Utopia dintre ziduri

Acum e momentul să desenăm viitorul. Pe toți pereții casei. Și pe peretele care dă spre soare și pe cel care dă spre lună.  Cu încredere, cu speranță. Cu naivitate neapărat. Cu scântei de albastru și roșu de inimă. Să ne construim utopia. Pentru când se va termina totul și vom deschide larg ușa. Ușa noastră cea de toate zilele.

Ne vom atinge palmele cu liniile lor inscripționate adânc și ne vom îmbrățișa. Doar așa, ca să  simțim căldura sângelui ce curge încă prin celulele noastre în șuvoi puternic rubiniu. Vom bate la ușa vecinului și îl vom întreba dacă are nevoie de pâine și sare. Ne vom apleca pe stradă și vom ridica hârtia aruncată de altcineva. Ne vom curăța râurile și mările și munții de gunoaie. Vom planta cel puțin un copac. Un stejar, un brad sau poate un fag frumos cu coajă albă. Și multă iarbă verde.

Vom uita nebuna dorință de a fi perfecți, înconjurați fiind de perfecțiunea lumii și ne vom mira cu bucurie de imperfecțiunile noastre. Așa imperfecte cum sunt ele.

Binele nostru și numai al nostru nu va mai fi piatra în jurul căreia lumea-apă face cercuri infinit concentrice. Își va intersecta inelele-valuri cu binele celorlalți și cine știe, în această frumoasă utopie poate chiar va accepta să ajungă a cincea roată la căruță.

Vom sta cât mai puțin în casă, adunându-ne avari pereții în jurul nostru, sub pătura cenușie a izolării; vom iesi și ne vom scălda cu tot râsul ființei și al inimii în natură, în cer albastru și lumină. În lumea lipsită de zăbrele, în lumea eliberată de colivii.

Vom râde de toate nimicurile din jurul nostru, iar dacă ne va lovi luciditatea propriei efemerități ne vom pune nasul roșu de clown și vom râde și mai tare. Ce ușurare să decantăm drama eternă în licoarea ușoară și transparentă a veseliei.

Vom lăsa blândețea mieilor să ne îndulcească privirea, mieii nesacrificați ai primăverii, miei dăruiți cu iarbă smarald si albastru de nu-mă-uita. Îl vom accepta pe fiecare dintre noi, cu toate colțurile și pietrele lui și nu vom mai ferfeniți pe nimeni între pumnalele vorbelor noastre, vom renunța la conspirațiile atât de necesare paranoiei universale și  ne vom mulțumi să ne vedem de unghiurile și poticnirile propriilor pași.

Vom înțelege în sfârșit ceea ce este atât de evident acum, că universul acesta uriaș se sprijină pe umerii fragili ai fiecăruia. Ai mei, ai tăi, ai lui, ai ei. Ați fi gândit vreodată cât de important e să fii șofer de tir?! Cât curaj și dedicare îți trebuie?! Cum stai cu lunile pe șosele, de unul singur, transportând mâncare pentru oamenii ascunși prin case, cum stai în cozi lungi de kilometri pe la granițe, doar tu și sufletul tău de călător, cum nimeni nu te vede, nimeni nu te aude vreodată? Pentru mine meseria asta urcă în topul topurilor, lângă uriașa și infinit de importanta slujbă de doctor. Sunt recunoscătoare tuturor, sunt recunoscătoare chiar și acestei bătrânici care, cu stoicism străbun vinde pătrunjel în piața bântuită de corona, verde parfumat din grădina ei mitică.

Oare ce să mai adaug în această pictură murală pe care o scrijelesc în calcarul pereților?! Această Tora a frumuseții și a iubirii, această carte a legilor de aur! Vechi si noi deopotrivă.

Vom deschide larg geamurile dimineața și vom zâmbi lumii și fluturilor, cu aceeași bucurie nemăsurată a nou-născutului ce scoate primul țipăt de uimire și încântare.

Ne vom măsura anii în îmbrățișări și în inele de copac, copacul pe care l-am plantat, apoi îl vom lăsa să murmure singur mai departe ritmul, purtând cu el amintirea clară a mâinilor ce l-au născut și udat. Vom așeza în balanța echilibrului universal toate faptele noastre și ne vom măsura înțelepciunea și puterea după drumul stelelor și al anotimpurilor. Și nu altfel.

Ne vom duce cu bucurie  la școală, locul minunat unde dascălii își vor întinde mâna și sufletul spre toți copiii lumii, locul unde oricine va putea să învețe "mersul pe valuri, în picioare, mai rezemând-se cu brațul, de curenți, mai sprijinindu-se de-o rază țeapană de soare." Ah, ce frumos!

Vom sta cu zâmbet la cozi la înghețată și ne vom îndulci clipele cu dulceața de trandafiri făcută de bătrânii noștri, nemaiuitând de ei, cum, din neatenție, uiți de o eșarfă veche pe o bancă din grădină.

Vom schimba tot ceea ce poate fi schimbat și vom elimina orice urmă de amărăciune din pașii noștri albi. Vom reuși să trăim fără cinism, fără sarcasm, fără lașitate. Particule minuscule, efemeri și insignifianți, atârnând de sfoara păpușarului, vom deveni supereroi, entuziasmați de puterile proaspăt eliberate -semne clare ale eternității.

Le vom arăta copiilor noștri ce curajoși suntem, ce drepți și înălțați spre lumină, le vom arăta picăturile de sacru din sufletul nostru și din arborele ce va crește spre cer.

Vom astupa cu toții gropile drumurilor, încetând să ne plângem că nimeni nu face asta, vom planta milioane de copaci,  ne vom reconstrui spitalele, noi, cu mâinile noastre, cu noi înșine. Ne vom zidi ca pietre prețioase în tot ceea ce vom clădi.

Vom lăsa planeta să respire. O vom lăsa să fie albastră.

Vom lăsa deoparte telefoanele și ne vom întâlni cu prietenii, cu ochii strălucind și sufletul dansând despletit în bucuria lumii.

Vom citi frumoasele cărți ale omenirii, ne vom alcătui pereții casei doar din cărți, muzică și câmpuri întregi de floarea soarelui, vom sta toată ziua cu ușa deschisă, neîncuiată. Neînfricoșată. 

Vom avea nu numai forme, ci și fond. Solid, adevărat, curat. Piatră de temelie.

Vom iubi așa cum ne-a fost menit, fără să ne cântărim iubirile și să le împărțim cu măsuri șchioape, pur și simplu ne vom ține de mână fără spaime. Ne vom împleti degetele, irișii și genele și vom reface sferele.

Vom ști cine suntem și ce vrem.  Fără să mai rătăcim pierduți.

Vom fi tot noi, dar mai frumoși, mai calzi, mai adevărați. Mai conștienți.

Vom fi afară și nu înăuntru.

Răsuflu ușurată, am terminat cu munca acestei dimineți. Sunt mulțumită de splendida utopie scrijelită pe pereții micului meu apartament cu chirie, mă simt ca și cum aș fi un deținut ce-și pregătește evadarea zeci de ani, prin planuri amănunțit desenate pe pereții celulei. Gata să promită orice, numai să i se dea drumul. Dar cât a învățat omenirea din toate recluziunile ei? Din bolile ei mortale?! Știm cu toții răspunsul. Îl murmurăm zilnic. „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale”.

Cu greu îmi stăpânesc șuvoiul speranțelor nebune amestecat cu tușele groase ale cinismului și ale experienței. Eu aș vrea, dar parcă văd că nu se poate. Omenirea va continua să distrugă și să defrișeze, să stea cu ochii în ecrane în loc să pipăie pulsul  lumii, va continua să nu îi pese. În loc de iarbă, va călca pe betoane, va permite gunoaielor să înece Pământul și nu-l vom avea nici măcar pe drăguțul  Wall-E să curețe pe ici, pe colo.

Nemaiștiind încotro să mă avânt, între utopie și realitatea cruntă, certificată de mii de ani, m-am trezit că-l întreb pe Alex ce părere are el, după pandemia asta, vom fi oameni mai buni?! Vom schimba ceva?! Alex are 10 ani și e unul dintre elevii mei dragi, pe care îl supranumesc în taină micul geniu al Carpaților.  Fiindcă e foarte deștept a răspuns imediat, dovedind că se gândise deja la problemă. Exact cum mă și așteptam de la el. “Nu”, a zis cu vocea lui dulce de copil matur, de sub claia de păr cârlionțat, blond fumuriu, luminos ca o păpădie. Aoleu, m-am gândit, săracu', așa de mititel și deja așa de cinic! Ce să-i faci, lumea asta nebună și-a pus amprenta și pe el. Cine are ochi, vede. Că doar nu putem să stăm cu toții purtând ochelari de cal. Asta e puterea netulburată a rațiunii, mi-am zis. “Nu, a adăugat el, nu acum. Nu în generația aceasta.” Și m-a privit cu oareșcare înțelegere calmă. Cu o acceptare blândă a inevitabilului. Eu eram inevitabilul. Cu o înțelepciune bătrână de dincolo de munți.” Nu în generația adulților de acum. Se va schimba în generația mea. Când eu voi fi mare. De pe acum a început, pentru că Noi înțelegem, dar când vom fi mari, vom și schimba. Vom face tot ce trebuie pentru ca Pământul să nu mai fie în pericol”.  Am rămas cu gura căscată. Nu erau vorbe de copil, erau vorbele Oracolului din Delphi. 

Așa că am ridicat privirea, cu speranță alb-albastră și am decretat: “Așa să fie”. 

“Asa grăit-a Zarathustra!”