate de-a
lungul străduțelor au început să mi se pară chinezării obscure, afluența de
români - gălăgioasă și strivitoare de gânduri. Nu mă puteam izola în coconul
vacanței, nu mă puteam singulariza și autentifica, deveneam iar una cu torentul
agitat, care se mișca și țipa haotic. Așa că am plecat. Știind că nu mă voi întoarce niciodată în Paralia. Deși
mi-a plăcut soarele ei.
M-am trezit brusc la Parga,
acolo unde splendoarea trăiește în toată imensitatea ei, catifelându-ți sufletul,
alinându-l, însuflețindu-l. Flori revărsate prin toate cotloanele, aer
greco-venețian, stare abulică, de
curcubeu aruncat peste straturi de zen, întinzându-se fericit la soare.
Aici e liniște întotdeauna.
Liniștea pe care ți-o dau oamenii ce vorbesc pașnic în limba lor, universuri
separate, ce nu interacționează agresiv cu lumea de parfumuri și nuanțe de
turcoaz. Rutina vacanței ar putea continua la nesfârșit. E atât de desăvârșită
în elementele ei, încât nu ai putea să îți mai dorești vreodată altceva.
Privitul mării îți colorează îndeajuns viața. E cât un univers. Oprirea zilnică
în patiseria preferată, din care răzbat mirosurile delicioase ale plăcintelor
grecești și tentația permanentă a scorțișoarei și a caramelului, mersul spre
plajă pe aceeași potecă abruptă, care scoate sufletul din tine în fiecare dimineață
și la care nu ai putea renunța nici în ruptul capului, căci are un farmec
nespus, ce înflorește din fiecare întorsătură, din chiar susurul nesfârșit al
cicadelor ascunse în vegetația luxuriantă. Pășnicia elegantă a plajei colorată
în șezlonguri și umbrele calme, zâmbetul presărat pe fețele oamenilor,
întâmplările mărunte și încărcate de semnificații. Peste tot sunt numai semne. Așteptând să fie citite.
Cuplul de alături, niște
englezi, cam de 60 de ani, el cu tatuaje pe ambele brațe, se așază pe șezlonguri
cu picioarele pline de nisip. Ea scoate o pensulă de vopsit uși și, tacticos și
fengshuian, își îndepărtează amândoi nisipul de pe picioare. Pensulând. Suntem
căzuți în admirație. Așa ceva nu ne-ar fi dat prin cap nici într-o sută de ani!
Creativitatea oamenilor nu cunoaște limite. Când scot și sticla aburind de rece
ce e dintr-un termos lunguieț, o ultimă invenție a umanității, ne pică
maxilarele de-a dreptul.
Li( ținând în mână,
sărmana, o sticlă de apă fierbinte, din care trebuie să se hidrateze): - Uite,
Cri, asta ne trebuie și nouă!
Cri ( filozof): - Ne
trebuie, Lili, dar câte să mai cărăm cu noi la plajă?!
Li: - Uite, au si pișcători
de prins prosopul de care am zis că ne luam anul trecut! Ne luăm?
Cri: - Ne trebuie?! Mai
bine bem. Eu așa raportez totul. Și nu uita prăjiturile!
Întorc privirea în altă
parte, momentan cuplul cu pensula somnolează, obosit de atâta activitate și nu
mă mai încântă cu noutăți. O Ea sensibilă și frumușică îl unge pe El cu cremă,
cu mare dedicație și gingășie. Admir mișcările iubitoare pe care le face, deși
nu știu dacă să plâng dupa romantismul pierdut sau să râd. Mă hotărăsc în
secunda următoare când ea ridică o sticlă de doi litri de suc și i-o ține la
gură, ca unui bebeluș uriaș, ridicând-o încetișor pe măsură ce el bea. La un
semn princiar din mână, ea se oprește.. Închid ochii râzând. Pardon. De
romantism din ăsta mă lipsesc. Peste vreo oră, când îi deschid, ea e la
datorie, ungându-l din nou, cu același devotament și adorație.
Cri: ( fericit că m-am trezit):
- Li, te duci să imi iei o bere?
Li: - Mă confunzi,
cred!
Cri: - Am încercat și
eu.
Caniculă lângă valuri.
Englezii, și ei pe alături. Scot cu grație două pahare de cristal cu picior, le
pun pe măsuță, scot vinul de la rece și toarnă în pahare fericiți, făcându-și
selfiuri în toate ipostazele. Pentru facebuk, probabil.
Li( cuprinsă de
admirație nețărmurită): - Poate sărbătoresc ceva!
Cri: - De ce ar face
asta, Lili?! Poate așa trăiesc ei în vacanță.
Poți să o iei și în
direcția depresiei universale. Dacă vrei să cârcotești în dulcele stil
mioritic. Nenorociții ășttia de englezi beau până și pe plajă în Grecia. La
aproape 40 grade. Fi-le-ar brexitul de râs! Sunt atât de disperați în vidul lor
existențial. Dar o fac în mare stil. Sau mai știi, poate savurează existența,
hedoniști până la cristal. Cum noi mai trebuie să învățăm.
Un altul s-a pus pe
mal, într-un mic șezlong al cărui fund
atinge apa. Stă acolo, cufundat pe jumătate în valuri și citește o revistă, în
timp ce apa îi clipocește împrejur. Just perfect.
Aceasta nu e o evadare
din realitate, e doar un pas în lateral. Realitatea e și ea pe aici, pe undeva,
nedispărută. Aceasta este doar încă o realitate. Cea a paradisului. A fericirii.
Trăire a frumosului. O porție de respirație bună, sănătoasă, e aerul în stare
pură. Adevărata realitate reală. Are o durată limitată și asta o face si mai
prețioasă. Dureros de prețioasă.
Acest albastru
nesfârșit, în diferite nuanțe, de la translucid,
la pastel și indigo, contopit cu un bleu auriu și senin, aerul vălurit într-un
purpuriu ușor decantat: briza marină, sărată și proaspătă, verdeața grea
încinsă, mentă și flori sălbatice, pini marini, toate duc trăirea la un preaplin
gata să se reverse în arome de înghețată de vanilie, zmeură și ferrerro rocher.
Simțurile asaltate capitulează și se prăbușesc pe lespedea încinsă a
beautitudinii.
Dă-o-ncolo de
realitate, aceasta e starea naturală a ființei. O sorb cu porii văzului
deschiși, cu papilele mirosului și gustului înflorite în extaz. Griurile,
ploile sunt mai încolo, dincolo de apă, aici e plutire extatică în lichidul
amniotic al genezei. Aproape nu e adevărat cât e de bine. Zac pur și simplu în
starea de bine și nu mă tem. Dacă e doar o paralelă, e una veritabilă
de-a dreptul și îmi încarcă bateriile cu vrajă.
Cristi imi face semn.
- Uite cine fumeaza trabuc acolo!
Mă întorc și, la câțiva pași depărtare văd trabucul și, la capătul
lui, fălosul meu englez de anul trecut. Tatăl lui Michael. Cu toata familia.
Cercetez felul în care au mai crescut copiii, în care el parcă a chelit un pic,
deși tot chipeș, iar drăguța lui nevastă s-a îngrășat nițel. Că era prea slabă.
Sunt frumoși. Bucuria reîntâlnirii îmi inundă sufletul și mă face să zâmbesc.
Care era probabilitatea ca, din tot universul și din toate rotițele lui, noi și
familia englezului să ne întâlnim pe aceeași plajă a lumii, în aceeași
perioadă, în același loc?! Dominați, mânați de aceeași dorință de simplificare
a haosului, același vis de cosmos. Legile implacabile ale ordinii universale.
Ițele destinelor încrucișându-se pentru încă o fracțiune de secundă. Cât îmi place. E o
frumusețe ascunsă în chiar acest șir de coincidențe, o aprobare a universului,
o clipire ghidușă din ochi ce aparține chiar soarelui. O mulțumire a
sufletului.
Pe balconul din stânga
avem o vecină, o doamnă în vârstă, să tot aibă vreo 70 de ani. Poate chiar
peste, căci unii arată bine chiar la 80. Îmi petrec din când în când gândurile
pe lângă ea, imaginând o poveste dramatică și cutremurătoare, în care ea e
singură pentru că el s-a dus și ea vine la Parga pentru a-și aminti de
frumusețile trecute. Îmi pare tristă și închisă. Îi plâng de milă într-un mod
abstract care doar potențează starea mea de bine. Ca o poveste frumoasă și tristă,
care nu face decât să accentueze bunăstarea prezentului. Toate astea până când
lumina unei clipe ne face să intrăm în vorbă. Și povestea mea se face bucățele
și dispare cu repeziciune, spălată de valurile ionice. Ea nu e tristă deloc, e
chiar foarte volubilă si veselă, plină de
o energie vitală, năzdravană, ce o face să pălească pe a ta. Nu plânge
după nimeni, savurează frumusețea mai dihai ca noi. Ca în fiecare an, de
altfel. S-a îndrăgostit de Parga cu mulți ani în urmă și de atunci vine în
fiecare vară. Nu mă mir, dacă mă gândesc la Anglia cea ploioasă și mohorâtă. Și
eu aș schimba-o cu Parga de câte ori aș putea. Vorbește o engleză minunată, așa
că o întreb de unde anume e din UK. Răspunde și eu rămân cu gura căscată pe
vecie. Vine din Australia și zborul ei durează nici mai mult nici mai puțin de
24 de ore. Plajele de acolo nu o interesează, adora doar această plajă
grecească. Incredibil! Zicem aproape deodată că lumea e tare mică. Și acum
chiar e. O cutiuță albastră cu noi toți zâmbind în mijloc.
Plimbare de seară.
Li: - Cri, crezi că aș
putea conduce un scuter din ăla?!
Cri: - Nu, Li, nu s-a
inventat mașinăria pe care s-o poți tu conduce.
Li: - Tu esti mașina meu, Cri!
Festival de 23 iunie.
Focuri pe faleză, muzică și dansuri grecești pe o scenă improvizată în mod norocos exact în unghi drept cu
balconul nostru, care se transformă instantaneu în lojă de lux în marele teatru
al Pargăi. Totul se învăluie în flăcări și fum, suprarealist, copiii sar peste
focuri ca niște spiriduși ai întunericului și ai luminii. Piesa se joacă doar
pentru noi și urmărim încântați muzicalul lumii.
Alegem pentru cină o
terasă fermecătoare, Don Camillo, un
amestec reușit greco-italian. Ne așezăm, chelnerița ne oferă meniurile și se tot fâțâie de colo colo. La un moment dat,
trepidând de nerăbdare, se oprește lângă mine și, cerându-și mii de scuze, îmi
spune că parfumul meu plutește peste tot, e de-a dreptul tulburător și nu cumva
e „La vie est belle”?! Simt cum mi se rotunjesc ochii, ca în desenele animate, întâi de uimire că o tipă mi-a
identificat parfumul peste mări și țări, nu-i înțeleg pe oamenii ăștia care
recunosc nuanțele olfactive, cum spuneam, eu nu îmi recunoc propriul parfum,
sărmana de mine! Apoi de plăcere, ah, ce minunat e să ți se recunoască parfumul
la o terasă cosmopolită, mă rog, o tavernă greceasca, dar tot aia! Zâmbesc cu
toată ființa în fața recunoașterii internaționale! Știam eu că sunt o valoare!
Pricepută chelnerița! De câte ori trece pe lângă mine, îmi zâmbește cu drag, ca
de la o femeie adevărată, la alta. Normal ca bacșișul ei crește exponențial.
Tot restul serii plutesc în faima nemuritoare a parfumului meu! Ce frumos e la
Parga!
În fiecare seară, avem
Ouzo Time. Se desfășoară pe balcon, loc magic, încărcat de semnificațiile mării
ce se întinde atât de turcoaz sub apele cerului, schimbându-se nesfârșit în
luminile apusului, de zumzetul pal al mulțimii ce colindă agale printre taverne
și buticuri. Stăm ca boierii la admirat, cu un deget de ouzo în paharele
transparente, peste care turnăm, la alegere, nectar de rodii, de fructe de pădure
sau de alte cele.. Rezultă o combinație irezistibilă, cu aromă de anason,
sorbită încetișor la lumina lumânării și în poutpuriul de culori ce se revarsă
peste noi.
În fiecare zi, în
camera noastră se face curățenie, una exemplară. Impecabilă. Când ne întoarcem
aburiți și încinși de la plajă, găsim totul imaculat, alb, răcoros, ca în prima
zi a facerii. Într-o amiază solară, argintie în caniculă, îmi arunc ochii pe
prețioasa sticlă de ouzo. Hm! Mi se pare mie sau e cam goală?! Îl intreb pe
Cristi și se apară, zicând că nu e vinovat de nivelul prețiosului lichid. Hopa!
Oare suntem jefuiți?! În minunatul hotel, capodoperă de ospitalitate și
frumusețe?! Un asemenea vierme în
mijlocul perfecțiunii?! Hotărâm, după îndelungi consultări și ședință de grup,
să punem semn sticlei. După-amiaza următoare, iar îmbibați de soare și de
pășnicia plajei, descoperim că da, sticla e mai goală cu 2 cm. Suntem furați
de-adevaratelea. Pe față! Mă rog, pe ascuns, dar tot acolo! Să-i spunem
proprietarului?! Dar el e atât de nobil și elegant în zenul lui grecesc, cum
să-l jignim în asemenea hal?! Aici cred că se aplica codul japonez de onoare.
Nu vrem ca Dimitris să își faca harakiri de rușine. Și poate femeia care face
curățenie e chiar nevasta lui, se
știe că grecii ăștia sunt adevărate clanuri familiale și lucreaza toți
la firmele de familie! Aoleu! Ne hotărâm pentru o farsă, punem apa în sticlă,
semn, și mai așteptăm o zi. Firește, apa scade de două degete în ziua
următoare. Râdem, gândindu-ne la surpriza pe care o fi încercat-o hoțul! Să fi înțeles mesajul?! Apoi extrapolăm. Dacă ia din parfumuri, creme,
nectaruri, câte un pic, pic, până n-o mai rămânea nimic! Paranoia pândește dupa
perdelele fluturate în soare.
Rezolvarea elegantă a
problemei se duce pe apa sâmbetei în ziua următoare când, întorși de la plajă
mai devreme, în ținute sumare de caniculă, ne trezim că cineva bate scurt la
ușă și fără să aștepte, introduce cheia și deschide! Cu noi în cameră! Încremeniți de șoc! E tinerica ce face curățenie. Mai speriată ca noi. A
venit să ne aducă prosoape! Închid repede ușa după ea și mă inflamez în spirit
carpato-hun. Cristi râde, normal. Dar eu explodez solar și povestesc
administratoarei totul. Cu zâmbetul pe buze. Să îndulcesc pilula.
A doua zi plecăm.
Dimitris, dragul de el, acest gentleman grec, maestru al ospitalității, ne
oferă o sticlă de ulei de măsline, despre care insistă că e făcut în ferma familiei, plus nenumărate scuze pentru cele întâmplate. Le oferă atât
de insistent și evident distrus pe viață de cele întâmplate, încât sfârșim
îmbrățișându-ne cu drag, ca niște prieteni vechi de când lumea. Plecăm
fericiți, strângând la piept prețiosul odor: sticla de ulei! Ecologic, natural,
ca la mama grecoaică acasă. Și cum ar putea să ne lovească nefericirea când
drumul nu se întoarce deloc, merge tot înainte?! Spre soare, tot spre soare!
Traversarea cu bacul
spre Corfu e ca o ingestie spontană și șocantă de marihuana. Am râs continuu,
cu creierul înflorit în endorfine, scufundată în albastrul de cerneală al
drumului, vărgat de dâre groase de spumă albă în care se avântau pescărușii,
planând alb și glorios între volutele apei. Atât de mult albastru, simt că nu
mai există nimic altceva, e prima zi a genezei, toate sunt neîncepute,
claritatea și liniștea au inundat totul. În general mi-e frică teribil de apă,
dar acum am trecut dincolo de asta, asta e, îmi autodeclam cu împăcare
mioritică, dacă se scufundă, nu mai am ce face, doar nu m-a pus nimeni să mă
apuc de traversat mări, acceptarea a dus
la dispariția fricii, au rămas doar bucuria și râsul. Extazul.
De neuitat. Minunăția
sălbatică a insulei, drumurile înguste și abrupte pe care îmi pierd de spaimă
răsuflarea, pustietatea și întoarcerea la esențe, puritatea peisajului,
singurătatea. Frumusețea sublimă a singurătății. Deplinătatea ei. Și soarele,
soare peste tot. Netulburat, zi după zi. Arzător, fericit, mereu acolo.
Omniprezent.
Plaja noastră e absolut
perfectă. Mică, străjuită de coame muntoase, palmieri, ficuși, lămâi, smochini
peste tot, cactuși, de flori să nu mai vorbim, doar două taverne rătăcite prin
nisipul fin, pe care alergi de cât e de fierbinte, arsh! Pășnicie cât cuprinde,
apusuri stropite peste întinderile albastre. Când vrem să ne aprovizionam de la
singurul butic existent în zonă, trebuie să mergem vreo jumatate de oră pe
dealuri, prin sălbăticie și păduri de măslini. Pe câte un copac scrie mare, cu
săgeata aferentă, „Market”! Să nu te rătăcești. Am o senzație uluitoare de
întoarcere în timp, deasupra mea coronamentul măslinilor se încâlcește arhaic
și mă simt exact ca în serialul care m-a adus aici, „The Durrells”. Susură
cicadele. Grecul stă plictisit și zen la tejghea și drumul înapoi e la fel de
fermecător, cu rucsacul plin de sticle. Ouzo, bineînțeles și nectarurile potrivite.
Noapte. Câteva
felinare. Mă uit țintă, de minute întregi, la ficusul uriaș din dreptul
balconului. E aromat de un leandru roz în partea de jos și colorat cu globulețe
galbene, în partea lui dreaptă. Unde se întâlnește cu un lămâi. E atât de
tulburător și nesfârșit de frumos, încât mă văd încremenită pe vecie într-un
tablou gaudian.
Li: - Uite
cât de minunat este!
Cri: - Ce faci, Li, te
uiți cum crește ficusul?! De fapt, asta e în stil grecesc. Și el se uită cum
cade lămâia.
Suntem în Corfu,
orașul, Kerkyra. Sunt încă în viață, după drumurile la 60 grade, pe o singură
bandă, cu marea ce se întinde atât de
fermecător și agresiv în josul dealurilor. O avalanșă de flori și copaci uriași
cu flori necunocute se tăvălește în soarele arzător, fortărețe, grădini
nemaivăzute, strădute înguste și tarabe pitorești la tot pasul. Încremenesc. Nu
îmi vine să cred. Strălucesc și eu instant de bucuria întâlnirii. Incredibil.
Nemuritor și fără probleme de caniculă, bustul lui Gerald Durrel, autorul
cărții! I-au făcut statuie! Și eu m-am întâlnit cu el! Sfânta întâmplare. Era
predestinat! Scris în stele! El m-a chemat aici, in Corfu! Dau să-l îmbrățișez.
Cristi mă smulge cu greu, după ce m-am pozat cu chipul de piatră, cu citatul
gravat, cu tot ce am apucat! Corfu,
grădină a zeilor, te ador! Câtă frumusețe! Ce întâlnire!
Seara, pe balconul
nr.1. vin vecinii pe la 10 jumate, aprind luminile, brusc ne luminăm și noi în
balconul nostru. Butonez pe facebuk, sorbind agale din pahar, așa că nu observ
că soțul meu mută toate angaralele (cocktailuri,
lumânare) pe balconul nr.2 care e mai privat. Doar tresar când bagă capul pe
ușă și zice conspirativ: „Lili, my little princess, come to the other balcony.”
O altă seară, cu apele apusului desfășurate în flamuri
glorioase peste valuri. Și noi cățărați pe stânci.
Lili: - Hai, Cristi, să mergem. Ouzo Time! Vreau un
cocktail cu zmeură și un pic de grefruit.
Cristi: - Deja mă sperii, Lili. Nu mai fac față!
Cristi își caută de 3
ani o borsetă nouă. Atâta durează o căutare la noi. Dupa multe, dar multe
vizionări, exasperat de starea de zdremțuială avansată a celei vechi, a reușit
să-și cumpere una nouă de la Parga. Dar, ca oamenii economi, amândoi am hotărât
să o folosească tot pe cea veche până mai stăm pe la plajă. Să nu o târâie prin
nisip pe cea nouă. Dar acum suntem gata să plecăm spre casă și îi spun să arunce vechitura. Îl văd cu ochii lui albaștri pierduți în zarea interioară
a durerii nesfârșite a pierderilor.
- - Cum?! Să o arunc pe aia veche?! Pe aia
dragă?! Luată de la Londra, din Camden
Market, când am fost cu Alex prima dată
acolo??
- - Lasă, o ducem acasă, Cri, nu vreau să
suferi. Văd că nu ești pregătit pentru cea nouă. Poți să mai parcurgi 1400 km
tot cu borseta cea jerpelită.
După ce îi propun și o
înmormântare cu tot fastul, trăistuța veche rămâne totuși părăsită pe un scaun,
într-o cameră oarecare de pe o plajă din
Corfu. Cristi se mai alină cu gândul că a lăsat-o undeva unde e frumos și
soare. Drăguța de ea! Și-a făcut datoria pe acest pământ.
Pe drumul spre casă. După sute de
kilometri, cu soarele în spate.
Cri: - Vrei să mergi azi la
maică-ta?! Nu poți mâine?
L( aprinsă și nervoasă din cauza apropierii de casa
cea iubită și mult prea depărtată de mare):
- Știu de ce nu vrei să mă duc la mama azi! Vrei să
te apuci de beutureală.
Cri( imperturbabil, șofând) : - Nu e adevărat. Mă
tem că nu o să mai găsesc parcare. Și nu-mi place ce cuvinte folosești. „Beutureală”.
Urât. Nu așa vorbeai la Parga. Ouzo time în sus, ouzo time în jos. Erai altă
femeie acolo!
Ceva nu e în regulă cu
ajunsul ăsta acasă. Nu prea îmi vine să zic „Casă, dulce casă”. Mai degrabă mi
se sucește gâtul, în încercarea de a găsi soarele. Fierbinte, năucitor, râzând
în toată albăstreala de nu-mă-uita a cerului. Trebuie să ma gândesc. Profund. Cum să fac să îmi iau casa la
spinare și să plec cu ea în lumea largă?!
Să mi-o pun sub soare, lângă mare și să zac în
splendoare.
