Superîntâmplări din minunata lume a hobbiților

În fiecare secundă, cascadele înspumate ale timpului se prăbușesc în zgomot tunător peste ani, turtindu-i în zile. Sunt năucă uneori, privind acul care sare din zece în zece. Strategia mea, de câte ori am nevoie de armonizare și de reîntâlnire cu mine însămi, e să opresc mașina timpului și să deschid poarta grea de fier ce dă spre grădinile înflorite ale hobbiților.

 

Aici timpul picură liniștit în ritm de rouă.

 

O zi de marți.

Ziua în care îi însoțesc pe socrii mei la doctorul de ochi ( în Comitat, chiar așa se numește    persoana care se ocupă cu vindecarea privirii înainte, cum altfel?!). Era și timpul, ultima vizită fiind cu vreo 7 ani în urmă. De-atunci, mulți ochelari au fost schimbați, de genul celor de pe piață (știați că ochelarii se pot găsi și la market, la fel ca morcovii și salata??!!). Ceri o pereche  și capeți. 10 lei. Ți-i pui pe ochi și umbli prin lume. Oricum, văzutul acestei lumi are multe priveliști paralele, așa că uneori calitatea lentilelor chiar nu are nici o importanță.

I-am convins că doctorul ar trebui să le recomande ochelarii ( nu țața Lelea de la piață!) și   i-am amenințat cu ziua lor!!!! Ăsta era cadoul!

Ca pe d-l Goe, de ziua lor i-am dus la….ochiolog!!! Până să ne vină rândul ( programare, programare, nene, dar erau destui înaintea noastră, deși ora era exactă!), ne-am hotărât să alegem ramele. Cu multă amabilitate, doamna ne-a servit. Rame mai ieftine, să nu dăm faliment!! Tata-socrul, drăguțul, a pus mâna pe o pereche și cu ei a rămas. Ochit și lovit! Bărbătește! Mama-soacră, pur și simplu nehotărâtă, s-a pus pe probat. O pereche, două, nouă….zece….care-i stăteau bine, erau prea închiși la culoare și ea ar fi dorit să fie mai colorați, care erau mai plăcut-vioi pictați, nu-i stăteau bine și așa mai departe. Socru’ ofta și ofta. O întrebăm și pe doamna. Își dă și ea cu părerea. Mai scoate niste perechi. În cele din urmă, spre ușurarea exasperată a tuturor, sunt alese ramele. Taman la țanc, suntem chemați înăuntru.

Doctorița, foarte amabilă, folosește pluralul de reverență ( “Ce ne doare? Ce vedem acolo?’’). Mă amuz în secret, căci mi se pare extrem de caraghios, amuzament care se luptă cu o ușoară enervare. Sunt în contratimp, am ore la care trebuie să ajung și draga mea soacră povestește. Și povestește. Îi spune doctoriței, pe un ton plăcut de sporovaială amicală( zici că se cunosc de tare demult!) îi spune multe, multe….ce picături a folosit ea la 33 de ani, ce scria pe o rețetă de acum 25 de ani, ce tensiune are ea câteodată, chiar dacă recunoaște singură că nu e relevant, pentru că numai o dată a avut tensiune mare, nu de obicei, etc, etc, etc. Soțul ei de-o viață dă ochii peste cap, mormăind în barbă, eu nu știu dacă să mai resist sau să încep să răcnesc ''a la Neanderthal'', băgând viteză în dialogul tihnit al celor două. Până la urmă tac mâlc, aducându-mi aminte taman la țanc că în minunata lume a hobbiților vremea curge într-un anume fel. Timpul are multă răbdare. Chiar prea multă.

Totul are un rezultat neașteptat. Probabil impresionată de simpatica mea soacră, doctorița cere doar prețul unei singure consultații!!!! Uimitor, minunat! Dar așa se întâmplă în Comitat (sau poate a uitat că l-a consultat si pe consort?! Cantitate neglijabilă!).

Cu entuziasmul reanimat, comandăm ochelarii, îmi iau brânza adusă de la Lonea și o iau la galop spre muncile mele. Cu plasa în mână, clătinându-se în ritmul pașilor. Ritmul lent al  vieții pașnice demult apuse mă mai însoțește câțiva pași. Apuc să respir adânc și să îl simt învăluindu-mi dorurile cu o peliculă de alinare. Zerul picură blând în urma mea, însemnându-mi drumul.

Seara.

Cristi, rupt de foame, n-a mâncat de dimineață și e gata pentru minunata salată de legume( pe care o mănâncă persistent și neconsistent de vreo 3 săptămâni!!). În sprijinul curei miraculoase, tocmai i-a sosit răzătoarea supremă comandată pe net. Îl urmăresc curioasă din partea cealaltă a mesei. Convinsă ca fac parte dintr-o echipă de cercetare și mă aflu într-unul din marile laboratoare ale lumii. Începe experimentul.

Foarte mândru de sine, își pune pe masă sortimente peste sortimente de legume. Își suflecă mânecile. Cu o mișcare îndelung studiată la televizor, izbește cu putere morcovul pentru a-l înfige în suportul aferent. Morcovul sare, dansând diabolic pe masă.  Învins în cele din urmă de inteligența umană, stă frumos la două mișcari de răzuire, apoi sare din nou. Poate e morcovul săltăreț! Măi să fie! După multe încercări, legumele sunt în cele din urmă prinse în mână și rase. Aceeași formă prin toate cele 6 răzători magice!!! La ce, doamne, folosește asta???!! O mizerie de nedescris pe masă. Pe covor, fulgi colorati leguminosi. Troznind când sunt călcați în picioare. Niște degete ușor rașchetate! Auch!

Salata a fost finalizată în cele din urmă de un Cristi dramatic dezamăgit, palid din cauza pierderii de sânge si de epiderme, tăind legumele pe vechea răzătoare antică și întrebându-se de ce și-o fi comandat porcăria secolului!! Eu  mă întreb același lucru, dar în secret, pentru că râd de mă prăpădesc, în timp ce curăț mizeria, ca o adevărată sotie devotată.

 În urma unor întâmplări atât de variate și de solicitante nervos, seara se încheie în mod fericit, la ‘’The Mentalist’’, cu noi ronțăind la morcovi și varză, în minunata lume alb-albastră a Vizuinii, cu arome alpine înălțându-se din pâlpâirea lumânării.

Pacea din Comitat  e peste tot și fericirea e aproape.