Sudoku și toamnă la Șvinița

Căsuța albă e fermecătoare în simplitatea ei. Doar lemn și împletituri țărănești stilizate, folclor modernizat, buchețele de lavandă agățate de bârnele lucioase, dulapuri delicat pictate, geamuri uriașe cât peretele, prin care lucește Dunărea cu toate împletiturile ei albastre. Nu mai e nimeni, doar noi și toamna. Fiecare colțisor e frumos de pică. O tufă de flori tomnatice aici, niște ciulini dincolo, vibrații de toamnă peste dealuri, aburul acela care pălește culorile, le fură strălucirea, le estompează în blândețe și dulceață de lumină. Un bun gust țărănesc, solid și  decantat în rafinament.

Explorăm împrejurimile. Uimitor, în spatele căsuțelor albe e o bucătărie de vară care e total diferită, un kitsch absolut, o adunătură de reclame la bere și vin, de icoane, mușamale și plasticuri. Mai vedem kitchurile pe ici, pe colo. Ba becuri fără rost plantate prin copaci, ba ornamente inutile. Începem să râdem și eu  ghicesc din prima, aici sunt cele două gusturi, ale bătrânilor și ale fiicei moderne, educate. Cristi nu e de acord, așchia nu sare departe de trunchi, zice el, genele sunt hotărâtoare. Ha! Adică noi nu suntem altfel decât părinții noștri?! Normal că nu mai are replică!

Ne întoarcem la căsuta noastră frumoasă foc, grațioasă și pustie. Stăm pe terașa uriașă, lăbărțați în fotolii și ne întrebam ce o să facem, că nu avem televizor. Descoperire care nu știm dacă e alarmantă sau nu. Nu am mai trăit fără televizor din copilărie. Oare putem supraviețui?! Eu, da! declam cu ușurare. Voi scrie în sfârșit romanul vieții mele! Deși nu știu dacă îmi ajung 2 zile cât stăm pe aici. Măcar să-l încep.

Cri: - Aicia la monastire, no tivi! Poi și eu ce să fac?! Mă duc să fac o poză la Gordon’s Kitchen! Bufet suedez! Ai de toate acolo. Măcar să ai ce pune pe facebuk.

Odată Cristi plecat în expediția de pozare a bucătăriei chicioase, mă cufund în liniștea vântului și a apelor. Soarele adie și el molcolm, e o zi splendidă de toamnă, galbenă ca o gutuie, dulce, amăruie. Lin de lin, mierea mi se răsucește în jurul inimii. “Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” îmi răsună la nesfârșit în ritmul pulsului.

Cri, reîntors, își scoate telescopul, deși nu trece nici măcar un vaporaș  pe Dunăre. Lumea s-a oprit în loc. Nu-mi vine să cred ce noroc!

Cri: - Ce liniște e aici. Ce frumos. Mai trece câte o mașină pe drum. Mamă, ce bucuros îs! Poate am noroc de un șlep măcar.

După un timp, Cri, privind pierdut în zare: - Hai s-o ajutăm pe proprietăreasă la vaci!

Pe seară, facem Sudoku. Așa s-a gândit Cristi să ținem alzheimerul departe de mințile noastre suprasolicitate de profesori, cărora le mor toti neuronii zilnic. Așa vom supraviețui și lipsei televizorului, zice el. Îl văd cum se instalează tacticos, cu Dunărea în față, scoate creioane, gumă- o-ho ho, s-a pregătit omu’!, apoi foile de Sudoku și începe să dea mărunt din buze. Îl urmăresc cu coada ochiului, ia să fac și eu unul, zic și abandonez scrierea romanului cu viteză. Cu ușurare chiar. Mă bate un pic gândul concurenței, mărturisesc cinstit. Cristi mă privește meditativ, bănuiește el ceva, dar îmi întinde totuși o foaie. Lucrăm amândoi, fiecare în stil propriu. Eu privesc țintă foaia minute în șir, fac calcule mentale, din când în când scriu câte o cifră. Cristi boscorodește ca o babă, pune tot felul de cifre pe foaie, le șterge, iar dă mărunt din buze, curg apele pe el.

Normal că știu că matematica e punctul lui slab dintotdeauna, m-a și mirat ce preocupări matematice și-a găsit! Dar acum e momentul să-mi iau revanșa pentru toate momentele în care am fost silly mum, silly și iar silly. În care cei doi mameluci au râs de mine și de prostiile mele. De mine, un geniu al sudokului.

După niscaiva timp, arunc o privire pe foaia lui, toată chinuită, mâzgalită. Izbucnesc în râs cu nerușinare superioară, foaia mea e clară, curată, arătând o mare limpezime a ideilor, a gândirii!

Brusc îmi smulge foaia din mână și decretează că numai dimineață mai facem, că lui îi e somn și așa e frumos în cuplu, să lucrăm împreuna. Sărăcuțul, râd, a obosit! Vede că pierde teren!

Dimineața îl termin pe al meu în 15 minute, în timp ce el îl șterge pe al lui complet pentru că a greșit în boscorodeli și ghicelile nu i-au ieșit prea bine.

I-l  arăt pe al meu, cu un mic zâmbet încrezut, “Ia uite, bărbate, ce nevastă ți-ai tras! Bine că te-am luat eu, că altfel…”. La care fază, Cristi exclamă zâmbind șmecherește:” L-ai făcut?! Fir-ar! Și ți-l dădusem special pe cel de dificultate mare. Am crezut că pe ăla n-o să-l faci!”. Murim de râs amândoi, al lui e categoria ușoară, acum văd că pe foaia mea e un semn într-un colț! Făcut de el, încă de acasă, ca să mă bage la apa cu categoria dificilă. Să mă bage iar în categoria silly! Mi-a prevăzut toate mișcările! Nu mă mai simt cea mai deșteaptă. Așa face el întotdeauna, cumva mă bagă la apă. Fir-ar!

Apa lucește ca argintul acolo unde soarele își plimbă palmele albe peste ea, înoată în albastru, acolo unde doar cerul se prăbușește adânc în valuri.

Liniștea e totală, copleșitoare și zâmbăreață. Doar susure gingașe și picături de liniște. Doar valurile blânde ale soarelui și degetele răcoroase ale vântului. Rai. Sunt fericită în roz și alb.

Stau tolănită în soare pe terasă, ca o focă aurie, leneșă, clipocind printre gene spre albastrul total, când aud zgomote pe terasa căsuței alăturate. “Ooo”, îmi spun, “au venit alți oameni.” Nu mai suntem singuri pe planetă. Deschid ochii și arunc o privire. E Cristinelu’ meu, bântuind pe la geamuri, încercând să spioneze înăuntru. “Hei”, îl strig,” ce faci acolo?”. Întoarce capul mirat și se holbează la mine. Brusc își dă seama că a greșit bungaloul.

-          Jesus Christ! Am văzut perdelele trase și am vrut să văd dacă te-ai culcat să nu te deranjez. Și nu știam unde ești!

-          Aoleu, Cristinel, mai fă repede un sudoku, că îți scade substanța neuronală, dacă nici căsuța nu ți-o mai găsești!

Amestecăm râsul în hohote, bucuria trăirii e copleșitoare, amețitoare. Șampanie veche și bună. 5 stele.

Li:- Când vrei să mergem până la apă sau la cetatea Tri-Kule să-mi spui.

Cri:- De ce am face asta?!

Li( romantică): -N-ar fi fain?! Nu vrei tu acțiune?!

Cri:- Nu! Eu vreau să vină oameni! Eu vreau să se întâmple ceva! Vreau să treacă vapoare! Mașini, biciclete, ceva!

Până la urmă plimbarea noastră prin pustietăți, de-a lungul toamnei și al apei, e absolut minunată. Intră în top. Sentimentul absolut liniștitor că ești nimic în marea armonie, în uriașa frumusețe și problemele tale nu au nici o importanță. O mare de liniște și de auriu așternută peste sufletul meu ca o pătura caldă și bună. Flori și ierburi colorate, la fiecare pas o altă exclamație de minunare, măceșe roșii sânge stând senin ca niște felinărașe în tumult de frunze de toamnă. Atotprezent, albastrul nesfârșit al fluviului. Stăm chiar pe mal, la o masă veche de lemn, doar bătaia ritmică a valurilor se strecoară prin tăcere până la noi, mă simt regina lumii apelor și nimeni. Perfect.

Cri: - Mi-e mai mult decât bine. Așa aș trăi o viață!

Fac poză la măceșe, îmi intră soarele în plămâni, îmi intră în ochi, e fain rău. Apa e atât de sclipicioasă, încât pare o hologramă.

Suntem în timpul Tri-Kule. Aici totul curge altfel.

Non, je ne regrette rien !

Nisa la Bella

Rânjetul mi se întinde până la urechi și rămâne agățat acolo. Nu se mai dă dus. De fapt, îl simt cum  se propagă ca undele bleu azur ale mării și îmi cânta prin toata epiderma, adunând toate zâmbetele pe care le-am zâmbit vreodata în chestia asta care mă face să mă doară fălcile a zâmbărit. Frumusetea e nesfârșită, răsărind din fiecare colț, din fiecare floare și piatră. Până și picăturile de oxigen luminează dansând primprejur. Îmi vine să îmi pipăi fața să văd dacă nu m-am transformat într-un clovn aiurit cu rânjetul vopsit pe vecie pe fața râzăreață. Atâta frumusețe aduce a spaimă mare.

Am călătorit toată ziua, în drum spre sudul Franței, cu mașina, cu două avioane (dacă m-a apucat nebunia să fac economie și am luat zbor cu escală!), cu autobuzul. Suntem cam terminați pe seară, complet dezhidratați și umblăm ca disperații prin frumusețe căutând ceva extrem de simplu. Vital. Apă. Și nu găsim. Pentru că aici simplul e prea simplu, prea bădăran. E de-a dreptul din topor.  Frumusețea ne iese pe nas. Sunt gata să cedez nervos și să mă așez la o terasă. Din alea sunt destule. Bere rece!!! Lichidăă!!! Cu 8 euro! Dar Cristi, cu o figură mută și îndârjită de războinic valah, trage de mine mai departe. “Ne trebuie apă la 2 litri cu 1 euro. Atâta era în Malta. Nu fițe de Coasta de Azur! E destulă fiță ca suntem aici!”

Ajungem în Place Massena. Deși călători versați, arși de sete, muribunzi,  ne oprim brusc, fulgerați de admirație. Statuile cocoțate pe stâlpi înalți își schimbă subtil culorile în lumina apusului, fosfor luminos, delicat, o uriașă metaforă a blândeții umane. Continentele sporovăind între ele. Chiar pot să-mi imaginez asta. Fântânile țâșnesc vesel și curcubeic din tot asfaltul, printre piciorușele copiilor-dansatori. O veselie tihnită, o pace a oamenilor și a statuilor, a clădirilor grațioase, totul se scaldă în lumina dulce a asfințitului. Suntem pe altă planetă.

-          "Uite și aici!" exclam neîncetat, arătându-i lui Cristi toate care răsar din umbre. Nu mă mai satur. Parcă sunt o emoție neîncepută încă în fața corolei de splendori a  lumii.

Apoi ne amintim. Suntem în mijlocul deșertului! După vreo oră de umblat zăbăuc găsim în sfârșit un market mic pentru oameni reali. Apă, bere, suc, nu ne mai putem opri. Deschidem sticlele încă neplătite și sorbim ca disperații. Era să murim de sete. În Nisa! Așa ceva!

Cristi, recuperat, se  uită agale și împlinit la cutia goală: “ Heineken! Parcă nici n-a fost!”

-          "Bună asta!" Râdem amândoi, gândindu-ne cum să îi contactăm pe cei de la firmă să le comunicăm noua reclamă. Făcută de Lili și Cristi. Drăguții de noi! Așa ne vom îmbogăți și ne vom muta aici. Cât costă un apartament cu vedere la mare?!

Și acum marea trecere în revistă! Sunt cu ochii pe geamul meu din munți ascultând la știri cum un val de frig polar se va năpusti către noi. Refuz categoric să mă las copleșită și mă întorc spre tabloul francez. Ce tușe de vopsea s-au amestecat în lumina asta frumoasă dinăuntrul meu?!

Micul dejun. O, da! Gurmanzii și flămânzii planetei au felul lor propriu de a percepe realitatea. Am servit prima masa la o tavernă cu măsuțe cochete, aruncate printre trecători, în răcoarea argintată a dimineții. Tinerelul care se juca de-a chelnerul ne-a spus într-o engleză aproximativă că ne aduce un meniu și a apărut cu o ditamai tăbliță neagră, scrisă cu cretă. Fermecător. Și farmecul a continuat să dănțuiască în jurul meu ca un spiriduș al plăcerii. Prima baghetă franțuzească, din nesfârșitul șir de baghete pe care le-am ingurgitat la micul dejun a fost exact cum m-am asteptat. Crocantă, moale, minunat de gustoasă, unsă cu unt și cu dulceață, oh, atât de bună! Cafeaua incredibilă, am mai cerut una. Îmi plac francezii, am concluzionat cu gura plină.

În urma acestei experiențe revelatoare, Cri va merge în fiecare dimineață la tot felul de boulangerii, cumpărând toate soiurile de pâinici și baghete, excepționale și fără greșeală toate. Pentru micul dejun servit pe balcon, cu Mediterana în față. Albastru nesfârșit, aromă de pâine caldă și noi. Formula curată a fericirii. Mă rog, Ale a tot bombănit că e prea cald și ce e cu atâta pâine?! Dar la cât era să-l sculăm săracul?! Șapte ni s-a părut o oră rezonabilă! Tot așa i s-a părut și soarelui! Care ne rânjea vesel drept în față. La propriu.

Apoi plimbările. Mereu pe lângă neasemuit de frumoasa culoare a mării, colaj de turcoaz și pudră de azur. Nu m-aș sătura niciodată. Aș sta holbată și scufundată în seninul revărsat pentru tot restul zilelor. Cu fundul în balta de aur a soarelui.

Am parcurs Promenade des Anglais dintr-un cap în altul, cu soarele prăjindu-ne creierii, mirându-ne întruna de ce naiba nu au plantat niște palmieri, ceva. Plăcându-ne în mod masochist, pentru că era vorba de soare și iar de soare. Bineînțeles că Ale a refuzat exercițiul solar. Și a rămas la răcorică.

Cri( gâfâind solaro-iradiat): - Alex al nostru e foarte inteligent. Are un stil de-a se fofila foarte sănătos. Noi nu știu pe când ne vom deșteptăți. Că puteam să facem faleza asta și pe seară.

Li ( gâfâind ca un câine pus în cuptorul cu microunde): - Las, Cri, nu te mai plânge. Nu vrei tu soare, soare la Petroșani, timp de zece luni pe an?! Adică exact cât lipsește?! Uite, acum ai! Bucură-te!

Cri: - Sper să rămân viu! Să pot să-mi aduc aminte că m-am bucurat!

Urcăm cu liftul la castel, deși planul anterior falezei era să urcăm pe scări să admirăm peisajele. să dăm jos franzelele. Am dat cucurigului scările cu peisaje cu tot, că și alea erau în soare, și ne-am înghesuit în lift, binecuvântând umbra. Ne plimbăm pe Colline du Chateau ( rostogolesc toate silabele franțuzești cu nespusă plăcere!), ah ce bine e! ( sunt copaci!) și ne bucurăm că, uite, seamănă cu miramarul din Lisabona! Tot orașul e la picioarele noastre( ce seamănă toate orașele astea întinse la picioarele oamenilor! dar faine priveliști, oricum!), iar suferim de sete, dar dăm peste o fântână, slavă domnului! si un domn francez drăguț ne ajută să ne umplem sticlele. Unii francezi sunt drăguți. Unii. Ne și rătăcim pentru că niște francezi mai puțin drăguți au presărat peste tot mesaje numai în franceză. Engleza e rara avis pe aici.  Cum, după ingurgitarea de apă suntem destul de vioi, observăm amândoi deodată un om care stă cu spatele, ciudățel de-a dreptul.

Cri: - Ăsta face…

Li( agilă, deși bătută în cap de soare): - Pișu!

Cri: - Nu, Lili, nu vezi ce mișcări are?! Face…

Li( și mai agilă): Kama Sutra!

Cri( privindu-mă cu uimire nedisimulată): - Nu, Liliucă bezmetică ce ești, bietul om face doar yoga la umbră. Nu vrei să stai și tu un pic la umbră?!

Plimbările prin Cours Saleya. O abundență colorată de rafinament gastronomic. Stau în mijlocul pieței și știu că dacă îmi voi pipăi fața, voi regăsi acolo rânjetul fericit care nu mă mai părăsește. Așa mă încântă pe mine zece mii de brânzeturi, de cârnați cu  mirodenii și mai ales, abundența de patiserie de cea mai high quality! Simt că viața e bună de tot și trebuie să le încerc pe toate, noroc că am pe cineva să ma târască de acolo cu forța de fiecare dată. Plec cuminte  cu plăsuța mititică, de 300 grame și 15 euro. Cristi răsuflă ușurat că a evitat la fir de ață cheltuirea bugetului pe o zi întreagă!

Suntem în Hop-on hop off. Ne uităm cu mare îndoială la scaunele vechi și cam răpciugoase, ăsta e nivelul?! Cârcotășenia românească e gata să explodeze, dar ne punem căștile( noi, din fericire) și așa începe unul din cele mai strălucite tururi ever. O îmbinare perfectă de muzică franțuzească, frumuseți și povești picante, ținute în echilibru de engleza calmă, relaxată ce ne murmură limpede în urechi. Chiar și soarele arde exact cât trebuie, amestecându-se fierbinte și auriu cu azurul înflorit peste tot.  Ne-am dat jos cu senzația minunată că știm totul despre Nisa și i-am fredonat imnul măreț tot restul zilei. Ca niște afoni adevărați ce suntem.

Hop on- off în Monaco. La o curbă, șoferul, cam nebunatic e gata să ne arunce în marina. Sărim toți ca arși, cu inima în gât, eu vizualizând în fracțiuni de secundă că nu e nevoie să mi se prăbușească avionul în apă, ca să mor de groază, ci hop on-ul! Auzim vocea calmă a șoferului bolund:” Don’t worry, madame!”

Ale( supererou din Ardeal): - No, eu eram zen. Aveam deja plan de evacuare.

Cri(cam zdruncinat): - Să scoți căștile din mufă?!

Li( albă la față ca albă-ca-zăpada, cel puțin în imaginația ei): - A avut cineva în plan să mă salveze pe mine?! Pe biata de mine care nu știu să înot?!

Cri: - Eu te salvam, Li, dacă îmi dădeai instrucțiuni în scris! Înainte! Păi ce organizare e asta?!

Mâncăm în restaurantul de lângă casă, cele patruzeci de grade nu ne-au favorizat deplasarea spre zone mai selecte. E a doua oară, nu știu de ce repetăm experiența, ca nici prima oară nu a fost grozavă. Masochiști, cum ziceam.

Li( vrând să preîntâmpine un alt eșec culinar): - Și unde mâncăm mâine?

Ale: - Tre’ să fii spontană , mamă!

Li(care nu poate suporta lipsa de organizare, sărmana făptură): - Păi azi am fost spontani!

Ale( sarcastic) : - Și uite ce bine ne-a ieșit!

Francezii sunt atât de originali. Aproape îți plac, dar apoi descoperi că e mai bine să îți placă de la distanță. Spiritul francez e cel care te farmecă, nu francezii înșiși. Care sunt aroganți, nevorbind boabă de engleză și care socotesc că hoardele de turiști mai bine ar sta acasă la ei. Chelnerii nu te lasă să te așezi la ce masă îți dorești tu și tinerii nu cunosc nici măcar cuvântul “fresh”. Vrând, nevrând, începi să le vorbești limba, activând zone obscure din memorie și accesând  învățăturile din liceu. Ce să faci, bietul de tine? Turist incapabil de rafinament ce ești! Ai dat peste europeni cărora nu le place engleza! Ce oameni, d-le! Încăpățanați feroce și ancorați în antipatii ale trecutului. Acum îmi dau seama de ce nu au nici un palmier pe Promenade des Anglais!

Li, umblând prin apartament, exclamă încântată: - Cri, și eu vreau Memo din ăsta!

Cri ( filosof): - Păi îl luăm când plecăm. De la ovrei am luat Polo, de  aici luam Memo.

Ale ne privește șocat. Aștia sunt românii care fură lebedele? Părinții lui?!

Stăm pe balconul cel mirobolant. Noi mereu avem câte un balcon din ăsta! Cristi arată spre o pânză luminoasă, strălucind în depărtarea înserării, lumini și umbre dansează melancolic în apus.

-            -Uite o bărcuță acolo, departe. A uitat-o cineva în pictură!

Li: - Aici totul e melancolic. Melancolie mediteraneeană.

Cri: - Și  eu aș fi melancolic dacă aș locui acolo sus pe deal, într-o viloacă din alea! Chiar mi-ar prii melancolia! Aș savura-o din plin.

Un spectacol dezmățat, năucitor al apusului, curcubeie, două, aruncate unul peste altul.  Tabloul e complet. Știu că am pus totul în el. Frumusețea dulce a clădirilor și a palmierilor, parfumul turcoaz azuriu al mării, aroma baghetelor proaspete. Nu e uitată nici absoluta, perfecta Tarte Tropezienne. Dar asta e o altă poveste, din viitor. Ultima tușă de culoare, fără de care parcă nu se poate, e țâfneala  drăguților de francezi, atât de aroganți în snobismul lor. Care nici ei nu au înțeles, ca și mine, că “Hier c’est hier et aujourd’hui c’est aujourd’hui!”

Acum sunt acasă și aștept vântul polar peste munții mei. Îl aștept cu inima plină de frumusețea limpede a verii franceze. De căldura albă a soarelui bătând glorios pe Promenade des Anglais. Frigul oricum vine. Dar eu am tablourile mele. No regrets.

Galben de Sahara și miere

Aeroportul e mic, deșertic și cufundat în soare până-n gât. Miroase a pustiu. Tresărim de bucurie. Ne place. Fiorul noului ne umple zâmbetele. Simpaticul șofer sicilian care oprește autobuzul  și vine să vorbească cu noi, ca și cum n-ar avea altceva mai bun de făcut pune punctul pe i: “Totul e  puțin pe-aici”.

-  Câte zile stați? Trei?

-  Șapte, răspundem noi, e cifra noastra standard.

- Hm, ne privește cu oareșicare îndoială și un pic de milă, disimulată în zâmbetul afabil,  Malta e o insulă mică!

“Hai, măi”, mă gândesc, “ce știe el?!” și zâmbesc drăguț și nevinovat, ca o turistă aiurită ce mă aflu. Noi nu ne plictisim niciodată!

Odată debarcat în Malta, te zăpăcești cu totul. Străzile sunt înguste și în pantă, desfăcându-se direct în mare, tivite bine cu dale ordonate. Pe ici, pe colo țâșnesc obiecte de cult stranii, pictate strident și naiv. Atmosferă solară, fierbinte, simți un fior de recunoaștere totală. Categoric ești în Lisabona, îți zici, adulmecând suflul maur prin toți porii.  Apoi vezi toate, dar toate firmele. Sunt în engleză, chestii banale, dai peste un Buckingham Palace, peste un Black Goose, chiar peste binecunoscutele cabine telefonice roșii. Începi să te îndoiești de aerul portughez, șarmul englezesc e înfipt clar în ochii tăi, orice maltez vorbește engleza, trebuie să caști bine urechile să auzi și malteza, greu de descifrat sub poleiala britanică. Abia ai răsuflat ușurat, ai pus în sfârșit o etichetă!, când vechimea zidurilor, aerul  de măreție subtilă, implicită te propulsează în Roma. Istoria freamătă cu zăngănit de săbii și mulțimea de sicilieni care mișună peste tot te tulbură și mai mult. O zăpăceală calda îți amețește rațiunea și îți șterge etichetele, încât începi să te întrebi la ce oare ai vrea să mai categorisești?! De ce ai nevoie de atâtea șabloane?!

Mânat încă de obsesia analizei, te ciocnești realmente de  auriul insulei. Totul e galben, un galben anume, nisip de Sahara, îndulcit de încolăcirile sinuoase ale unui borcan de miere, cu toate apele lui chihlimbariu aurii, un galben moale, moale. O piatră blândă și caldă, un pic aridă, un pic seacă, scăldată în apele incredibil de albastre ale Mediteranei. Acoperișurile plate, casele pătrățoase și scunde, cetățile de un caramel palid scăldate în lumina strălucitoare a lunii, totul te propulsează în Maroc. Nu am fost niciodată, dar așa mi-l imaginez. Cetăți aride și tăvălit-topite în  soare.

Culeg impresiile celor doi Bonobo de lângă mine- noi suntem specii superioare pe scara evoluției, of course, dar mie îmi place societatea bonobo pentru că acolo Marele Alpha e o Ea și ideea mă gâdilă dulce la orgoliu. Ia te uită! Impresiile aiuristice  despre Malta se multiplică.  E Vestul Sălbatic, declară argumentativ Alex, care tocmai a supraviețuit unei curse nebune cu taxiul prin traficul  la fir de ață. Cu volanul pe dreapta, cu roundabout-uri din care nu înțelegi nimic și cu un șofer de pe vremea cavalerilor teutoni. Aerul condiționat furnizat de ferestrele larg deschise era de-a dreptul clocotit, mașina, a footmobile a la Flinstone. “Era să nu mai ajung întreg!”, concluzionează bombastic Ale, mândru că a trecut printr-o nouă aventură existențială.

Și, în cele din urmă, Malta e mai mult decât atât. E plimbarea fermecătoare de-a lungul falezei, cu palmieri și vaporașe, corăbii și bărci albastre, urmărindu-te cu ochii lor pictați. Cartierele rezidențiale ultraluxoase zac scufundate în perfecțiunea lor milimetrică, cu anunțuri presărate agale, ce te roagă să păstrezi liniștea pentru a nu deranja locuitorii de la nivelul extraterestru al planetei. Stâncile pictate cu golden syrup peste care împroașcă răcoros frișca culeasă de pe valuri, leandrii și bougainvillea contrastând fericit și îndrăzneț cu mierea zidurilor. E plaja cu totul sălbatică și pietroasă, unde stai armonic și armonizat cu tine însuți, una cu stânca, cu valurile, cu lipsa de rafinament transformată în naturalețe și fior originar. Acum s-a născut planeta și tu ești de față. E amestecul de bucătării, de culturi, e fusion!

Malta e o nouă specie cu totul originală și originalitatea îi vine nu din proporțiile diferite în care a combinat esențele, ci din borcanul în care le-a amestecat. E borcanul cu miere de cactus, de roșcove și de migdale prin care plutește strălucirea argintie a crucii cavalerilor de Malta. Și, dincolo de aerul portughez, englez sau italian, dincolo de starea marocană a existenței sau de vibrația vestului sălbatic, insula aceasta minunată e calcar  și miere, nisip saharian și albastru de nu-mă-uita.

Maltezii te răsfață cu pășnicia lor, cu armonia în care trăiesc, cu artificii zburătăcite pe cer în fiecare noapte, cu fanfare alunecând pe străzile înserării, cu bubuituri de pocnitori uriașe și dansuri de yogin amestecate cu piatra și cu vântul. Au, special pentru tine, dacă îndrăznești, restaurante suspendate în aer,  tocăniță delicioasă de iepure și pastizzi cu ricotta și spanac. Au cărat până și nisip din Sahara pentru a îmblânzi violența stâncilor izbite de albastru și a-ți oferi plaje superbe, de neuitat. O trepidație permanentă se simte sub piatra caldă, e vibe-ul insulei, un du-te vino al vieții în toată splendoarea ei.

Stăm pe balconul cu vedere albastră, șușotind despre sightseeing-ul cu hop on- hop off, când Cristi, care era căzut în admirarea yachturilor trecătoare, tresare brusc, dându-și seama că se pune la cale viitorul fără el.

Cri: - Nu umblați cu fofârlici.

Ale( dornic de învățături sofisticate): - Ce-i o fofârlică?

Cri: - Singularul de la fofârlici.

Alex umblă de colo până colo pe google, furnizând, ca de obicei, fel de fel de informații absolut fascinante și folositoare tuturor: 

- Fiți atenți, poți merge cu pașaport britanic în America și să stai trei luni de zile. Hm. Dar de ce menționez asta?! Că nu am atâta concediu! Și nici pașaport britanic nu am!

Ale: - Știi cum se zice la mamă și tată în malteză?

Li: - Cum?

Ale: - Mother and father.

Cri: - Creepy zone!

Li( cu vocea ei impunătoare de Alpha Bonobo) : - Am un plan de viitor pe trei variante.

Cri( mort de foame, fluturând victorios punga de alune, după ce s-a uitat prin toate cotloanele bucătăriei): - Uite că am găsit ceva de mâncare!

Li: - Stai, nu mânca alunele, până nu auzi planul

Cri( căruia i-a picat fața): - Păi dacă e pe trei variante viitorul tău, o să mor de inaniție!

Li: - Vapoarele sunt făcute din oțel?! Cum așa?! Și nu se scufundă?!

Cri: - Sfinte Sisoe! Du-te, femeie, înapoi la școală!

Li( jignită profund, reușind să acceseze niscaiva amintiri): -Las’ că știu! Principiul lui Arhimede!

Cri: - Lasă-l pe Arhimede! Sunt făcute din frunze de palmier!

Ale( mirat a nu știu câta oară): - Voi m-ați educat pe mine?! Asta explică multe!

Stăm toți trei ca niște suricate la 6 dimineața, pe balcon, uitându-ne în zare.

Cri( meditativ, resemnat): - Azi nu putem face nimic, am văzut la știri că nu e vreme bună.

Ale( cu google în mână, aprobator și a toate știutor): - Da, da. S-a anunțat furtună, cu fulgere și ploi. Nu programați nimic, că e ploaie mare. Nu poți merge la plajă, mamă! Pare rău pentru tine.

Mă uit, nevenindu-mi să cred, la cerul senin și frumos, la aerul dulce al dimineții pașnice, doar câțiva norișori pufoși rătăciți în albastru.

Ale( preocupat la modul dramatic): - Și nu știu ce ne facem, că la ora 1 avem rezervare la restaurantul ăla la care ați vrut neapărat..

Cri( îngrijorat): - Și furtuna până când va fi?!

Izbucnesc în râs, nu mai pot, ha, ha și hi, ho, parcă sunt într-o altă dimensiune, ăștia doi sunt oameni preistorici și citesc semnele vremii în măruntaiele animalului vânat. “Nu e nici o furtună!” strig, “nu vedeți ce frumos este?! Vreau la plajă!”

Ale( nebăgându-mă în seamă, vorbind cu zeul Google): - Uite, la ora 9 încep fulgerele!

Incredibil, cu ăștia doi ai mei nu ajung niciunde, așa că trebuie să fac pe martira istoriei și să-mi joc toate cărțile dramatice pentru a-l face pe Cristi să iasă din hotel și să meargă la o plimbare  de-a lungul falezei. La plajă nici să stau în genunchi nu pot să îl târăsc. Cu Alex, the digital man, nicio șansă. Bineînțeles că la ora 9 începe furtuna, cu cascade căzute din cer și fulgere și vânturi teribile. Noi pe străzi. Cristi nu comentează nimic, doar se uită cu milă la pantofii lui fosti minunați scufundați până în gât în râurile care curg acum  pe străzi. Țopăim și tremurăm. Nu înțeleg de fel cum gândirea mea pozitivă nu a  contracarat nenorocita de prognoză.

Ale: - Eu, în timpul săptămânii de muncă, mă trezesc la 9. Acum, în vacanță, mă trezesc la 6. What’s wrong with me, people?!

Li( sfătoasă): - De frică să nu ți-o ia tata înainte cu ceva!!

Stăm în stație, căldură mare, mon cher, așteptând autobuzul spre Mdina și ne ascundem la umbră, sub streașina clădirilor.

Ale ( fatalist ca ciobanul mioritic): - Nu cred că mai apucăm loc, uite câți oameni sunt la coadă și călătoria o să dureze peste o oră!

Cri (nedumerit total): - Cum adică la coadă?! E stație de autobuz.

Ale( cercetând analitic oamenii care se adăpostesc de soare): - Ba sunt la coadă!

Li( hotărâtă, retezând nodul gordian) : - Ei bine,o să vezi cum eu o să urc printre primii! La autobuz nu se stă la coadă!

Alex( netulburat în misjudging): - În Anglia se stă!

Li: -Se stă pe cucu!  Pariu?!

La coborâre, după un drum lejer așezați frumos pe scaune și îndurând frigul nesfârșit al aerului condiționat turbat, Alex îi înmânează  resemnat 5 euro mamei Bonobo. 

Un pariu e un pariu.

Cri ( după călătoria în care i-au înghetat creierii în cap și i-a sărit inima în piept la fiecare curbă prăpăstioasă, factori adăugați la elemental central esențial că numai Liliuca a dorit această vizită la cetatea feniciană): - Nu există destule emoticoane să descriu ce simt!

În Mdina e atât de cald, încât terminăm repede cu frumusețile ei și, în ciuda limestone-ului crescând auriu parcă din pământ, ajungem iute înapoi în stația de autobuz, pregătiți sufletește pentru călătoria de aproape o oră jumate. Dacă nu apucăm loc, ne-am ras, așa că eu sunt gata. La start.

Ale: - Nu știu, mamă, cum  faci, că iar te-ai urcat prima. Mă uimești.

Li( mândră ca un cocoș): - Sunt o sălbatică de Petroșani. O luptătoare de guerilă.

Ale( învățat cu aceste exprimări modeste încă din fragedă pruncie): - Da, da, evident. Dar nu știu cum de eu am urcat al doilea.

Li: - Poi da, nu te-ai comportat ca un lord englez.

Alex ( stupefiat): - M-am comportat ca un Bonobo, alergând după mama lui!

Nu, chiar nu ne-am plictisit.. Am adunat și ni s-a dăruit.  Daruri de frumusețe. Păstrate în chihlimbar și miere.

Malta, îți dau like.

Trandafirii și plimbările prin lume

Întind brațele în lateral și ating marginile zonei de curcubeu. Delimitată în stânga de trandafiri și în dreapta de călătoriile verii. Stau așa, liniștita și trag aer în piept.

Trandafirii explodează in frumusețea lor maiestuoasă, purpuriu-catifea, ape rubinii scăldate în parfumuri dulci, subtile. Îmi plimb degetele printre ei, atingând aproape cu venerație frumusețea lor desăvârșită. Capătul curcubeului alunecă deasupra, amestecându-și, diluându-și propriile culori, dizolvându-se în țepi și petale. Agățându-se de ei, ancorându-se din înaltul cerului. Cu degete colorate. Cu zâmbet de minune.

De cealalată parte, mâna mea atinge vara și plimbările ei. Fabuloasa vară. Fabuloasele plecări.  Din înaltul capăt al curcubeului șiroiesc fâșii colorate și strălucitoare ce se încolăcesc printre degetele mele. Fascinația locurilor noi și a libertății absolute e de un potpuriu vibrant, luminos, sclipicios.

Iar în mijloc eu. Sub curcubeu. Simțind trandafirii prin toti porii, respirându-i cu toată epiderma. Pipăind viitorul și călătoriile lui revărsate peste tot prezentul. Umblu fără grijă prin lume sub umbrela în șapte culori, în zona de frumusețe senină a fericirii. Brizele drumurilor îmi flutură părul și mă simt tânără ca atunci, demult. Sunt neschimbată și în suflet îmi pâlpâie bucuria cu dansurile ei curate. Mă simt binecuvantată. Recunoscătoare.

Și sunt gata să sar coarda cu curcubeul, să mi-l înfășor în jurul inimii sau să țopăi bezmetic sub cupola-i multicoloră.

De-am reuși să ne găsim mereu trandafirii! Reper și liman în lungile, nesfârșitele zile de muncă și de mers chinuit pe colțuri de pietre, zile când ne rănesc privirile și cuvintele oamenilor, când chiar tăcerile sunt aducătoare de întuneric! Când drumurile par să se închidă și sensurile să dispară cu desăvârșire, când clipele curg din ce în ce mai repede săpând dungi fine pe fața ta, când mișcarea accelerată îți provoacă vârtejuri de stres și de sufocare. Să poți mereu să te scuturi, eliberându-te și, ca prin farmec să fii din nou acolo, în zona de curcubeu. Între trandafiri și vară. Zona unde lumina pâlpâie alinătoare, unde  iubirea e plină de zâmbete și visele-plecări devin pipăibile și colorate. Unde râsul e stăpânul absolut al clipelor. Să respiri adânc, trăgând în piept aerul proaspăt și dulce al dimineților originare, să simți liniștea cum îți alină fiecare celulă dureroasă, fiecare neuron tragic și disperat. Să-ți găsești trandafirii, să-ți fie oază curcubeul.

Să poți să faci asta zilnic, când povara lumii devine prea mare, tristețea trecerii prea copleșitoare, amărăciunea pierderilor de-a dreptul strivitoare. Să poți oricând să apeși pe butonul de coborâre din trenul groazei și să te regăsești, în deplinătatea ta, în rotundul tău  lângă trandafiri. Să te ancorezi de ei ca de o frânghie ce te separă de marele gol și să stai pur, simplu, în raiul zen și curcubeic. Armonia să îți aline inima, liniștea să cadă ca o petală albă uriașă deasupra nervilor încinși și scurtcircuitati și bucuria să cânte osanale.

Să simți că ești un stâlp de lumină, un paratrăznet pentru curcubeul tău. Să fie totul acolo, gravat în culorile strălucitoare, Nirvana, Sfântul Graal, aurul alchimiștilor și scopul ultim.

Știu că a venit momentul. Au înflorit deja toate cele. Îmi pun vesta de salvare brodată din trandafirii purpurii ai limanurilor mele și sar în preaplinul verii, plutind fericită sub parașuta-curcubeu. E bine, nesfârșit de bine!  E vremea dusului pe coclauri. E vremea plimbărilor  prin lume!

 Am să las lumina aprinsă.

Săracul spital român

De fiecare dată intru cu fereală pe ușile mari și grele, care separă atât de categoric lumea celor sănătoși de lumea celor fragili. Verdele de plumburiu. Și imediat, chiar la intrare, e cămăruța sufocată de icoane, care a devenit biserică, în spatele geamurilor de sticlă neclară. Mă uimește continuu cum oamenii se opresc în fața unor pereți, fie ei și de sticlă și își fac cruci cu repeziciune, crezând că acolo, chiar acolo stă Dumnezeu și le ascultă dorințele. Un dumnezeu preocupat de dorințele lor mici. În schimbul cărora nu dau nimic. Nici măcar un zâmbet. Nici măcar un gând curat. De care uită de îndată ce spaima rece ce le-a înghețat inima se repară cu niște medicamente. Înăuntru, îl vor. Afară?! Acolo sunt din nou ei înșiși.

Intru cu fereală pentru că mereu mă  aștept să mă repeadă cineva. Portarul, că ce caut acolo la ora aia?! Vreo asistentă, vreun doctor. Mereu grăbiți, nervoși, neavând timp niciodată. Liftul hodorogit ar putea să moara chiar în timp ce mă aflu eu în el. Câte nu se pot întâmpla?! De parcă ești dezbrăcat cu forța, chiar de la intrare, de toate hainele personalității tale, rămâi nud, numai nervi, oase și celule rosii. Înfricoșat. Deposedat de putere. De sine.

E o lume de spaimă mare, o lume de încercări mizere, din care nu se știe dacă ai să ieși viu. La propriu și la figurat. Te întâmpină, cu aere de mare doamnă de cartier, Sărăcia! Totul e atât de vechi, mirosul e îngrozitor, miroase a boală, a toalete împuțite, a de demult, a sfârșituri, a moarte, a nervi și mai presus de toate, miroase a sărăcie. Una lucie. Mirosul de clor dovedește țipând că se spală pe jos, dar de fapt nu face altceva decât să îți rănească simțurile o dată în plus. Îți imaginai butoane la pat?! Dar noptierele aproape se dărâmă, dacă tragi un sertar, efortul s-ar putea să îți facă praf inima, lupți permanent cu frica de a atinge orice, totul pare infestat, virusat pe vecie de hackerii nepăsării și ai neputinței.

Sărăcia și mizeria care te doboară de la intrare mai sunt cum mai sunt, dar ce urmează e un cocktail mortal. Capeți un doctor, crezi că e al tău, dar nu-l vezi niciodată. Vizita de dimineață sau de seară e o amintire, când întrebi de doctorul tău, e în policlinică, când îl cauți în policlinică e ocupat cu zeci de pacienți la ușă. Disperați cu toții. De boală sau de așteptare. Afli cu stupoare că e un singur medic pe tot spitalul având specializarea cu pricina. Că nu-și mai vede capul sub atacul cohortei de bolnavi. Începe să ți se pară că trebuie să pleci capul și să zici umil „ Săru’ mâna, doamna doctor. Mă scuzați că vă deranjez. Iertare că sunt bolnav. N-am vrut.” 

Dacă ceri un calmant unei asistente, s-ar putea să te repeadă, să te certe, că ți-a mai dat unul. Dar câte vrei?!  Să nu mai vorbim de medicamentele mâzgălite de doctor pe o hârtiuță oarecare de pe biroul lui, să ți le cumperi singură, că spitalul e sărac, nu are. Și tu ești bogată, doar nu degeaba ai plătit o viață asigurările medicale, că ai avut cu ce! Ai fost bugetară. Profesoară chiar, vezi, doamne! Așa că fugi și îți iei medicamentele de milioane, să nu superi doctorul cel prețios. Și poate o să îți facă bine. Speri. În sinea ta. Că altă variantă n-ai.

Dupa 24 de ore de la internare, văzând că nimeni nu te întreabă de sănătate și nu îți face nimic, poți descoperi cu stupoare că au uitat de tine. Aveau prea multe pe cap. Oameni și ei. Trebuie să supraviețuiască cumva în universul durerii. Mai uită câte un pacient. Începi să nu te mai simți ceea ce erai. Ușor, ușor, îți pierzi chiar tu identitatea. Devii ceva impersonal. Un obiect strigat „Tanti”!  Cum e posibil ca un doctor să ți se adreseze ție, fostă doamnă a lumii, cu „tanti”?! Ba chiar se mai și răstește la tine, să te întorci repede, repede pe masa rece ca gheața pe care îți face radiografiile. Când tu de-aia ai venit aici. Pentru că nu mai poți să miști. „Mișcă, tanti!”  Nu e nici o mână caldă niciunde. Nu te poți agăța de nimic.

Nu poți decât să scrâșnești din dinți în timp ce stai noaptea pe coridorul dezolant, singur cuc, strângând din pleoape, tu și prietena ta de întuneric. Durerea.

Toata lumea e nervoasă. Nu întotdeauna. Doar destul. Pe rând cedează când unii, când alții. Asistenta, în timp ce face tratamentul la un șir întreg de saloane.

-Tu, tanti, mă înnebunești cu întrebările! Pentru ce e injecția?! Întoarce fundul și taci din gură!

Pacienta pensionară, profesoară de română în trecutul atât de îndepărtat, se crizează instantaneu și începe să țipe cu disperarea unei vieți pe care  o crezuse onorabilă. În mod eronat, evident.

- Mie să nu-mi ziceți „tanti”! Eu nu sunt tanti! Mie să nu-mi vorbiți cu ''tu''! Dacă nu eram eu, nu ajungeați voi asistenți și doctori! Folosiți pronumele de politețe! V-am învățat pronumele de politețe! Eu nu sunt tanti!

Sărmana, crede ca ea i-a crescut la sânul ei pe toți copiii României. Poate că cei pe care i-a educat au plecat de mult. Spre țări cu spitale albe. Istericalele de genul ăsta nu-i fac nici un bine, zău. Ce importanță are ce a făcut. Acum e tanti.

Brusc pocăită, asistenta își regăsește cunoștințele de limba română și îi vorbește cu dumneavoastră. Poate că uneori le pare rău. Sau poate nu au timp să le pară rău și e doar o tactică de manipulare, de calmare a nebunilor nerecunoscători. Nu vor ca pacienta-tanti să facă un stop cardiac. Nu în tura lor. Cine știe ce rude nervoase mai vin apoi.

Nu este uimitor cât de fragili devenim ca pacienți? Cum toate zidurile noastre de apărare dispar și mândria ni se prăbușeste sub povara unui cuvânt! Sau în absența lui.

Până și femeia de serviciu, tracasată și ea din motivele ei, țipă cu năduf în timp ce șterge holul:

-  Mai stați în saloane! Nu vedeți că spăl?! Bine că vă apucă pișarea taman acum!

Râsu-plânsu. În timp ce băile sunt spaima spaimelor!

Uneori ți se vorbește frumos, dar nu poți să știi care e momentul acela drăguț. Când îi vine sorocul. Dacă deschizi gura și nimerești prost?! O încasezi! Mai bine taci. Te învelești în tăcere, pătura ta de absență, mantia care te face invizibil. Începi să te simți mic de tot în acest carusel al nefericirii și al bolii. Umilința și durerea se rotunjesc într-un tot și știi că trebuie să-ți urci Golgota, ăsta e muntele tău și crucea ta.

Te gândești cum ai plătit o viață întreagă pentru sănătate, sperând că toți își vor face treaba așa cum ți-o făceai și tu, și că ai ajuns aici, între zidurile gri sărmane ale acestui spital român.

Ce milă mi-e de el! Atât de milă. Căci mi-e îngrozitor de milă de mine, cea de mâine, cea care va ajunge în brațele lui scheletice, ridate, îmbătrânite, mi-e milă de mine, marea doamnă a sufletului meu,  cum voi ajunge o biată tanti.

Umilită de toți, umilită de înseși contribuțiile mele sărăcăcioase la ridicarea acestui monument al nefericirii. De ce nu am făcut nimic?! De ce nu l-am dărâmat cu barosul cu mult timp în urmă?! Să-l calc în picioare până la praf, până la esența pământului și să-l ridic din nou.?!  De ce nu am construit un spital mândru și alb, cu holuri parfumate și butoane la paturi, cu medici zâmbitori și asistente blânde?! Cu aparatură din secolul prezent, cu medicamente pentru toți, cu dragoste pentru bătrâni și bolnavi?!  E vina mea, știu. Voi trage ponoasele și voi simți pe pielea mea fiecare moment de indiferență, fiecare clipă de resemnare. O să mi se oprească în gât, sufocându-mă, fiecare moment în care nu am acționat!

Am educat mii de copii, i-am învățat despre demnitate și onoare, luptând cu lumea la fiecare pas, căci tot ce ridicam eu ziua, meșter Manole neobosit, dobora apoi societatea. Tot neobosită. Așa că voi sfârși și eu, furându-mi-se demnitatea și onoarea.

În prag de boală. În prag de sărăcie. În pragul săracului spital român.

Coacerea fructului de mango

Mă uit țintă la uriașul fruct din fața mea. E greu, masiv și culorile își fac de cap pe coaja lui lucioasă. Pe o parte e verde închis, pădure, apoi verdele se pliază peste galben și se transformă brusc în portocaliu. Stropi de roșu. Îl miros. Are personalitate, e clar. Ușor tropical, ușor verde, parfumul fructat e disimulat,  e o părere. Stau cu ochii pe el. Îl aștept să se coacă. Am răbdare. Se va face roșu deschis, lucios. Un roșu crescut din verde . Știu că o să îi văd verdele dedesubt.

Așa îmi aștept și viața să se rotunjească în culorile ultime. Ale verii supreme. Clipă de clipă se scutură de toate nuanțele inutile și se îndreaptă spre coacerea deplină. Sunt mai multe fructe aici. Al fiecărui an, al vieții. Pe toate le aștept să se coacă. Pe rând. Sunt atât de răbdătoare. Viața în restul anului e plină de ploi, e un fruct necopt, de nemâncat. Viața vara e apogeul fructului de mango. E  coacerea deplină și parfumată.

Am fost atâta timp învăluită în verdele frumos al tinereții. Indigest în felul lui aparte. Încărcată de greșelile neștiutului. De speranțele inutile și iluzorii. De fantasmele roz  ale unei perfecțiuni  inexistente. De tarele plantate în mine de toți părinții mei. De erorile tuturor  străbunilor neamului. Crezând că sunt gata rontunjită în deplinătate și nimic nu o să îmi răpească frumusețea pe care o visam. Apoi verdeața pădurii în primăvară a început să-mi dispară. Spre stupoarea mea șocată. Galbenul m-a cuprins cu umbrele lui palide, cu ofilirile lui, cu morțile lui. Mi-am dus mâinile mele de mango la ochi și am plâns. Mi-am pierdut toate irizările de verde. Galben cât cuprinde. Fără nimic roz în sinele meu.  Mi-am dat seama că nu mi-a plăcut niciodată rozul mincinos.

Castelele de nisip s-au prăbușit. Greșelile trecutului s-au năpustit asupra mea cu rânjete de întuneric. Vini peste vini. Sinele meu supravietuitor s-a adunat cumva din nisipurile răsturnate. M-am întors spre fetița mică care plângea singură în întuneric și am îmbrățișat-o. Știu că nu mai vine nimeni. Dar eu sunt aici. Doar eu.  Pentru tine.  Lasă vinile, lasă greșelile. Coace-te mai departe.

Apoi am început să mă portocalicesc. Eu însămi uimită de ce mi se întâmplă. Un portocaliu dulce, neagresiv. Eu însămi. Eu-aceasta. În sfârșit eu. Adevărată până la sâmbure. Hainele așa-zis verzi s-au dus. Nu erau ale mele. Păreau atât de frumoase încât înfrumusețau totul în jur. Dar atât de false. Totul era fals. A trebuit să trec prin cuptoare înalte de ardere și coacere. Cuptorul alienării și al dezrădăcinării. Cuptorul singurătății absolute. Cel al adevărului. Al părăsirii.

Acum e liniște  aici. Orice zbatere s-a încheiat. Acum știu totul. Acum totul e doar adevăr. Adevărul e numai suferință. Dar atât de alinător totodată.  E pur si simplu frumusețe. Revărsată de sus până jos, peste tot cuprinsul meu. Acum pot aștepta liniștit și pașnic ca fructul de mango să se coacă. Să se transforme din portocaliu în aproape-roșul acela minunat, deschis, vibrant, amestecat cumva, în fundal, cu verde. Stropit cu verdele trecerii. Să își arunce parfumul tropical- un abur abia sesizabil, asupra întregii mele ființe. Să îi simt miezul dulce, de piersică, cum crește în mine, cum mă hrănește și mă conține. Pot aștepta în liniște coacerea deplină. În acest colț de lume, în acest coș împletit, așezat sub niște zambile parfumate. Printre alte fructe, lămâi și mandarine.

Coacerea fructului de mango e ceva ce e menit să se întâmple. Doar dacă toate condițiile au fost îndeplinite. Doar dacă ai îndepărtat toate culorile inutile. Toate minciunile. Îmi iau degetele de la ochi. Aceasta e înțelepciunea?!