Iarba mereu verde

Undeva, adânc în mine, trăiește sinele meu fără piele. Uneori mă uit la el și sunt invadată de cea mai pură groază ancestrală. E omul vitruvian ce stă pe marginea planetei, în întunericul absolut, despuiat de piele, în bătaia cosmosului. Suferința lui e îngrozitoare, corpul îi e o rană vie și se clatină sub apăsarea covârșitoare a universului. A Nimicului. A lipsei oricărui sens. Se îndoaie rășchirat de suferință și singurătate. Abisul e atât de nesfârșit, durerea cât abisul și nu are nimic. Un nimic ridicat la infinit.

Bănuiesc că trăiește în miezul fiecăruia. Singurătatea noastră. Sinele nostru jupuit.

Încerc să îl acopăr cu oasele mele, cu carnea mea, cu pielea, încerc să îl încălzesc cu răsuflarea și bătăile inimii mele. Dar sunt fără puteri.

Visez că sunt într-o încăpere neguroasă, cu un criminal în serie și o femeie blondă. Sunt fascinată de criminal, o fascinație morbidă și terifiată. O strânge de gât pe femeia blondă, nu există scăpare pentru ea și o mângâi pe păr cu milă nesfârșită. Tumultul de emoții mă trezește și mă gândesc tulburată dacă nu eram eu femeia blondă. Dacă nu era omul meu vitruvian, despuiat de piele. Ucis de viață.

 

În alte nopți fug, alerg întruna prin labirinturi, rătăcită și îngrozită, urmărită de fiare preistorice, de sălbăticie în esența ei. Mereu e cineva pe urmele mele, răgete primitive de jur împrejur, oroarea mă poluează, e toxică și nesfârșită. Mă otrăvește, mă doboară, abia mă mai târăsc  pe oasele însângerate. Subconștientul bate cu pumnii lui străvechi, zgâlțâind și zgâriind porțile transparente ale zilei.

 

Mă ridic mereu și îmi duc viața. Mă scutur de vise și de cosmos. Toți ceilalți se mișcă pe lângă mine. În toți zace biata lor singurătate. Respiră, petrec, își trăiesc clipele. Încercând să uite de picătura de infinit pustiu. Căzând uneori singuri în gaura neagră din irisul lor. Nu există ziduri care să te protejeze pe tine de tine însuți.

Mă minunez mereu de curajul omenirii. De starea de vitejie absolută în care trăim cu toții. Ne trecem degetele în somn prin mormanul de cadavre care ne înconjoară, pășim cu grijă printre ele și a doua zi răsărim în lumină, purtându-ne zâmbetele cu glorie deplină. Moartea pășește cu noi, ținându-ne de mână în fiecare clipă, groaza în care trăim e colosală și noi continuăm să râdem. Cât de curajoși trebuie că suntem, cu cei dragi morți peste tot în jurul nostru, cu singurătatea cosmică urlând în adâncul sufletului și cu propria moarte privindu-ne în ochi?! Dacă nu pentru altceva, pentru curaj ar trebui să fim glorificați cu toții.

Uneori uităm cine suntem, uneori nu mai știm ce vrem. Și totuși, în fiecare zi mergem mai departe. Căutăm cu disperare cruntă și nu știm ce căutăm. Dar fiecare rază de lumină ne găsește din nou în picioare.

Ne scuturăm de viermii putrezi ai nopții, ne împingem morții la o parte și căutăm firele de iarbă verde. Iarba e mereu verde pentru cei curajoși.

Mă înclin până la pământ în fața curajului speciei umane.