Simt că e timpul să vorbesc despre recunoștință. Mai
ales de când am citit și răscitit cât e de importantă. Peste tot scrie că
trebuie să fii recunoscător ca să-ți fie bine. Eu vreau cu încăpățânare feroce
să-mi fie bine. Mă țin așa de aprig de starea mea de bine de parcă aș fi un
pitbull agățat de-un os. De multe ori realitatea se filtrează în creierul meu
prin chestiile citite. Sau chestiile pe care le citesc devin realitate. Jocul
de-a prinselea între autentic și livresc nu mi-e foarte clar. O consecință
firească a autoizolării, îmi spun cu indulgență. Parcă sunt în carantină de o
viață. Realul tremură vălurit în nenumăratele oglinzi care mă alcătuiesc. Am
citit, pe unul din blogurile care îmi plac, despre borcanul recunoștinței. Iei
un borcan mare, din cel în care ai avut zacuscă sau gogoșari, îl împodobești cu
ce te taie capul, inimioare, floricele, bombonele și fiecare membru al familiei
pune în el bilețele cu recunoștințele lui. Se citesc la Crăciun sau chiar
într-o seară oarecare. Când afară plouă și în casă se bea ceai fierbinte din
ceșcuțe victoriene. Mi s-a părut o idee colosală. Încă nu am borcanul real, dar
am început să-l umplu deja. În imaginar. V-am mai spus. Real, ireal, la mine
totuna.
• Sunt recunoscătoare că pot trăi în prezent. Adică
știu, acest prezent e de-a dreptul înfiorător, cu pandemia, izolarea și
moartea. Dar faptul că pot trăi în Acum mă ajută să nu o iau razna. Să nu îmi
fac scenarii oribile în legătură cu viitorul, să nu tot analizez obsesiv trecutul.
Nu a fost nevoie decât de un pic de exercițiu și de voință. De câte ori
gândurile nebunele o iau înspre înainte sau înspre înapoi, acționez instantaneu, cu mână de fier și îmi răsucesc privirea numai spre prezent. Spre acest moment. Care e
bun de tot. Cum să nu fie?! Savurez o
felie de pască, cu arome de lămâie verde și portocală, miros un buchețel de
lăcrămioare, unul din cele mai frumoase parfumuri ale Pământului și mă uit la
Casa de Papel, care îmi place tot mai mult. E a treia oară când încep serialul
(celelalte dăți nu am trecut de episodul 2), dar acum îl primesc cu brațele
deschise, cred că are legătură cu borcanul de care vorbeam. Ce atâta judecată
critică! Ce atâtea fandoseli!
• Sunt recunoscătoare că am renunțat la rețeta de
cozonac de la bunica, pe care o făceam de 30 de ani, tot încercând să o
îmbunătățesc, cercetând pe zeci de site-uri pentru a afla de ce îmi crăpau
capodoperele sau aveau goluri sau se împrăștia umplutura. De Paștele acesta am
avut o sclipire genială. Ideea secolului. Pur și simplu am apelat la specialiști.
Adio tradiție. Am luat rețeta Jamilei de cozonac moldovenesc cu aluat opărit și
am făcut cel mai bun cozonac din viața mea. La fiecare înghițitură, soțul meu
se uită la mine cu ochi de cățeluș fericit și dă aprobator și mut din cap. Mut
pentru că are gura plină cu mult-prea-minunatul.
• Sunt recunoscătoare că vara trecută, la Brașov, am
învățat să pregătesc salata verde. Să o fac salată, adică. Tot după rețeta
străveche din mamă-n fiică, o scăldam în vreo juma’ de litru de apă. O puneam
la înotat. Cu zahăr. Ce oroare! După ce drăguții din Brașov s-au uitat la ea ca
la o poșircă chioară și i-au dat un reject delicat, neatingându-se de bolul cu
apă îndulcită, mi-am luat seama. După un an de dospire interioară am schimbat tehnica de lucru. Bine că nu mi-au trebuit treizeci, ca la cozonac. Acum fac un mic shake (da, da de la Jamie Oliver, drăguțu' am învățat această măiestrie de mare
chef) din ulei de măsline, oțet de mere, sare și usturoi. Zdup peste salată, nici
un pic de apă. Nițică cremă de oțet balsamic aruncată deasupra. Rezultatul?!
Mâncăm zilnic, nu de două ori pe an. Dimineața ciulesc urechea să prind
momentul în care Cristinelu’ zice duios:”Azi mâncăm salata din aia?”
• Sunt recunoscătoare că am apărut în “Dilema veche”.
Ba chiar de trei ori până acum. Mă împăunez ca un curcan prin micuțul
apartament rezidențial și îmi număr like-urile. 1,2k?! Oooo! Îmi flutur
mărgelele roșii de la gâtul înfoiat, dau din pene și cotocodăcesc de îl amețesc
pe bietul om. Nici nu mai știe ce ține la casa lui: o găină, un curcan sau
ditamai păunul?! De-atâta măreție scriitoricească mă întreb serios dacă să mai
fac salata aia sau nu. La o adică am alte ocupații, ar putea să o facă și el,
ce e așa mare lucru?! Și zău, dacă mai spune încă o dată că nu am câștigat nici
un ban pe faimoasele articole, să-și pună pofta-n cui de vreun alt cozonac după
rețeta Jamiluței.
• Sunt recunoscătoare că fiul meu a decis să mă ajute
să-mi upgradez blogul, să îi dau o față umană de blog. Săracu’, cred că a cedat
nervos când a văzut cât de tută sunt. Începusem să studiez, plină de elan, cum
se face un site pe WordPress. Desigur că o făceam temeinic, sunt o persoană
studioasă de felul meu, căutând toate cuvintele necunoscute prin Dex. Din trei în trei. Bineînțeles, cele care nu
erau acolo, adică majoritatea, a trebuit să mi le explice el. Gen plug-in,
titlu SEO, Jetpack, panou de administrare cPanel, integrare MailMunch, bla,
bla, bla. Cred că nu mi-a moștenit abilitățile pedagogice, că nu am înțeles
nimic din explicațiile lui. Și doar sunt o persoană inteligentă. Chiar peste
medie. Scos din fire, ca să mă exprim delicat, a hotărât că îmi face el pagina
web. Ce-o mai fi și aia.
• Sunt recunoscătoare că am aflat că pot să alerg în
jurul blocului. Nu știu de ce am crezut că trebuie să stau numai în casă. Poate
fiindcă parcurile și pădurile sunt închise, am crezut că și împrejurul blocului
e încuiat. Deși e o informație de care puteam să mă lipsesc, fiindcă acum va
trebui să mă duc să alerg, mintea mea sănătoasă o apreciază la maximum. Partea
aceea obscură care se ocupă cu întreținerea dependințelor proprii jubilează de
bucurie că acum poa’ să mă silească să fac mișcare, că m-a pus cu botu’ pe
labe. Jelesc zilele bune în care stăteam numai în pat, ca boieru’ și îi tot
repet că nu pot să alerg, gâfăi ca o balenă eșuată pe uscat și că am citit
undeva că alergatul nu face bine la inimă. „Hait!” îmi întrerupe ea
argumentația savantă, „Gura!”. Chiar mă simt jignită până la os de tonul ei
neacademic. Mai ales că văd cum se uită și măsoară momentul fatal când o să se
termine cozonacul. Ce pune la cale?! Sunt sigură că nu o nouă producție de
dulciuri pe bandă.
• Sunt recunoscătoare că soarele bate prin anumite
geamuri, juma’ de casă e în întuneric și răcoare, dar dacă era toată?! Stau în
jumătatea luminoasă (de-aia nu prea calc prin
bucătărie!) și mă bucur de fiecare firicel de auriu, de toate peticele
de albastru pe care reușesc să le văd prin urieșenia bradului plantat chiar în
fața balconului, un brad foarte frumușel ce lunecă spre etajul 4 ca mărime,
dragul de el. Noroc că bate vântul și îi flutură pletele țepoase, de mai văd și
eu cerul. Așa că sunt recunoscătoare și pentru vânt.
• Sunt recunoscătoare că vecinii îmi bârâie în cap,
probabil că își demolează fiecare centimetru de perete și îl reconstruiesc la
loc, zilnic. Și ce bine că nu și-au uns ușile scârțăitoare. Așa știu și eu că nu suntem singuri pe
planeta pustie. E bine să simți căldura umană de dincolo de pereți, să simți că
oamenii respiră și sunt acolo. Te ajută.
• Tocmai mi-am luat inima în dinți, după zeci de zile
de pandemie și de mâncat compulsiv și obsesiv și am căutat cântarul, împachetat
pe undeva după marea mutare. L-am găsit și smuls cu forța din cutie. Când a
văzut ce fac, Cristi a tulit-o la piață, exprimându-și zelos dezaprobarea prin
masca ce-l acoperea până-n ochi. N-am înțeles ce tot bombănea acolo. Ceva despre importanța cozonacilor în izolare. O, da! Sunt atât de recunoscătoare! Nu-mi vine să cred!
M-am îngrășat doar 2 kile. Incredibil! Ce zi grozavă! Bun, acum trebuie să le
dau jos, fapt pentru care nu mai sunt chiar atât de recunoscătoare, dar știu că
voi fi. Mulțumirea picurată în suflet, mândria deosebită că duc o viață
sănătoasă în sfârșit, a enșpea mia oară în această viață, o să mă ducă la
recunoștință, asta e sigur.
• Sunt recunoscătoare că omu’ meu face atâtea lucruri
prin casă. Aspiră, șterge, freacă, pregătește micul dejun, mă răsfață în fel și
chip în timp ce eu stau cu degetele pe tastatură sau visez cu o carte în mână.
Amestecând realul cu irealul. Uneori cu lingura de lemn, alteori cu cea de
argint. E adevărat, ce altceva să facă, săracu’?! Ce, eu sunt de vină că și-a
luat așa o nevastă cu gărgăuni la cap să-i fie partener de viață?! Cineva
trebuie să se ocupe de treburile murdare. Eu mă ocup cu gătitul, în mod artistic,
desigur, ceea ce consider suficient pentru un mariaj fericit și armonios.
Astăzi i-am gătit frittata cu spanac. Arăta foarte bine, cu mult verde. Foarte
mult verde. Mie mi s-a părut cam grețoasă, dar el încă zâmbea, sărmanu’.
· Sunt
recunoscătoare că nu am leșinat de groază, cu ochii săriți din orbite când am
aflat că trebuie să țin ore pe Zoom cu
30 de elevi odată. Aș fi putut să am coșmaruri atât de înfiorătoare încât să
rămân cu sechele pe viață, aș fi putut să fiu lovită de o anxietate atât
de paralizantă încât ar fi
trebuit să-mi dau demisia, să susțin că în fișa postului meu nu scrie nimic
despre a preda pe un ecran mic de tot cu tot felul de butonașe ciudățele. Elevii
mei dragi au aflat deja că nici televizorul nu știu să-l pornesc. De-aia am echipe de
specialiști în fiecare clasă. Dar nu, nu
am început sa zbier neglorios și laș ”Why me?!”, nici vorbă. Dimpotrivă, am zâmbit curajos și plină de recunoștință pentru
noua șansă ce mi se oferea de a evolua și a mă potrivi mai bine în acest secol,
ba chiar și în cel viitor și am decis eroic să învăț până luni cum se face
asta. Până luni secretele zoomului îmi vor fi revelate. Azi e sâmbătă. Hm. Oare
mi-am lăsat destul timp?! Oare fiul meu are niscaiva timp liber? E adevărat că ultima oară mi-a spus că are și el o viață, dar poate i se face milă de mine. Again. Sunt unica lui silly mum.
Îmi dau seama că aș putea lista la nesfârșit.
Recunoștința e lucru mare. Odată ce te pornești, nu mai poți să te oprești. Îmi
dau seama și cum te poate ajuta asta. Silabă după silabă, un abur roz bombon
îndulcește conturul ascuțit al clipelor, aburește privirea critică și dă un nou
impuls existenței. Zâmbetul devine tot mai strălucitor și extatic. De ce nu?! Agreez,
din ce în ce mai mult, o viziune optimistă asupra existenței. Pesimistul nu
poate ridica astfel de castele. Nu se poate proiecta pe sine altfel decât ca cerșetor la porțile lumii, homeless.
Aia e realitatea lui. Prefer să fiu regină în palat de mărgăritar. Palatul meu de lumină.
Nu că aș fi
fost vreodată altfel decât optimistă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu