Dulceață de trandafiri

Cami a intrat pe ușă, a zâmbit larg și a anunțat cu pasiunea-i binecunoscută:”Facem dulceață de trandafiri”. Și a așezat pe masă o pungă plină ochi cu petale din respectiva floare. “Nu astăzi, că nu avem zahăr”. E binecunoscută aversiunea ei pentru zahărul rafinat, așa că nu există grăunte de zahăr în toată casa. Zahăr alb. Există tot felul de alte dulciuri, gen halva, biscuiți, ciocolată. Probabil sunt făcute cu extras de viață lungă pe post de îndulcitor, altfel nu aș putea să îmi explic contradicția.

Am privit cu oroare punga plină ochi, dar auzind că se amână pentru a doua zi, am răsuflat ușurată. Nu se știe ce aduce clipa. Așa că am sperat. Chiar am trecut pe lângă magazine a doua zi și m-am gândit să cumpăr  zahăr, dar apoi mi-am zis că de ce să-i dau apă la moară. Poate uită. Deși până acum nu am observat semne distincte de amnezie. Are ceva probleme cu sudoku, nivelul geniu, dar în rest nimic ieșit din comun. Am sperat degeaba. A doua zi, Cami a apărut cu 3 kile de zahăr. Nici mai mult, nici mai puțin. Antrenată pentru sferele pasionale ale existenței, și-a dat seama că trebuie să investească masiv în momentul prezent. Iar acesta însemna, cu litere în relief, dulceață de trandafiri. 

Am înjurat nițel, în gând, căci sunt o persoană civilizată, și am încercat ceva tactici de evaziune. “Dar mâncăm noi dulceață?! Cred că nici nu ne place dulceața de trandafiri. Mie personal nu îmi place. De fapt, cred că nu am gustat niciodată, dar tot nu-mi place. Nu-mi place din principiu. Cum să-mi placă ceva făcut cu zahăr? Ucigașul alb! Cum să-mi placă ceva pentru care trebuie să muncesc??!!” În timp ce boscorodeam și dădeam din gură, Cami era de acord cu toate cele (are ea tacticile ei personale de management al conflictului!), dar amândouă rupeam de zor petalele. Dacă nu ați știut, fiecare petală trebuie despărțită de părticica ei albă. Există un video pe care l-am  studiat intens, dar acolo trandafirii erau buchețele și se tăiau cu foarfeca. De câte ori mă uitam peste trandafirii noștri, mi se făcea părul măciucă și mi se încrețea pielea a groază. Horror de horror. Nici vorbă de trandafiri întregi la cap și la trup.Erau petale lângă petale, transparente ca firul de păianjen și pe toate trebuia să le luăm la puricat. Erau trandafiri buni de dus la psihiatrie și de băgat în cămașa de forță. Desfoliați și separați de sinele lor inițial. Nici ei nu mai știau cine sunt. Nu-mi credeam văzului, urechilor și degetelor. Tortură! Masochism curat. Cami, în stil propriu, gata să aleagă la petale până la moarte, numai să știe ea că și-a făcut treaba bine. Plus că nu putea să abandoneze. Trandafirii i-i dăduse un om bun. Un om cu inimă caldă care se gândise să îi facă o bucurie. Cum să-l dezamăgească?! Cum să arunce așa marfă prețioasă??!

Valorile existențiale ale lui Cami: perseverență, muncă titanică, hei-rupul până cazi lat, “dacă te-ai apucat de o treabă, termin-o!”, răbdarea și dorința crâncenă de a trăi orice e nou, fie și fabricarea manuală a dulceții de trandafiri se băteau cap în cap cu valorile mele de român adevărat: expectanța negativă (n-o să iasă nimic bun din chestia asta!), reveria pastorală (nu vreau să fac nici o chestie care mă obosește în asemenea măsură, mai bine stau și visez, de ce să pierd vremea făcând ceva ce nu doresc?! Iar ceea ce sigur îmi doresc e să stau cu ochii în tavan și să visez, ce e greu de înțeles aici?!), pasivitatea  (prea multă acțiune mă doboară existențial, zău așa! mă doare spatele, au și vai! Fac ce îmi zici, dar chiar nu mai am răbdare, vai și aoleu! e total inutil, mai bine cumpăr un borcan din nenorocita de dulceață!) și, în cele din urmă, resemnarea. Căci, deși dădeam din gură mai abitir ca un adevărat cârcotaș nativ, rupeam în continuare la petale. Nici nu mi-am dat seama până acum cât de reprezentativă sunt pentru neamul românesc. Ar trebui să fiu prezentată ca model pentru românul tipic la întrunirile internaționale.

Văzând în ce hal mă bocesc și vaiet, Cami s-a decis să arunce argumentul hotărâtor: “Doar nu o să mă lași singură aici? Suntem împreună în asta.” Totul spus cu căldură sufletească și sentiment. C-așa e Cami. În timp ce mai pigulea niște milimetri albi din grămadă și încerca să îmi sublinieze frumusețea serafică a grămezii de petale. “Uite, ce fină e atingerea lor, pune mâna. E o experiență artistică asemenea celei pe care o ai descoperind culorile! E fiorul existențial suprem.” Mă uit cu gura căscată la ea și apoi nu am încotro, îmi cufund mâna în grămada de petale catifelate și răcoroase. Nu e chiar fiorul mistic, dar e ceva. În ciuda voinței mele, printre dinții încleștați recunosc minimum: “E bine”. Dar zâmbesc pe undeva, prin înăuntrurile mele. E atingerea unui fluture, e surâsul bebelușului tău, e lumina dimineții pe pleoapele închise. E dulce.

 

Nu știu câte ore am pigulit la nenorociții de trandafiri, minute în care iubirea mea pentru Cami s-a transformat în antipatie clară. Sau poate nu au fost ore, dar veșnicia putea să se simtă la fel. Nu știu cine are nevoie de veșnicie! Mie una veșnicia nu îmi place. Parcă eram un cazan sub presiune, bolborosind și gata să dau în foc. Cu aceeași calmitate feroce a gesturilor și aceeași seninătate, Cami mai că nu fluiera ca un pițigoi pe o creangă înflorită, zâmbind serafic de câte ori capacul cazanului meu părea să sară în aer, dezamorsând fiecare încercare de explozie cu câte o vorbă taman la locul ei, potrivită de numa’. Nu poți să începi să înjuri când ți se vorbește așa frumos și existențial.

Și uite, gata! Am răsuflat ușurată când am reușit să arunc pe ușă afară ultimele 5 petale sfărâmițate și să nu le mai ciugulesc de căpăcelul alb și amărui. Le-am redat naturii. Acolo le era locul. Călătorie sprâncenată! Zahărul, oala, focul. Și minunea. Căci asta s-a întâmplat, o minune. Aerul s-a parfumat instantaneu ca o grădină de vară aflată în plină splendoare trandafiristică și dulceața a înflorit brusc sub ochii noștri ca o floare uriașă, purpurie, catifelată. Mi s-a părut că nu am gustat nimic mai bun în viața mea, dulce amărui( cât de dulce e dulcele, când simți și amarul!), cu un parfum ce îți atingea mai întâi papilele gustative și apoi înflorea pe căile nazale și trandafirea tot aerul de jur împrejur și dinăuntru. 

“Cami, ce am făcut împreună! Ce minunăție!”. Mă uit la ea cu zâmbetul răspândit larg pe toată figura mea sceptică și Cami zâmbește la rându-i, ca un guru înțelept, minunat el însuși de reușita învățăturilor străvechi. 

 Dulceața de trandafiri e aparte, e o sofisticărenie delicată, grațioasă și necesită nervi de oțel și o răbdare  herculeană. Dar ce splendoare, ce transfer de lumină și culoare, ce senzație deosebită de realizare măreață. Nu e nevoie să inventezi focul sau becul, e de ajuns să faci dulceață de trandafiri.

 Te ajută să înțelegi ce bine e, ce lumină ajunge la tine când treci peste greul lumii alături de cineva drag și bun. Când “dragul” e mai bun ca “greul”. Ce bine e să ajungi la liman, să îți pui un pic de dulce într-o farfurioară alături de un pahar aburit de apă rece. Să îți umpli plămânii cu aroma verii și să sari drept în esența lumii și a parfumurilor cu o simplă linguriță.

Îmi place dulceața de trandafiri. Imediat e iarnă, dar câtă vreme am dulceață de trandafiri e bine. Viața are culoare și parfum.

 

Grecia, Efharsto!

 Fericirea nu mă mai încape. E un țurțure fierbinte și licoros, lipit de inima mea. Spectacolul mării e de o frumusețe copleșitoare. Fibre vânjoase de albastru se împletesc și despletesc în cristale lichide. Azur, turcoaz, albastru cerneală. Roșuri întrețesute cu portocaliu, griuri tolănite pe galben. E un vibe al culorilor, care îmi face retina să tremure de extaz. Bucuria îmi țâșnește direct din creier, amețindu-mă ca un drog, îmi umblă ca un spiriduș prin vene, țopăind printre castele de endorfine. Sunt în paradis. Cu marea în brațe.

Ziua 1.  Hara Hachi Bu

Stau în mare până-n gât, făcând mișcări de înot (doar mă prefac, nu știu să înot) și repetând formula magică “Hara Hachi Bu”. Însemnând că trebuie să te ridici de la masă când ești sătul 80%. Aici am eu mari probleme, căci mă ridic de la masă când nici nu mai pot să mă ridic, pentru că am ingurgitat 120 %, de frică să nu mor de foame, sărăcuța de mine. Așa că dau din aripi în apele turcoaz ale Corfului și murmur Hara Hachi Bu. Cu chestia asta împușc doi iepuri dintr-odată, învăț și o limbă nouă, japoneza și adopt schimbarea. Ambele benefice la maximum sănătății mentale. Hara hachi bu, zău că e o chestie ușoară, cel puțin pentru oamenii normali la cap. Îi spun și lui Cristi întruna hara hachi bu, de se uită la mine ca la o nebună. Nu are importanță, soțul trebuie să fie alături de soție în toate încercările vieții, așa că va adopta și el principiul, vrea,nu vrea! 

Cri( murmură în surdină, ca o moară stricată):- În seara asta n-am mâncat. C-așa ai vrut tu. Că de prea multă fericire nu ți-e foame. Și nu știu ce bolboroseală japoneză. Și că ce bine, că mai slăbim. Până mâine dimineață la 8:30 n-o fi ușor, dar cumva trece și asta. Dar mâine mâncăm?! Unii mănâncă regulat, și la prânz , și seara. Am auzit că și regularitatea își are rostul ei. 

 Li( senină și netulburată):- Bla bla bla. Hara hachi bu!

 

Ziua 2. Shinkansen

Soarele arde conștiincios, așa cum îi șade bine unui soare grecesc de treabă. Stau învelită până-n gât în tricoul meu UV, sub umbrelă și cu două perechi de ochelari de soare. Nu se poate spune că nu mă feresc de ultraviolete, nu?! Citesc din cărțulia mea japoneză, “Ikigai” și descopăr un nou cuvânt de învățat. Mă întorc spre Cristi să îl fac fericit cu descoperirile mele lingvistice, dar descopăr că zburdă ca un delfin,  bucuros nevoie mare printre valurile zilei. Repetând cuvântul, e greu și nu vreau să îl uit, o iau prin mare spre soțul neștiutor. Ajung și încep fericită: “Cri, e un nou cuvânt minunat, shankaila, nu, shinkida, nu-i ăsta, stai puțin, sanshinki, moașă-sa pe gheață, l-am uitat!” Țopăi printre valuri, cu părul ud și trăsăturile contorsionate în încercarea de a-mi aminti, nici o șansă, așa că apelez la sinonimie. “Cri, știi trenul ăla săgeată japonez?” “Shinkansen?” întreabă Cristinelu’ meu cu nonșalanță. Cât pe ce să pic sub val de uimire. El știe deja ce mă chinui eu să memorez. Fratele, meu, pe lumea asta toți sunt poligloți în afară de mine??!! Nu-i bai, metafora asta spune că în viață trebuie să adopți schimbarea în mod masiv, intens, să fii un shinkansen, nu un tren leșinat de marfă. Să escaladăm imposibilul! Să-l facem să fie posibil. Sar ca o suricata fericită peste valuri și strig cât mă țin plămânii:”Shinkanseeeeen!”.

Cristi remarcă stoic că deja știu mai multe cuvinte în japoneză decât în greacă. Venim în Grecia a nu știu căta oară, dar știu doar kalimera. Bun și ăla. 

Tândălim toată ziua într-o dulce nesimțire și leneveală supremă. Eu și cuvintele mele japoneze. Cristi și marea.

Seara, pe balcon, liniște de început de lume și de planetă. Corfu somnolează în murmur de valuri și pășnicie arhaică cu scântei de apus.

Cri(neîncrezător în atâta absență umană):- Dar unde sunt ceilalți? Ce fac? Că nu-s pe balcoane. Oare știu ceva ce noi nu știm? E anormal de liniște. Și ce bine e, adaugă el, dându-și seama că în sfârșit e  singur pe o insulă.

Ciulim urechile, să auzim ceva urme de petreceri pe undeva, dar tot ce interceptăm e zborul iute al liliecilor care își au cuibul în acoperișul pensiunii.  Țâșnesc, mici săgeți negre pe fundalul apusului și, după spusele Sophiei, proprietăreasa, care vorbește cu mult drag de locuitorii podului, sunt Protectori. Nimeni nu se atinge de ei.  Foarte buni la casa omului.

 Cri:- Liliuca, nu importăm și noi o pereche?

 

Ziua 3 Haiku

Arta haiku-ului te ajută să îți regăsești sinele, cică. Simplitatea originară, conexiunea cu universul. Măi să fie, păi pot și eu, îmi zic. Ia să vedem, 5 silabe, 5 silabe și 7. Hm. Și să spui ce-ți vine. Sa lași fluxul interior să se exprime. Fixez bine cu privirea apa de jur împrejurul meu, o agăț de iriși, încercând să-mi accesez sinele prețios și îndepărtat și încep să rostesc încetișor, cu aere de mare guru al planetei tot felul de cuvinte. Dar când le număr silabele, nu sunt în regulă. Păi sinele ăsta al meu nu vrea să se rezume la 5 silabe. Are mai multe în dotare. Mă chinui, șlefuiesc și dau naștere în chinuri spirituale la trei haiku-uri. Mie însămi nu îmi comunică nimic. Cred că iar am raționalizat totul, îmi spun fericită că am terminat cu poezia. Să lăsăm japonezilor ce e al japonezilor. Dar le scriu repede, să nu se piardă bucățelele de sine.

Talpa fierbinte

Albastrul mării

Fire de argint în apă.

Murmur de valuri

Tăcerea dinlăuntru

Cred și exist.

Drumuri pufoase sub apă

Intersecții de lumină

Răcoare lichidă.

Ziua n. Parga

Coborâm spre plajă agale, pe minunata potecă la 45 grade. Un tip urcă gâfâind și alergând cu devotament. Face antrenmentul de dimineață. Unii sunt de-a dreptul eroici, chiar și în concediu.

 Li: - Uite, Cri, așa să apari și tu la 8 dimineața, zicând: “Stai liniștită, am ocupat șezlongurile de pe primul rând, poți fi zen, nu te mai enervezi pe rândul 2.”

 Cri: - Da, da' cred că mai degrabă aș zice, cu ultima suflare : “Cheamă salvarea!”.

 

Luăm micul dejun pe la ora 10 , la 9 grecii dorm încă și poți să mori de foame, totul e închis. Dar n-are rost să te enervezi că îți bei cafeaua la patru ore după ce te-ai trezit. N-ai decât să ți-o faci singur.

 Li (învârtind prin papară):- Cri, îți mai dau ouă?!

 Cri (grijuliu):- Nu-mi da, decât dacă nu-ți mai trebuie.

 Li( nedumerită de-a dreptul):-Păi normal că nu îmi mai trebuie, de ce altceva?!

 Cri( cu blândețe infinită):-Eu îți dau din dragoste, Liliuca mea.

 

 Cri:-Transpir ca o balenă.

 Li:-Balenele transpiră oare?!

Dialog suprarealist, în 40 grade Celsius, seara la 10, pe balconul din Parga. Tocmai mi-am făcut selfie cu râurile de apă ce alunecă pe mine. Vreau să am această amintire prețioasă în cele 6 luni de iarnă și de ploi care mă așteaptă. Să îmi spun:” Odată, cândva, undeva era atât de cald, încât curgeau apele pe noi”. Mă uit cu drag la poză, nu-i nimic că arăt ca o murătură, le-o trimit și prietenelor, să se bucure pentru mine. Îi citesc lui Cristi ce ne-a scris Alex:“ Aici, la Londra, am scăpat de caniculă, sunt 18 grade, plouă, vremea potrivită în sfârșit!

 Cri (fericit în transpirațiile lui):- Și aici e vremea potrivită. Aici nu plouă.

Achileas Bakery e locul extrem de periculos în care ne place să zăbovim în plimbarea de seară. După ce trecem cu bine de restul ispitelor, aici aterizăm invariabil, cedând tentației irezistibile. Grecii se pricep, dar chiar se pricep la copturi.

 Li ( fermă, cu gândul la regimul de viață sănătos din viitor):- Cri, alege-ți două prăjituri. Și eu îmi aleg două. Dar numai două!

 Ceea ce și facem, pofticioși la culme, dând mărunt din buze în dreptul fiecărei tăvi de prăjitură, asta așa, asta da, asta nu, ce mai, e o alegere pe viață și pe moarte! “Numai două?!?!”, întreabă Cristi disperat. “Asta!”. “Nu, că pe asta mi-o iau eu”.  În sfârșit, sfâșiați de durerea neputinței de a le gusta pe toate, comandăm. Sunt porții uriașe totuși, o să fie bine, ne autoliniștim. Nu rămânem pe uscat. Grecul se uită la noi, țâțâie din vârful buzelor, în timp ce așază cu grijă urieșeniile dulci în cutie și zice, zâmbind acid: “All this for two people?”

 Izbucnesc în râs și confirm fericită: “Yes, for two  fat people. But for two days”.

 Cri: “For this evening and tomorrow morning”.

 Râdem înveseliți în timp ce căldura ne zumzăie încet și liniștitor peste neuronii moleșiți. Grecu ne dă restul și zice atotștiutor: “See you tomorrow”.

 Și exact așa a fost. A doua zi eram înapoi. Oare de unde o fi știut?!

 

Urcăm pe potecă gâfâind în soarele nemilos de amiază și cicadele sunt asurzitoare.

 Li( oprindu-se să respire, deși aerul e doar flacără vie): - Cri, tu ai dublă personalitate. Prima: “Da, draga mea. Cum vrei tu, draga mea. Tu să fii mulțumită”. Îmi place personalitatea asta. Din păcate, mai ai una. “Vreau acvariu. Vreau telescop. Vreau altă mașină! – Nu te băga!”. Asta nu-mi place deloc. Tre’să ți-o schimbi.

 Cri(uitându-se fix la o insectă bârâitoare de pe scoarța unui copac): - Tu ai personalitate de cicadă.

 Li (mulțumită de asemănare, dă lovitura de grație): - Cri, definește iubirea noastră acum. 

 Cri( aproape horcăind de atâta urcuș prin fierbințeală, își dă ochii peste cap, dar răspunde repede): - La locul ei. 

 Întotdeauna știe să pună punctul pe i.

 

Cristi a fost să verifice mașina, care e departe, părăsită pe o străduță în vârf de deal. Se întoarce plin de entuziasm:

                - Să vezi ce frumos e. Floricele peste tot, pisicuțe, bătrânei ieșiți la cafeluță în fața casei. “Kalimera, Kalimera”!

 Li( râzând): -Cine zicea Kalimera?

 Cri( mulțumit și zen): - Eu.

 

 Ascultăm cum trilulesc păsărelele pe balcon, seara, ouzo time.

 Cri( grijuliu și speriat de previziunile proprii):- Ai grijă să nu dai ceva pe jos de  pe balcon. Aiiii, mi-e teamă cu tine.

 Li( nepăsătoare și fericită): - Ai mai zis asta, Cristineluț. Relaxează-te. Mă descurc.

 Ne uităm unu la altul și izbucnim în râs. Știu ce îi trece prin cap. Ce îmi trece și mie. Cum mi-am pierdut pașaportul la Munchen. Cum mi-am lăsat poșeta în restauraant la Skopje. Tableta pe balcon la Parga de a trebuit să ne întoarcem 800 km. Și câte or mai fi! Dar omu’ din greșeli învață. Mai multe sau mai puține.

Zilele la Parga sunt un amestec echilibrat de variațiuni pe aceeasi temă. Răcoarea dimineții, pe balcon, la 7. Numai vreo 26 de grade. Prăjire în cuptorul încins, pe plajă, la amiază. Baie în marea răcoros de albastră. Sauna continuă cu transpirațiile șiroindu-ți pe tot corpul. Pale de vânt binecuvântate. Trilurile păsărelelor. Grația moale și aristocratică a cohortelor de pisici, cu fețe nobile și ochi uriași verzi. Și din nou căldura impregnându-se moale de sus în jos, ca o pătură uriașă, maternă, pufoasă. Mese delicioase la taverne mititele. Cafele de barista. E bine de tot.

 

E aproape furtună. Bate vântul de îndoaie copacii, marea e neagră. Cristi e plecat după prețiosul ouzo, așa că mă văd silită să devin matură și rațională și să adun parasolarul de pe balcon, pentru că flutură ca disperatul. Abia am terminat importanta treabă, că Martha, proprietăreasa, bate disperată la ușă. Și-a părăsit veșnicul loc zen de relaxare grecească maximă de pe prispă și exclamă panicată, turuind zeci de cuvinte grecești. Pricep unul în engleză: “Catastrophe”! Și îl repet încântată în timp ce îi arăt că parasolarul e în siguranță. “Catastrophe!”, murmur cu deliciu în timp ce-mi dau seama că pentru greci un biet vântuleț e ditamai catastrofa. Ce-ar fi zăpezile din munții noștri?!

 

Chelnerița de la Vanilla restaurant:- Am venit pentru 5 zile și am stat 15 ani. Grecu’ nu  e ca românu’. Dacă e supărat pe tine: “Hai să bem o bere”. Dacă e prieten cu tine:” Hai să bem o bere”. Nu e stresat, nu e grăbit.

 

Mă uit în jos, de pe balcon, în așteptarea răsăritului. Frunzele de toate felurile se bulucesc una într-alta, grase, doldora de emoția așteptării soarelui. Verzi, mari cât palma, adăpostind ciorchini de kaki, altele mai înguste și parfumate, îngrămădindu-se pe lângă limes, mustind de sevă în preajma lămâilor galbene, fremătând toate a pace și verde în lumina începutului.

Pur și simplu simt că aceste locuri blânde și calde și frumoase îmi dăruiesc și îmi dăruiesc și continuă să îmi dăruiască. În fiecare vară, Grecia mă întâmpină cu dulcele ei surâs arhaic, îmi șterge ochii aburiți de zile cenușii și pune înaintea mea cele mai minunate daruri ale firii, ca pentru cel mai de seamă oaspete. Și îmi dăruiește mereu totul, cu același zâmbet netulburat. Mă dăruiește chiar pe mine mie însămi. Mă regăsește de pe unde m-am pierdut și mă aduce înapoi. La frumusețe.

Efharsto.