Anunt despre noul blog

Dragii mei cititori, dacă existați, undeva, necunoscuți mie, dar dragi.

Vă mulțumesc că m-ați citit atâta timp și sper că scrierile mele v-au făcut plăcere.

Dacă doriți să mă citiți mai departe, adresa noului meu blog ( e aceeași Mărie, cu altă pălărie!:)))))) este:

 www.sillymum.ro

Dați click și ne vom întâlni din nou. Vă aștept cu tot dragul.

Lili Mihaela

Borcanul cu recunoștințe

Simt că e timpul să vorbesc despre recunoștință. Mai ales de când am citit și răscitit cât e de importantă. Peste tot scrie că trebuie să fii recunoscător ca să-ți fie bine. Eu vreau cu încăpățânare feroce să-mi fie bine. Mă țin așa de aprig de starea mea de bine de parcă aș fi un pitbull agățat de-un os. De multe ori realitatea se filtrează în creierul meu prin chestiile citite. Sau chestiile pe care le citesc devin realitate. Jocul de-a prinselea între autentic și livresc nu mi-e foarte clar. O consecință firească a autoizolării, îmi spun cu indulgență. Parcă sunt în carantină de o viață. Realul tremură vălurit în nenumăratele oglinzi care mă alcătuiesc. Am citit, pe unul din blogurile care îmi plac, despre borcanul recunoștinței. Iei un borcan mare, din cel în care ai avut zacuscă sau gogoșari, îl împodobești cu ce te taie capul, inimioare, floricele, bombonele și fiecare membru al familiei pune în el bilețele cu recunoștințele lui. Se citesc la Crăciun sau chiar într-o seară oarecare. Când afară plouă și în casă se bea ceai fierbinte din ceșcuțe victoriene. Mi s-a părut o idee colosală. Încă nu am borcanul real, dar am început să-l umplu deja. În imaginar. V-am mai spus. Real, ireal, la mine totuna.

• Sunt recunoscătoare că pot trăi în prezent. Adică știu, acest prezent e de-a dreptul înfiorător, cu pandemia, izolarea și moartea. Dar faptul că pot trăi în Acum mă ajută să nu o iau razna. Să nu îmi fac scenarii oribile în legătură cu viitorul, să nu tot analizez obsesiv trecutul. Nu a fost nevoie decât de un pic de exercițiu și de voință. De câte ori gândurile nebunele o iau înspre înainte sau înspre înapoi, acționez instantaneu, cu mână de fier  și îmi răsucesc privirea numai spre prezent. Spre acest moment. Care e bun de tot.  Cum să nu fie?! Savurez o felie de pască, cu arome de lămâie verde și portocală, miros un buchețel de lăcrămioare, unul din cele mai frumoase parfumuri ale Pământului și mă uit la Casa de Papel, care îmi place tot mai mult. E a treia oară când încep serialul (celelalte dăți nu am trecut de episodul 2), dar acum îl primesc cu brațele deschise, cred că are legătură cu borcanul de care vorbeam. Ce atâta judecată critică! Ce atâtea fandoseli!

• Sunt recunoscătoare că am renunțat la rețeta de cozonac de la bunica, pe care o făceam de 30 de ani, tot încercând să o îmbunătățesc, cercetând pe zeci de site-uri pentru a afla de ce îmi crăpau capodoperele sau aveau goluri sau se împrăștia umplutura. De Paștele acesta am avut o sclipire genială. Ideea secolului. Pur și simplu am apelat la specialiști. Adio tradiție. Am luat rețeta Jamilei de cozonac moldovenesc cu aluat opărit și am făcut cel mai bun cozonac din viața mea. La fiecare înghițitură, soțul meu se uită la mine cu ochi de cățeluș fericit și dă aprobator și mut din cap. Mut pentru că are gura plină cu mult-prea-minunatul.

• Sunt recunoscătoare că vara trecută, la Brașov, am învățat să pregătesc salata verde. Să o fac salată, adică. Tot după rețeta străveche din mamă-n fiică, o scăldam în vreo juma’ de litru de apă. O puneam la înotat. Cu zahăr. Ce oroare! După ce drăguții din Brașov s-au uitat la ea ca la o poșircă chioară și i-au dat un reject delicat, neatingându-se de bolul cu apă îndulcită, mi-am luat seama. După un an de dospire interioară am schimbat tehnica de lucru. Bine că nu mi-au trebuit treizeci, ca la cozonac. Acum fac un mic shake (da, da de la Jamie Oliver, drăguțu' am învățat această măiestrie de mare chef) din ulei de măsline, oțet de mere, sare și usturoi. Zdup peste salată, nici un pic de apă. Nițică cremă de oțet balsamic aruncată deasupra. Rezultatul?! Mâncăm zilnic, nu de două ori pe an. Dimineața ciulesc urechea să prind momentul în care Cristinelu’ zice duios:”Azi mâncăm salata din aia?”

• Sunt recunoscătoare că am apărut în “Dilema veche”. Ba chiar de trei ori până acum. Mă împăunez ca un curcan prin micuțul apartament rezidențial și îmi număr like-urile. 1,2k?! Oooo! Îmi flutur mărgelele roșii de la gâtul înfoiat, dau din pene și cotocodăcesc de îl amețesc pe bietul om. Nici nu mai știe ce ține la casa lui: o găină, un curcan sau ditamai păunul?! De-atâta măreție scriitoricească mă întreb serios dacă să mai fac salata aia sau nu. La o adică am alte ocupații, ar putea să o facă și el, ce e așa mare lucru?! Și zău, dacă mai spune încă o dată că nu am câștigat nici un ban pe faimoasele articole, să-și pună pofta-n cui de vreun alt cozonac după rețeta Jamiluței.

• Sunt recunoscătoare că fiul meu a decis să mă ajute să-mi upgradez blogul, să îi dau o față umană de blog. Săracu’, cred că a cedat nervos când a văzut cât de tută sunt. Începusem să studiez, plină de elan, cum se face un site pe WordPress. Desigur că o făceam temeinic, sunt o persoană studioasă de felul meu, căutând toate cuvintele necunoscute prin Dex.  Din trei în trei. Bineînțeles, cele care nu erau acolo, adică majoritatea, a trebuit să mi le explice el. Gen plug-in, titlu SEO, Jetpack, panou de administrare cPanel, integrare MailMunch, bla, bla, bla. Cred că nu mi-a moștenit abilitățile pedagogice, că nu am înțeles nimic din explicațiile lui. Și doar sunt o persoană inteligentă. Chiar peste medie. Scos din fire, ca să mă exprim delicat, a hotărât că îmi face el pagina web. Ce-o mai fi și aia.

• Sunt recunoscătoare că am aflat că pot să alerg în jurul blocului. Nu știu de ce am crezut că trebuie să stau numai în casă. Poate fiindcă parcurile și pădurile sunt închise, am crezut că și împrejurul blocului e încuiat. Deși e o informație de care puteam să mă lipsesc, fiindcă acum va trebui să mă duc să alerg, mintea mea sănătoasă o apreciază la maximum. Partea aceea obscură care se ocupă cu întreținerea dependințelor proprii jubilează de bucurie că acum poa’ să mă silească să fac mișcare, că m-a pus cu botu’ pe labe. Jelesc zilele bune în care stăteam numai în pat, ca boieru’ și îi tot repet că nu pot să alerg, gâfăi ca o balenă eșuată pe uscat și că am citit undeva că alergatul nu face bine la inimă. „Hait!” îmi întrerupe ea argumentația savantă, „Gura!”. Chiar mă simt jignită până la os de tonul ei neacademic. Mai ales că văd cum se uită și măsoară momentul fatal când o să se termine cozonacul. Ce pune la cale?! Sunt sigură că nu o nouă producție de dulciuri pe bandă.

• Sunt recunoscătoare că soarele bate prin anumite geamuri, juma’ de casă e în întuneric și răcoare, dar dacă era toată?! Stau în jumătatea luminoasă (de-aia nu prea calc prin  bucătărie!) și mă bucur de fiecare firicel de auriu, de toate peticele de albastru pe care reușesc să le văd prin urieșenia bradului plantat chiar în fața balconului, un brad foarte frumușel ce lunecă spre etajul 4 ca mărime, dragul de el. Noroc că bate vântul și îi flutură pletele țepoase, de mai văd și eu cerul. Așa că sunt recunoscătoare și pentru vânt.

• Sunt recunoscătoare că vecinii îmi bârâie în cap, probabil că își demolează fiecare centimetru de perete și îl reconstruiesc la loc, zilnic. Și ce bine că nu și-au uns ușile scârțăitoare. Așa știu și eu că nu suntem singuri pe planeta pustie. E bine să simți căldura umană de dincolo de pereți, să simți că oamenii respiră și sunt acolo. Te ajută.

• Tocmai mi-am luat inima în dinți, după zeci de zile de pandemie și de mâncat compulsiv și obsesiv și am căutat cântarul, împachetat pe undeva după marea mutare. L-am găsit și smuls cu forța din cutie. Când a văzut ce fac, Cristi a tulit-o la piață, exprimându-și zelos dezaprobarea prin masca ce-l acoperea până-n ochi. N-am înțeles ce tot bombănea acolo. Ceva despre importanța cozonacilor în izolare. O, da! Sunt atât de recunoscătoare! Nu-mi vine să cred! M-am îngrășat doar 2 kile. Incredibil! Ce zi grozavă! Bun, acum trebuie să le dau jos, fapt pentru care nu mai sunt chiar atât de recunoscătoare, dar știu că voi fi. Mulțumirea picurată în suflet, mândria deosebită că duc o viață sănătoasă în sfârșit, a enșpea mia oară în această viață, o să mă ducă la recunoștință, asta e sigur.

• Sunt recunoscătoare că omu’ meu face atâtea lucruri prin casă. Aspiră, șterge, freacă, pregătește micul dejun, mă răsfață în fel și chip în timp ce eu stau cu degetele pe tastatură sau visez cu o carte în mână. Amestecând realul cu irealul. Uneori cu lingura de lemn, alteori cu cea de argint. E adevărat, ce altceva să facă, săracu’?! Ce, eu sunt de vină că și-a luat așa o nevastă cu gărgăuni la cap să-i fie partener de viață?! Cineva trebuie să se ocupe de treburile murdare. Eu mă ocup cu gătitul, în mod artistic, desigur, ceea ce consider suficient pentru un mariaj fericit și armonios. Astăzi i-am gătit frittata cu spanac. Arăta foarte bine, cu mult verde. Foarte mult verde. Mie mi s-a părut cam grețoasă, dar el încă zâmbea, sărmanu’.

·      Sunt recunoscătoare că nu am leșinat de groază, cu ochii săriți din orbite când am aflat că trebuie să țin ore pe Zoom  cu 30 de elevi odată. Aș fi putut să am coșmaruri atât de înfiorătoare încât să rămân cu sechele pe viață, aș fi putut să fiu lovită de o anxietate atât de paralizantă încât ar fi trebuit să-mi dau demisia, să susțin că în fișa postului meu nu scrie nimic despre a preda pe un ecran mic de tot cu tot felul de butonașe ciudățele. Elevii mei dragi au aflat deja că nici televizorul nu știu să-l pornesc. De-aia am echipe de specialiști în fiecare clasă.  Dar nu, nu am început sa zbier neglorios și laș ”Why me?!”, nici vorbă. Dimpotrivă, am zâmbit curajos și plină de recunoștință pentru noua șansă ce mi se oferea de a evolua și a mă potrivi mai bine în acest secol, ba chiar și în cel viitor și am decis eroic să învăț până luni cum se face asta. Până luni secretele zoomului îmi vor fi revelate. Azi e sâmbătă. Hm. Oare mi-am lăsat destul timp?! Oare fiul meu are niscaiva timp liber? E adevărat că ultima oară mi-a spus că are și el o viață, dar poate i se face milă de mine. Again. Sunt unica lui silly mum.

Îmi dau seama că aș putea lista la nesfârșit. Recunoștința e lucru mare. Odată ce te pornești, nu mai poți să te oprești. Îmi dau seama și cum te poate ajuta asta. Silabă după silabă, un abur roz bombon îndulcește conturul ascuțit al clipelor, aburește privirea critică și dă un nou impuls existenței. Zâmbetul devine tot mai strălucitor și extatic. De ce nu?! Agreez, din ce în ce mai mult, o viziune optimistă asupra existenței. Pesimistul nu poate ridica astfel de castele. Nu se poate proiecta pe sine altfel decât ca cerșetor la porțile lumii, homeless. Aia e realitatea lui. Prefer să fiu regină în palat de mărgăritar. Palatul meu de lumină.

 Nu că aș fi fost vreodată altfel decât optimistă.

Insule în derivă

Ordonanță de război. Tot exportul de cereale și biscuiți va fi anulat. Țara nu are destul grâu să facă față secetei de anul acesta, pandemiei și viitorului sumbru. Imagini la televizor cu recolte deșertice. Vom muri de foame.

Oamenii, care de-abia încetaseră să își cumpere tone de făină, o iau de la capăt, sacii se îngrămădesc prin cămări, mai ales cu făină ungurească, care e peste tot. Ia te uită, ungurii au făină de dat! După o săptămână ordonanța e anulată, s-a descoperit că de fapt avem grâu destul, cine știe pe unde era dosit, putem exporta biscuiți. Ce ușurare! Nu știu ce o să facem cu toată făina cumpărată, că este și pâine din belșug în toate magazinele.

Ordonanță de război. Poliția va umbla din casă în casă să livreze lumina sfântă. Mă întreb cum e posibil așa ceva. Sunt doar câțiva polițiști și milioane de oameni. Președintele spune „Stati în casă sau o să muriți”. Ministrul de interne spune că putem ieși să îi întâmpinăm pe polițiștii ce poartă torța. După o zi se anulează, se reajustează. Cei ce vor împărți sfințenia vor fi voluntari de la biserică, care o vor da asociației de locatari, care o va distribui oamenilor din bloc.  Mare organizare, mare. Se știe că nu suntem buni la organizare. Neam latin, de. N-avem disciplina nordicilor. Asta nu ne oprește să credem că în două zile o mare rețea de distribuție se va întinde pe tot cuprinsul țării. Pâinea tăiată de mâini străine, împachetată de alte mâini, transportată și împărțită de altele și altele. Mai știi?! Poate nici un virus nu va supraviețui pe coaja ei dulce, pentru că e sfințită. Nu reușesc să înțeleg dacă nu suntem cu toții idioți din basmul „Hainele cele noi ale împăratului”. El umbla gol pușcă, crezând că e purtătorul avangardist al modei, toți îl lăudau ce minunate haine are. Absolut similar, din punctul meu de vedere.

Realizez brusc de unde îmi vine spiritul permanent de contradicție și neîncrederea profundă care mă stăpânește. Când asta îți face statul, nu e de mirare că oamenii circulă nepăsători prin piețe și supermaketuri, că ajung să facă exact invers, de parcă le-ar fi contorsionate comenzile, pe acolo, prin măruntaiele creierului. „Stați în casă” înseamnă „Hai afara” și viceversa.

Cum ai putea fi altfel pe aceste meleaguri bântuite medieval de demonul îndoielii?! Ai un antrenament de zeci de ani, te-ai obișnuit deja să nu ai încredere în stat, statul nu funcționează aici, între deal și vale. Statul eliberează violatori, închide spitale sau le lasă în paragină, statul acesta își lasă profesorii să se îmbrace de la second și îi ceartă public, după ce i-a ascultat agresiv pe la uși cu echipe de filmare. Statul acesta nu e în stare să își construiască un sistem eficient de irigare pentru a-și salva recoltele, deși deține tehnologie 5G. Un stat care nu are oameni să își ridice șoselele din praf și să își recolteze roșiile, dar trimite mii de oameni în alte țări. Avioanele nu mai zboară, dar totuși zboară. Diaspora e minunată, diaspora e oribilă. Să vina înapoi, dar să plece odată!

Și peste toate, primari care îngenunchează în stradă ostentativ credincioși, având grijă să fie filmați, miniștri care vorbesc despre cât de esențial e Dumnezeu în viața acestei nații, vorbesc sub ochii noștri, ai tuturora, care știm cât de esențial e în viața lor. Îi vedem atât de clar cum respectă legile sacre. Nu minți, nu fura, nu înșela. Despre ei e vorba. Știm asta pentru că se bat cu pumnii în piept. Nici un bogat nu va păși în Împărăția Lui. Ei toți sunt săraci lipiți. Și primarul care îngenunchează și ministrul care rupe izolarea la domiciliu pentru ca oamenii să fie binecuvântați cu lumină. Nu am încredere în credința lor. Se prefac. Prefăcătoria e desenată cu tușe atât de groase pe fața lor, încât par niște marionete fără viață, bolborosind chestii incerte de care ei înșiși se îndoiesc atât de tare, încât a doua zi le schimbă. Sfoara i-a tras în altă parte. Sănătatea poporului?! Bunăstarea lui?! Alegerile?!  Nici ei nu știu. Poporul acesta e atât de sălbatic și de necăjit, încât poți să-i bagi religie cu lingura pe gât și o să suspine fericit, uitând ce puțină lumină e în jurul lui.

Sunt profund tulbure, dar un lucru știu sigur. Nu am încredere. Neîncrederea mea a fost construită cu grijă, an după an, vârstă după vârstă, decret după decret. Ca o fortăreață menită să-mi salveze viața. Nu am încredere nici când trec strada, pe trecerea de pietoni, cu semaforul verde. În orașul acesta au murit mulți oameni pe trecerile de pietoni. E un oraș mic și pașnic, dar acest gen de crime e frecvent. Așa că stau la distanță de bordură (uneori mașinile au intrat pe trotuar și au dărâmat inclusiv stâlpii de curent, chiar în centrul civic), stau și aștept culoarea verde și apoi, ca un războinic încercat, trec strada, aproape în fugă, uitându-mă continuu stânga-dreapta să văd eventualul șofer nebun care vine cu viteză și are ca unic scop să îmi curme definitiv firul. Așa se traversează în România, prevăzător. Cu sănătoasă spaimă existențială. 

Nu am încredere la cumpărături când sunt înșirate toate produsele pe bonul kilometric. Stau și verific, dacă m-au înșelat?! Dacă m-au înșelat cu 3 lei?! Nu se admite așa ceva.

Nu am încredere că o să îmi primesc pensia când va fi să fie pentru că de zeci de ani se spune că nu mai sunt oameni în țara asta care să muncească, că nu sunt destui, oricum. E clar, chiar dacă eu am muncit, voi fi bătrână în curând și muritoare de foame. La pensie (pe care probabil nu o s-o primesc), voi intra în categoria cea mai batjocorită a acestei țări. Din doamnă o să devin babă. Prevăzătoare, m-am înscris la pilonul II și ce să vezi, statul a atentat la el, gata să îmi distrugă micile economii. Jalnice, dar gata să dispară și alea. Încă nu au fost subtilizate, în curând probabil. La o nouă criză. Și dacă nici asta nu e criză!

Nu am încredere în oameni. De-a lungul vieții am fost fraierită de atâtea ori, încât mă mir eu însămi cât sunt de idioată. E de ajuns ca cineva să îmi spună că nu are, iar eu sar să îi dau. Una sau alta. Apoi descopăr cum râde în barbă și cum își flutură pe sub nasul meu tot ce are. Și are, dom’le, nu glumă! Iar eu tot așa rămân. Fraieră. Săracă. Numai pentru că nu vreau să trag linie și aici. De câte ori am fost păcălită am vrut să mă schimb, întreaga mea ființă rațională se revolta pe altarul neîncrederii. Mă avertiza. Să nu cred. Cu majuscule. Am luptat din răsputeri cu tăișul propriei lucidități. Pentru că aici nu-mi era în pericol viața, ca la trecerea străzii. Doar buzunarul și stima de sine. Dacă dau peste cineva care chiar are nevoie de ajutor?! Și atunci cum aș putea să nedreptățesc pe cineva onest? Mai bine fraieră. Încă o dată și încă o dată. Și mereu.

Nu am încredere că cel mai bun o să ia postul. Știți cu toții despre ce vorbesc.

Nu am încredere că sunt iubită. De atâtea ori greșesc, sunt atât de imperfectă și am fost învățată că trebuie să meriți ceea ce ți se întâmplă. Trebuie să lupți până la sânge ca să meriți. Să-ți șiroiască sângele din pumni și din suflet. Și sunt sigură că eu nu merit.

Nu am încredere în șosele, în spitale și doctori, în sistemul școlar.

Nu am încredere în legile statului, în polițiști. Nu, nici în președinte. Care stă acolo, ca un profesor țeapăn, plictisit și plictisitor, dojenindu-și clasa. Noi toți suntem elevii lui, neegali cu el, în mod evident. Nu mai sunt elevă demult, mă descurc singură. E evident, după tonalitatea discursului si după repetițiile înfiorător repetate că nici el nu are încredere în deșteptăciunea poporului român. Îi mai dă cu statul în casă, apoi cu amenințările, uneori scapă frâiele și ajunge la ce-l interesează cu adevărat, îi ceartă pe politicieni. Alți elevi.

Mai nou nu mai am încredere nici în vreme. A luat-o razna de tot.

Mă simt ca un șoarece de câmp, fugind înspăimântat din tufă în tufă, în zig-zag, gata să fie atacat din toate părțile. Vulturii de sus, șerpii de jos, lupii, vulpile, insectele veninoase, toate sunt gata să îmi curme fuga. E un exercițiu de o viață.

Cum o fi să trăiești într-un stat în care ai încredere?! Nici nu-mi pot imagina. Mi-e frică chiar și de acest exercițiu de imaginație. Să ai încredere că, dacă ajungi la spital ești tratat cu profesionalism și respect, să ai  încredere că șoferii nu te vor omorî pe trecerea de pietoni și nici în trafic, în timp ce tu circuli regulamentar cu viteză redusă. Să știi că legile sunt respectate, că poliția te ajută. Că te amendează numai dacă ai greșit cu adevărat. Nu pentru că nu ai scris ora de întoarcere de la câmp, după o zi de muncă istovitoare. Că îți vei primi pensia și vei fi susținut la greu de brațele demne de încredere ale Statului. Că vei reuși să rămâi în echilibru fundamental, că ai această autostradă modernă, netedă și lucioasă, cu patru benzi, pe care poți merge fluierând până la capăt.

Nu am încredere în nimeni și în nimic. Doar în mine. O să mă descurc eu cumva. De o viață exersez descurcatul pe cont propriu.

Lupt pe ultima redută aici. Doar eu și familia mea. Suntem o insuliță mică de încredere în oceanul de neîncredere palpabilă, vâscoasă. Vă dați seama?! Suntem o țară de mici insulițe plutind în derivă.

În piețele și supermarketurile pline de oameni, cu sau fără mască, dar înghesuindu-se ca vitele la tăiere eu văd doar insule de neîncredere, atât de mici încât, conform legilor entropiei universale, sunt atrase una de alta până la ciocnire, până la anihilare. Haosul e religia noastră.

Simt că trebuie să fac ceva. Trebuie să calc pe pământ solid. Nu mai pot să mă sufoc în nisipurile mișcătoare ale neîncrederii. Nu mai pot trăi cu groaza că statul o să-mi vină de hac. Într-un fel sau altul. Nu mai pot să fiu doar o insulă. Limitată. Înspăimântată. Colectând haos din haos.

Nu mai pot și gata. Vreau Lumină!

Cu mult timp în urmă sau foarte curând

Prima călătorie la Londra- 2010

17  iulie

Am plecat cu Emil care a exagerat cu zelul (sau cu dorința nemărturisită de a scăpa de noi) și am ajuns la 3 dimineața la Timișoara. Numai cu patru ore mai repede. Aeroport mititel, plin de tineri (aș zice hipioți), care stau întinși pe jos(!) și dorm. Spectacol total neașteptat pentru noi, emoționați de primul zbor al familiei. Tinereii tolăniți prin toate colțurile par toți megarăciți, căci strănută ca apucații - oare au gripă porcină?? E gripa anului, în fiecare an avem alt model.

Avion roz, drăguțel, îmi leg centura și cad în somn, cu gura deschisă- în poza lui Cristi arăt ca o babă veritabilă, măcar sunt o babă care își face somnul de frumusețe. Alex sforăie și el, Cri ne face poze și ne păzește, ca întotdeauna în viitor.

London, în nori, în ploaie, câte un pic de soare, gri cețos peste tot, frumos. Aer limpede, spălat de ploaie, proaspăt, cu iz de apă, cu iz de ocean. Totul e curat, fără urmă de praf, pubelele strălucesc nou-nouțe, septice și vesele. 

Simt că sunt acasă, în sfârșit acasă, ce senzație ciudată de regăsire, de plăcere! Atmosfera e veche, prietenoasă, calmă, atât de civilizată încât simt că am fost proiectată în viitor. Am mai fost aici, e scris în genele mele, căci recunosc totul la un nivel ancestral. Londra e un amestec indefinibil de trecut gotic și modernism șocant. Cel puțin pentru noi.

Cazare în viteză, exact în buricul târgului și la drum. Primul obiectiv de pe lista mea prețioasă la care am muncit un an de zile e pe malul Tamisei. Coada pare infernal de lungă, ca un uriaș aligator gata să te înghită, mai că vrem să renunțăm, dar ne așezăm râzând în rând și descoperim una din minunile  Angliei. Cozile sunt ceva ultrarapid și organizat, se împuținează văzând cu ochii și te distrează prin marea diversitate umană. Aproape într-o clipă, o clipă uitată de timp, suntem în London Eye, deasupra Tamisei, plouă din nou, e fermecător de ciudat, să le vezi pe toate de sus, deasupra fluviului cenușiu de plumb, care curge greoi și măreț în ploaie. Nu bem șampanie, ca în pozele din reclame, dar călătoria în sine e spumoasă și efervescentă. Ce minuni ni se întâmplă și nouă, drăguții provinciali de sub munte.

Trecem în pas de plimbare pe lângă Big Ben, Westminster Abbey, cu toate zorzoanele lor gotice, nu pot să mă limpezesc din aura de extraordinar care înfășoară totul, sunt în realitatea proprie sau mă uit la televizor?!

Cristi fotografiază de zor, și-a găsit locuința undeva pe malul Tamisei, cu șlepurile alunecând încoace și-ncolo, cu un peisaj futurist în față, încadrat de nobila atmosferă englezească. Suntem în plină călătorie în timp.  În viitor? În trecut?!

“Uite-l pe Ciurcil”, strigă Cri fericit, pronunțând exact cum se scrie, în timp ce fuge până aproape de statuie să îl fotografieze pe mărețul om. Să-l pipăie. Ce treabă are el cu Churchil, nu știu. Dar așa e Cristi.

Ce zi minunată! Ne oprim într-un pub cu atmosferă, “The Albert”, dar voi descoperi curând că toate puburile englezești sunt neapărat cu atmosferă.  Mă gândesc serios cum să fac să trec prin cât mai multe. Cri savurează primul Guiness, Alex “the pie of the day”, plăcintă cu mere și sos de vanilie, clasificată ca fiind doar bună! Are el niște standarde înalte formate la mămuca lui acasă. Brioșe peste tot, așa că mă îndop, brioșe cu ciocolată să-nnebunesti!

Intrăm într-o patiserie cu sandvișuri, plăcinte, mă mir țărănește în frumoasa limbă românească:”Ce pită! Ce plăcinte! Mamăăă! Ce arome!”. Convinsă că nimeni nu pricepe. De, nu am prea ieșit în lume până acum. Singurul client începe să râdă și ne salută. E român! Încremenesc. Ne salută și cele două vânzătoare. Românce și ele, bineînțeles. Aoleuuuu! M-am făcut deja de râs. Se pare că eu tot eu, oriunde.

Pe pod vânzători ambulanți, prăjesc alune în caramel. Hot dog și ceapă. Oare tot de-ai noștri?!

Cristi arată categoric a turist, poate fi identificat de la mare distanță, ceea ce e bine, nu ne pierdem. Are o bluză portocalie, peste cămașa albastră, cu ditamai aparatul de fotografiat spânzurat de gât. Ce vrei mai mult?! 

Clădirile sunt frumoase de nedescris. 

Am umblat ca nebunii, zeci de kilometri, suntem cei mai sârguincioși turiști, nu vrem să ratăm nimic. Și avem numai șapte zile. Cam epuizați, dupa noaptea petrecută pe drum si după ziua londoneză, ne târâm spre Victoria. Pe drum, o izbucnire de violență. Trei tineri sunt realmente aruncați de bodyguarzi în stradă. Cu țipete, bătăi. Eu și Cristi, provinciali pașnici, grăbim pasul, spre fugă, gata de supraviețuire, vorbim aici de fuga în galop, la care eram gata să ne întrecem, când vedem că Alex nu-i. Sfinte! Am pierdut copchilu’ în zona de război. Ce părinți denaturați! Dar uite-l! Merge la fel de senin, netulburat în calmul lui englezesc, cu vânzoleala de animale turbate la juma’ de metru în spatele lui. Îl înfășcăm, aoleu, lordul nostru nu are activate instinctele de supraviețuire! Snobismul clasei, probabil. Mai repede, mai repede! Culmea. E revoltat. Nu înțelege ce atâta spaimă.  Se scutură de mâinile noastre, “Ce tragem așa de el?!”

Să ne revenim, ne aprovizionăm cu donuts-uri delicioase, sandvișuri de toate felurile, niciodată nu vom mai mânca atâtea sandvișuri ca în această primă călătorie londoneză.  13 ore de mers. Ne felicităm reciproc.

 Camera  pe care am rezervat-o la Huttons Hotel e mică, mică drăgălașă. Păcat că nu e și prețul la fel de mititel. Aproape m-a băgat în faliment. Pășim cu grijă, ciocnindu-ne unii de alții. Cristi face duș în cutiuța minusculă rezervată acestui scop, se aude o bufnitură. I-a căzut dușul. Iese: “Toate-s de pigmei aici. Parcă-i baia din avion. Alex, nu încerca să te miști, că pică toate.”

Cri privește amuzat cum îmi trec în revistă suvenirurile: “Să vezi cât or cântări la aeroport. Numai turnuri și turnulețe și cutiuțe. Și asta e numai după prima zi! Nu ai zis că hotelul te-a secat de bani?!”. 

Mâncăm sandvișuri delicioase cu somon, șuncă afumată și cheddar, cu pui fript, ciocolățele și brioșe. Cădem lați. Londra asta e cu impact major.

 18 iulie

 Ne trezim la 6.

 Li (deschizând ochii dis-de-dimineață, nerăbdătoare): -Ce s-a mai întâmplat?

 Cri, din geam, unde stă de cine știe când (probabil de la 5 dimineața, că așa e el, pasăre de dimineață): -A plouat.

 Li (sărind drept în fund și dând un strigăt indian de luptă, destinat pruncului, care încă doarme): Hai, Ale odată, ne-așteaptă Londra! Nu știu cum poți să dormi atâta!

Cri: Da, te-așteaptă regina în poartă. Se uită după Lili, care-ntârzie. Ia te uită, face el descoperiri în cameră, ăsta e un geam, care e și ușă de balcon. E bine că ne-au dat cămăruța-piticot la etajul 1, că avem și balcon și pomișori ( e adevărat că-s de plastic!)

Ale (grumpy, dar și stupefiat): -Ai ieșit la bustul gol în mijlocul Londrei?!?! Hai, măi tată, înțeleg că ești mascul Alpha, dar totuși, nu e Petroșani! Plus că arăți ca un ursuleț, asta în caz că te-ai crezut lup feroce.

Cri, hotărât, luându-și bluza portocalie: -Hai să ieșim. Pe mine mă recunoști din prima. După culori. Îs tot alea de ieri.

Micul dejun: scrambled eggs, sausages, beans. Cri mănâncă cu poftă, ca un adevărat lonean ce este, cu teamă să nu rămână cumva fără. Lili, mai delicată, învârte încetișor prin fasole și ronțăie pâine prăjită cu dulceață. “Cârnații sunt înfiorători”, decretează ea spre fericirea lui Cristinel care îi mută imediat în farfuria lui. 

Suntem în față la Buckingham Palace. Urmăm programul. Te pui cu organizarea mea feroce?! Mai este până la defilarea gărzii și poporul se tot adună. Cristi e agățat de gard cu o mână, manevrând aparatul foto cu cealaltă, sufocat și abil.

 Li: -Uite la Cristinelu’, ce se luptă! 

 Cri ( amenințător): -Vrei să mă las?

 Li: Nu, nu doamne ferește.  De cine mă mai țin eu?! Cine mai face poze prețioase?!

Înghesuiala e tot mai cosmopolită. Francezi, italieni, chinezi, români. Sosesc trupele, cu mare tam-tam, mișcări precise, fanfară, strigătul de luptă cu ecou:”Buckingham Palace Detachment!” Mor de plăcere. Rânjetul mi s-a lipit de urechi. 

Vântul le flutură căciulile imense din blană de urs. În fața splendorii palatului, norii-spumă de frișcă se aleargă pe albastrul cerului, roșul și negrul costumelor se amestecă cu muzica de fanfară. “Măreț”, conchid fericită. Dar ce muzică se aude??!! Cristinelu’ ciulește încântat urechile. Alex identifică fericit: “Pantera roz!”. Cristi ascultă cu nesaț. “Dallas”, spune el și începe să strălucească ca un pom de Crăciun. Sunt filmele lui preferate.“Rocky Balboa”. Umor englezesc. Spectacolul se termină în oftatul nostru colectiv de mulțumire. Așa se trăiește. În acest moment, trăirea e cu majuscule, galopând fermecată prin clipele noastre împreună.

Ce urmează?? După atâta măreție, hai și niște chestii acvatice. London Aquarium. Aceleași cozi uimitoare, ce înaintează extrem de repede, răstimp în care studiez uimită cum  activitatea e reglată și controlată de oamenii destinați exact acestui scop. Mă gândesc care o fi numele jobului. Supraveghetor de coadă. Dragon rider!

Acvariul e uimitor. Sticle ovale, uriașe, tunel de sticlă, rechini mișunând sub picioarele tale, atât de realist, încât picioarele îmi tremură pe sticla subțire care mă desparte de moartea prin înecare, plus înfulecare de către rechini. Ideea de rechini e suportabilă, ideea de rechini plus apă e mai mult decât pot îndura. Cei doi Alpha mă privesc cu milă. Figuri aztece în acvarii interioare uriașe. Nu mi-am putut imagina așa ceva!

Mâncăm la chinezi. 7 lire de persoană. Eat as much as you can. Ioi! Noi putem mult! Așa că băgăm. Tăieței, sosuri, rondele de ceapă, picanterii. “Chinezii ăștia sunt grozavi! Să nu uităm greșeala zilei, pe care cine a făcut-o?! Liliuca, of course, sărăcuța de ea. Înghețată de 15 lire.  S-a  trezit în fata standului de înghețată și a început să comande. Și nu se mai oprea, văzând cutiuțele mititele. Ca volum, nu ca preț”. Ha! Retroactiv analizând, nu s-a dovedit nici pe jumătate la fel de bună ca înghețata italiană ce va fi mâncată în viitor, cu doar 4 euro.

Luăm cu dezinvoltură un feribot spre London Bridge. Suntem un trio imbatabil. Ne descurcăm în orice situație. Vaporașul brăzdeaza apele Tamisei cu viteză, înșirând ca pe ață castele, palate, turnuri futuriste sub formă de cioburi, un ansamblu fermecător care mă face să mă pișc ca să mă trezesc. Nu, nu sunt în plin imaginar. Chiar sunt aici. Unde am visat o viață să fiu.

Din nou la coadă. London Dungeon. Nici mai mult, nici mai puțin de 75 minute! Dar ce nu face turistu’ devotat pentru puțină distracție. Subteranele Londrei sunt excelent construite, de-a dreptul macabru. Un realism creepy. London’s plague. Rats. La un moment dat era să călcăm pe șoriceii care mișunau pe lângă picioarele noastre. Lost souls. Jack the Ripper. Sweeney Todd. Mergem pe apă, într-un fel de barcă trenuleț. Beznă, urlete. London’s burning. Fum. Flăcări, țipete, suntem în fața călăului, cădem în gol. Urlăm. Chirurgie de începuturi. Sânge peste tot. Urlăm din nou încercând să ne ștergem sângele de pe față, care din fericire se dovedește a fi apă. Abia mai respirăm de atâta adrenalină.

În camera de tortură stăm grămădiți cu călăul în fața noastră. Nu putem să ne împiedicam să simțim niscaiva fiori de groază și de empatie cu victimele trecutului. Călăul are un cămeșoi alb larg, pătat cu sânge. Se uita de jur împrejur, vorbește. Se îndreaptă spre Alex. Ha, îl alege! Bestial! “How do you feel?”. Alex, spontan de-a dreptul”I don’t feel lucky!” “But you are, because I’m choosing her!” Și mă ia pe mine, nenorocitul, bastardul! Pe mine! Pe mine, nevinovata! Ăștia doi s-au vorbit! Mă așază pe scaunul de tortură și toată lumea mă aclamă “Hi, Lily!”. Călăul înșfacă un clește uriaș și mă anunță că mă va lăsa fără prețioasa limbă. Țip artistic. Toată lumea râde. Poate trebuia să mă fac actriță. Rolul ăsta mi-a plăcut. Hm. Bună treabă.

Wow! Englezii ăștia se pricep la distracție sinistră. Ieșim, răsuflând ușurați și râzând de pozele cu noi în cădere. Lili urlând cu gura larg deschisă, Cristi în șoc, oripilat, Alex în plin coșmar, cu ochii holbați și răcnetul mut pe care îl practică de pe când era bebe. Să nu uităm de tipa paranoică, căreia i-am atins de trei ori poșeta, atingeri ca niste adieri, că dădeam din mâini de atâta entuziasm și era înghesuială la coadă și a sărit că arsă, crezând că vreau să o jefuiesc. A treia oară, i-am aruncat un “You are too scared”, milos și superior. Alex nu a pierdut prilejul să exclame, atotștiutor:”Femeile!”

Suntem rupți de oboseală, după asemenea senzații nemaitrăite și nemaivăzute. În orășelul nostru cel mai interesant lucru pe care îl poți face e să stai pe o bancă în parc. Terminați emoțional și pulverizați fizic, stăm că prostiți într-o statie de autobuz. Ca prostiți sau ca proștii. Nu ne-am lămurit încă. Așteptăm să vină autobuzul potrivit. Dar nu știm care e acela. Cristi nu mai poate interpreta harta detaliată de pe peretele stației, privește în gol, catatonic, eu și Alex nu mai putem deschide gura pentru a vorbi nițică engleză și a întreba pe cineva ce mama naibii să facem, cum ajungem înapoi în Victoria Station. Ne uităm acuzator unul la altul, fiecare considerând că a făcut destul pentru binele familiei. E rândul celuilalt, nu se știe care. Adio trio imbatabil! După vreo 10 minute de tăcere și nenumărate autobuze care au oprit și au plecat, îmi revin un pic din starea cataleptica și întreb pe cineva ce și cum. Urcăm, slavă domnului!

Ale, comentând ulterior, revoltat: -Nu-i adevărat! Eu am întrebat! Avem de-a face cu o deturnare a adevărului strigătoare la cer, se vede că e jurnalul lui silly mum! Că de scriem și noi, ies trei povesti diferite!

Li, cu un zâmbet superior, dar uitând să vorbească cât de cât academic: - Ce, mă!  Cristi stătea ca o statuie de sare și nu  mai reacționa în nici un fel. Nici măcar nu mai vedea liniile de pe hartă! Ce să le mai și înțeleagă! Iar tu nu mai puteai articula nici măcar un scheunat!

Cri, în contraatac: -Păi da, ea cu papucii ei scârțâitori voia să meargă pe jooos! Auzi?! Pe jos! 20  kilometri! Normal că eram șocat!

Li, văzând cum fiul ei cel prețios o privește acuzator, recunoaște învinsă: - Bine, bine, admit, Alex a întrebat întâi, e Alex Întâiul care a deschis gura și ne-a salvat din stația de autobuz unde eram cataleptici. Dar și eu eram gata să o fac. Că îmi revenisem.

-Să gustăm ceva dulce de aici, de la Cristi de la butic! Cristi’s minimarket. Diplomat, Cri trage sertarul noptierei, unde a îngrămădit și depozitat toate dulciurile pe care le-a întâlnit în cale. Asta după ce s-a îndopat la micul dejun cu zeci de ouă și fasole.

Duminică.

Ale, deschide alene ochii și rămâne din nou holbat la tată-său care e, normal, în geam, tot fără tricou, de, ca omu’ dimineața: - Iar ești gol, mă?!

Cri, fericit: -Rocky!

Descoperim, de-a dreptul stupefiați de prostia noastră că avem stație de autobuz chiar în fața hotelului. Ooo, deci nu mai trebuie să mergem pe jos zeci de kilometri. Mare minune! În Londra există transport public! Măi, să vezi! Există și metrou, dar pe acela nu-l vom folosi în această călătorie. Ni se pare prea înspăimântător.

Fiindcă nu am mai mers pe jos, ca nebunii, British Museum ni se pare măreț, cum îl privim așa, cu forțe nealterate. Ne minunăm țărănește la Piatra  din Rosetta, la capul lui Ramses, statui peste statui, samurai, egipteni. Începem să obosim, să căutăm băncile, atâta cultură e copleșitoare. Aici îți trebuie săptămâni. Ajunge! Suntem doar niste bieți petroșăneni.

Încercând să alternăm zonele, cultură, non-cultură ne hotărâm să evadăm la toaletă. E coadă. Of course. Începem să ne obișnuim. O singura coadă. Alex stă, stă... Influențat de atmosfera civilizată ce-l împresoară se lasă depășit de ladies, mânca-l-ar mama de civilizat, gentleman în toată regula, ah, ce bine l-am educat! Sunt mândră de el. Probabil speră că doamnele se vor termina în cele din urmă și va ajunge și el înăuntru. După minute întregi, începe să se simtă ca un fraier și se enervează progresiv. Asta până apare Cristinelu’, ușurat, el s-a dus tot înainte, că prea îl mâna din urmă. Și zice, nonșalant:”Sunt două uși acolo în față. Pe una scrie Ladies, Pe una Gents!” Lui Ale îi pică fața. A fost gentleman degeaba.

De adio sau de bucurie că am scăpat de la British Museum, îmi cumpăr o mică pisică egipteană, cam scumpă după opinia lui Cristi, dar ce știe el, am carduri! După London, potopul!

După ce colindăm tot Soho, prin Picadilly Circus, Trafalguar Square, și umblăm iar ca nebunii de colo până colo, încercând să absorbim cât mai multă frumusețe și măreție, ni se face foame și descoperim “The Sherlock Holmes Pub”. Ah, ce minunăție. Lăsăm vreo 40  lire, dar simțim că a meritat fiecare penny. Bem până și bere cu același nume în atmosfera fermecătoare a pub-ului. Totul are un farmec nespus pentru noi, cum suntem pentru prima oară ieșiți în lume. Și punctul culminant, în fața căruia nu mă mai pot opri din Ah-uri și Oh-uri e desertul, “Chocolate sponge pudding with custard!” Oh, God! Îl mâncăm cu lingura, dintr-o farfurie adâncă, țărănească. Plec furând un meniu, în stil romănesc. Nu de alta, dar vreau să mă încânt și în orășelul de baștină, uitându-mă peste numele minunatelor mâncăruri.

Trecem printr-un parc. O formatie cântă de dragul cântatului, oamenii stau în șezlonguri de dragul statului, unii dorm. Pur și simplu. Ne așezăm și noi, luând exemplu și învățând în fiecare clipă cum frumos se trăiește. Plin, deplin, armonios în tot și în toate.

Li( admirând ținuta mândră și tropotitoare a polițiștilor călare, aflați în tot locul): -Eu vreau să mă fac polițist londonez, să călăresc prin tot orașul. Ce frumos, să călărești prin Londra!

Cri, căutând o variantă mai bună: -Eu vreau să mă fac veveriță și să mă hrănească toți.

Ale, care știe el ce vrea, dar nu spune la toată lumea, ca alții: -Vezi, dacă aveai niste semințe, hrăneai și tu rațele.

Cri: -Aruncă-le niște suc! Vezi, de-aia nu am vrut să fiu rață!

Ne urnim cu greu din faza meditativă și mai tragem o raită pe malul Tamisei. Plimbare teribil de frumoasă. Aer de promenadă, mimi, regi și regine argintii, o vrăjitoare, dansatori, magicieni, un întreg spectacol, nu știi încotro să te uiți, timpul curge încântator, între castele și big-ben-uri, șlepuri, muzică de flașnetă, nori alergându-se peste apele bătrâne și noi, între o frumusețe și alta, cu sufletul îmbătat de armonie. Copaci cu trunchiurile îmbrăcate în alb și roșu, ciuperci uriașe presărate de-a lungul fluviului atemporal, într-un uriaș proiect de artă, chinezei copilași delicioși, fetițe negruțe cu codițe împletite și vată de zahăr roz, poduri suspendate între hiperbole moderniste și ornamente gotice. Topiți de plăcere ajungem la Imax, cel mai mare ecran din Europa. Dezamăgire, biletele la Harry Potter sunt sold out! Nooo! Dar ne reorientăm rapid și luăm pentru miercuri dimineața. Încă suntem aici, ce ușurare!

Noi, sărmane făpturi fară minte am crezut că e ca la Petroșani, mergi la cinema, iei belet și intri, pardon, nu ca la Petroșani, că acolo nici nu avem cinematograf. Eliminând filmul din program, ne întrebăm ce mai putem face. E duminică după-masa, nu mai putem vizita nimic. Cri, genial ( așa cum e el de obicei), găsește soluția: St.James Park. Uraa! Parcul e de nedescris. Mi-au pierit toate cuvintele. Exclam doar nearticulat, tot felul de onomatopee. Copaci bătrâni, uriași, gazon proaspăt, verde, mărunt și îngrijit, apă curgând într-o lumină stranie, verde-miez de strugure, luminând dinspre înăuntru în afară. Rațe delicioase, grăsunele, mirate și cu aere de bătrânele înțelepte, plin de “papagali englezești”, adică “pigini”, denumiri cristianice obosite. Lili râde isteric, ascuțit la orice, de oboseală dusă dincolo de limitele ei firești.

Ale: - Să nu facem glume prea bune, că dacă râde mama se sperie toți!

Veverițe grațioase, minione, cu cozile arcuite pufos, ronțăind alune din palma trecătorilor, pete de culoare florale pe tot locul. Extraordinar, extraordinar, nu am mai văzut un asemenea parc. Aș putea să locuiesc în el. Din nou pe traseul de-acum cunoscut. Buckingham Palace, Victoria Station. 12 ore de mers astăzi. Iar am uitat de autobuz.

Ajunși la hotel, cu sticla de vin în mână ne strofocăm să îl lămurim pe recepționist că ne trebuie un tirbușon. Pare a fi indian și după vreo zece minute disperate pricepe ce vrem. Ne dă unealta și Cri, plin de importanță dă să-și desfacă prețiosul vin. Dar se oprește brusc. Vinul are capacul înșurubat, nu are nevoie de tirbușon. Bine că nu am cumpărat unul!

Cri(descălțându-se cu oftaturi de om bătrân!): Uite, uite, ce adunați mi-erau ciorapii în vârf. Ce mă băteau! Eu credeam că mă bat adidașii Puma, când colo mă băteau ciorapii made în China!

Cri toarnă în pahare: -Gustă, Lili, că eu nu gust încă. Mi-e frică. La ce superofertă era,”The last bottle!” Almost free! Sânge de bou. Și capac înșurubat, nu dop normal. Nu poate fi decât o eroare regretabilă. Taci, că-i bun!

Răsuflăm ușurați. Ziua se încheie în forfota de ziare. Cristi își caută slujbă în Londra.

Luni

Dimineața. Cobor scările, un hol mic cu două uși. Ce scări înguste au englezii ăștia! Concentrată să nu cad, cu gânduri vorace de Flămânzilă, oare ce voi mânca, sper că nu iar ouă! apăs pe clanță, văd că nu se deschide, mă întorc confuză spre cei doi nemernici Alpha, care se tăvălesc de râs. Aproape se prăbușesc pe scări peste mine, hohotind ca nebunii. Ale nu poate să articuleze sunete, doar îmi indică ușa pe care scrie mare Breakfast. Bineînțeles nu cea pe care am apăsat eu. Probabil eram gata, gata să intru în camera cuiva.

Ne servim plini de entuziasm ouăle și fasolica de fiecare dimineață. Cine mănâncă fasole la micul dejun?! Sfinte! La drum. Azi e ziua cu Madame Tussaud. O încântare! Luminile paparazzilor ne întâmpină cu urale și alte cele. Bineînțeles că nu pricep ce se întâmplă, sunt complet amețită de flash-uri și până îmi explică Alex am depășit zona. Ne tragem în poză. Cu Morgan Freeman, cu Shreck, regina Elisabeta, cu Dalai Lama. Râdem cu gura până la urechi și nu ne mai săturăm, ca niste copii ajunși pe tărâmul minunilor. Trecem prin Scary Room, întuneric, actori care ies brusc din tenebre, îmbrăcați în tot felul de ciudățenii. Bineînțeles că se nimeresc doar la mine, iar eu țip sănătos de fiecare dată. Ne urcăm într-un trenuleț, parcurgem The Spirit of London, superextramirobolant. Trecem pe lângă Shakespeare scriind, Regina Victoria ce soarbe tacticos din ceai, în timp ce revoluția industrială zornăie în jurul ei, perioadă după perioadă, până ajungem în epoca turiștilor și vedem un turist, exact ca noi, în aceeași mașinuță trenuleț în care ne plimbam și noi, frumos. Frumos de frumos. Se pricep englezii mei dragi, încep să îi iert pentru fasolea de dimineața.

Stăm tolăniți în Hyde Park, miroase frumos a iarbă, a copaci, a cer. Cafele la pahar, fierbinți. Moment odihnitor și pășnicos, ne mutăm de pe o bancă pe alta, admirând obosiți fiecare colțișor. Diana’s Memorial, o fetiță înoată prin apă ca un peștișor. E destul de frig, dar nimeni nu-i are treaba. Ne oprim la Lido Cafe, pe malul apei. Băiețică Mohamed hrănește rățuștele, o arăboaică cu ochi frumoși se chinuie să mănânce strecurând câte o îmbucătură pe sub vălul negru ce-i acoperă aproape toată fața. Încerc Chocolate fudge cake. Bună și asta. Fasole, fasole, dar toate prăjiturile sunt pe placul meu. Oare e bine sau e rău? Rose garden. Aranjamente minunate. The Rotten Row, o alee lată pentru cai, incredibil, se văd urme de copite, ah, ce-mi place aici! Alei pentru biciclete, acesta e un parc pentru toți și pentru orice.

Monumente, autobuze roșii, taxiuri negre, un conglomerat cu iz englezesc care îmi rupe inima de plăcere. Vreau să locuiesc aici. Trebuie să mă gândesc serios la asta. O luăm spre hotel. Buticuri, plase, donuts, vin. 11 ore azi. Numai?!

Cei doi masculi prezenți sunt Alpha. Cardul nostru e Alpha. Descoperim că și șamponul din baia minusculă e Alpha. Noroc că eu sunt Mater Imperatrix Dominatrix. Altefel ar deveni plictisitor.

Cri: - Știți ce aștept eu mâine?! Ouăle! Dar mâine le cer boiled. Pronunțat, ca de obicei, exact cum se scrie. Unde o fi învățat omu’ ăsta engleza?

Li: -Eu vreau să le cer banii înapoi pe micul dejun că nu mai vreau ouă! Nu mai pot să le văd în ochi! În fiecare dimineața ouă! Faci icter pe aici.

Cri: - Da, Liliuca mea, faci icter de la ouă, nu de la tonele de prăjituri pe care le devorezi zilnic!

Marți

Plouă. Ne scoală oricum Cri la 7 fără. Așa-i bioritmul lui. Ce dacă umblăm zeci de ore și mii de kilometri?! El se trezește, mama lui, la ora răsăritului. Ne servim ouăle. În aceeași formulă magică. Ce poate fi mai încântător decât încă o dimineață cu ouă, plus fasole!

Ajungem în South Kensington, la Muzeul de Istorie Naturală. Un palat imens, baroc, plin de dinozauri, roci, simulatoare de cutremure, mamifere, un glob uriaș, cât toate etajele, în mijlocul căruia urcăm pe scări rulante, slavă domnului, că dacă trebuia să le urc singură, renunțam. Așa am ajuns, eu, turistul perfect! Ca o cârpă stoarsă.  Pe pereți, uriașe, galaxia, zodiile, ne holbăm răsucindu-ne gâturile să nu pierdem vreun detaliu. O prezentare uimitoare, interactivă, frumos, ne place tuturor. Afară, o cafea și o brioșă să ne mai punem pe picioare și, cel mai important, o bancă. Ploaia ține cu noi și dispare. Urmează Muzeul de Științe, mai putem încă, deși eu realizez chiar de la intrare că sunt complet neinteresată de tot ce e acolo, bine că e gratis. Îi aștept mulțumită la intrare pe cei doi Alpha care au intrat să se îmbuibe cu minunile tehnicii. Stau pe o băncuță, incredibil cum am găsit-o, desi m-aș fi pus și pe jos, după ce am colindat singurul lucru cât de cât interesant din zonă. The Science Shop. Nu că aș fi găsit altceva în afară de trăznăi. Poftim, e singurul loc de unde nu pot să cumpăr nimic!

Luăm masa la o cafenea fancy, unde atâta politețe și stil încep să ne îngrozească, oare cât o să plătim?! Părea o cafenea oarecare, zău, am fost induși în eroare. Chelnerul chiar vine să ne întrebe dacă ne simțim bine și mai dorim ceva. Nu suportă că eu nu beau nimic și mă întreabă daca vreau să îmi aducă apă cu gheață sau fără. Moment în care vrem să o tulim englezește. Cu un mare efort de voință ne adunăm curajul și ne sfătuim ce bacșiș să îi lăsăm. 2 lire ni s-ar părea onorabil. Gata de fugă, studiem șocați nota de plată și vedem că bacșișul e trecut acolo. 5 lire. Nici mai mult, nici mai puțin. Hopa! Așa serviciu, așa bacșiș! Am făcut-o de oaie din nou! Cristi bolborosește ceva despre cum mâncam toți sandvișuri delicioase cu banii ăia, dar își revine când aude care e următorul obiectiv pe listă.

Îl târâm pe Alex la Harrods, care e mai ceva ca British Museum. Pentru unii, nu pentru toți. Ne dăm seama repede că e doar de vizitat, cine are bani să cumpere ceva de acolo?! Ne bucurăm de măreția lui, în afară de Alex care nu înțelege nimic din frumusețea shoppingului vizual, nu are nici un fior de uimire profundă când se uită la o poșetuță banală care costă mii de lire. Multe chestii verzi pe aici, portarii sunt verzi, punguțele sunt verzi, reușim să cumpărăm niste pixuri meseriașe pe care scrie fălos Harrods, cred că-s făcute-n China. Aș mai colinda de colo-colo, verde și eu la față de invidie, vorba vine, dar mutra lui Alex mă convinge să renunț la măreția inutilă și să ies în plină ploaie londoneză. Oricum, simt culoarea revenindu-mi în obraji, odată cu realitatea aerului proaspăt și gratis pentru toți muritorii. Una din umbrelele noastre își dă duhul de atâta folosință, așa că intrăm într-un butic să ne cumpăram alta. Exasperat de intrările mele în shop-uri, Alex se gândește serios dacă îi place sau nu în Anglia. Problema rămâne deschisă, că n-am timp să dezbat cu el. Sunt ocupată cu chestii mai importante. Tre’ să intru într-un nou butic.

Uitând de cele 5 lire risipite cu mofturi englezești gen politețe excesivă și serviciu impecabil, descoperim că în Sloane Square ne așteaptă un pub fain, fain. Ne așezăm la o măsuță în aer liber, că doar nu mai plouă. Deocamdată. Chelnerul turuie și turuie, cu greu îl înțelegem, dar cumva îl convingem să ne aducă prăjituri afară. E bine că el ne pricepe pe noi. Ne savurăm prăjitura, Pudding Caramel ( absolut  gorgeous!) când îl vedem că iar vine spre noi și ne speriem, să vezi că iar încearcă în turuiala lui să ne vâre înăuntru. Plouă deja? Dar zâmbește și ne întreabă cum e vremea în România. E plecat de ceva timp dar în curând merge acasă în vizită. La Buzău. Ha! Poi și ce ne-ai chinuit, frate, să ne convingi ce engleză cockney ai dobândit în 17 ani?!

Stăm la măsuța de fier dantelat, savurăm nobila prăjitură neagră, plutind în sos caramel fierbinte, cu înghețată de vanilie și admirăm priveliștea: clădiri englezești, autobuze englezești, cuvinte englezești, aer englezesc... totul e emblematic. Mă rog, mai puțin chelnerul, dar conchidem fericiți că putem trece peste asta. Suntem în Nirvana. Și ne priește.

Zi bogată, minunată, conchidem pe seară, în timp ce ne ridicam picioarele la orizontală, încercând să ne restabilim circulația.

Cri ( urmărindu-mă, ca într-un studiu clinic, cum  învârt cele trei cutii metalice absolut superbe, bolborosind ceva în barbă. Fac analize profunde cui le fac cadou!): - Îți mai iei și o cutie albastră, Liliuca și dup-aia te holbezi 2 ore la ele. Îți dai seama câte permutări poți face cu 4 cutii?!

Cri( mormăie planuri de viață înainte de a a dormi, doborât de kilometrii parcurși): -Mâine cer 3 ouă, unul fiert, unul prăjit, unul păpăradă. Parcă mi se umflă ficatul deja.

Miercuri

Din nou ouă. Mai nou ne întoarcem în cameră și mai tragem un pui de somn de vreo 15- 20 de minute. Să fie oboseala ficatului hrănit obsesiv cu ouă?! Sau să fie fasolica cu care începem să ne obișnuim?! Nu ne permitem să sărim vreun mic dejun, căci are o calitate indubitabilă. Ține de foame o lungă perioadă de timp. Mai salvăm niște lire. Nu de alta, dar bacșișurile sunt destul de șocante pe aici. Așa că băgăm conștiincioși, gata să vomităm, cârnați, ouă, fasole, o dată și încă o dată. De fiecare dată.

Ne adunăm și pornim cu elan copilăresc spre Harry Potter,”Half-Blood Prince”. După vreo oră și câteva shop-uri ajungem. Acesta e cel mai super extra mirobolant cinema ever. Am vrut să facem poză la Baie, căci era șocant de minunată, am fi acceptat să locuim acolo, ca să avem și noi o locuință în marele oraș, dar Cri s-a rușinat. Ecranul are 26 metri lungime, avem ochelari 3D și experiența e plină de râs și bucurie. Harry și ai lui ne împresoară din toate părțile. Magie adevărată și o engleză frumoasă de o pricepem și noi. Sunt foarte hâhâiți, dar urechea noastră pare să se adapteze. Experiență de nota 10, cădem cu toții de acord.

Cu harta în mână o luăm spre Fifteen, restaurantul lui Jamie, adoratul. Urcăm totuși într-un autobuz că e la cucurigu’n praznic. Șoferul nu are să ne dea rest, vrem să coborâm amărâți, dar ne face semn de grație și ne dă trei belete speciale, for free. Mamma mia! Câtă politețe britanică. Tre’ să mai încercam figura.  Rătăcim pe tot felul de străduțe, GPS-ul încă nu s-a inventat, doar harta pe care o tot răsucim în mână, nu eu, of course, căci n-aș pricepe nimicuța, cei doi Alpha. Suntem într-o Londra mai industrială, freaky-spooky. “Uite”, zice Cristi lehămețit de căutare și de foame, „e vechitura aia!” Și-mi arată intrarea pe care o cunosc deja din cât am studiat pozele. Intru fericită și în extaz la marea întâlnire cu Jamie al meu, pe care îl ador de la prima lui apariție pe ecran. E ora 3:05 p.m. Mâncarea se servește până la ora 3! Să-mi smulg părul din cap. Dacă nu rătăceam atâta pe străzi! Ăștia nu fac nici o excepție, nici măcar pentru un fan leșinat venit taman din Petroșani. Bărbații mei nu mai vorbesc cu mine deocamdată. Sunt muți.  Probabil încearcă să își rețină invectivele. Adevărul e că ni s-au găurit stomacurile de foame. Mâncăm prăjituri și bem bere. Că ce altceva?! Brownie Chocolate cake. Măcar atât. Ardeii iuți atârnă mănunchiuri peste tot. E un fel de bombă ciudată, veche, cu mult lemn, un bucătar face paste pe o masă mare în fața barului, cafeaua e delicios de aromată, frișcă delicioasă, totul face 30 lire! Ioi! O prăjiturică și niste bere! Ioi, ioi! Trattoria italiană, ca la mama acasă. Dar fără mâncare, că e ora 3. Li se dezleagă limba celor doi și se aruncă tot felul de glume sarcastice și injurii la adresa iubitului Jamie.  Le primesc serafic, sufletul mi-e plin de dragoste, nu-mi pasă, mie îmi place foarte mult, mai vreau să vin și altădată. Rămân fan, orice-ar fi! Întotdeauna am fost credincioasă iubirilor mele.

Luăm autobuzul, la fel de flămânzi și ne păcălim și coborâm prea repede. Ei, o luăm la picior, ca de obicei, spun eu încă încărcată de fericirea întâlnirii imaginare cu Jamie. Doar nu o să ne schimbăm obiceiurile după ce am exersat în asemenea hal. Cei doi îmi aruncă niste priviri crunte și se prefac că nu mă cunosc.

După ce mâncăm ceva, cu burta plină, dispoziția lor își revine și îi cuceresc total cu noul obiectiv. Ripley’s Museum. Believe it or not! Ciudățenii. Viței cu două capte, uriași, the mirror maize. Rătăcim de colo colo, căutând ieșirea, râdem și vai de noi. În sfârșit scăpăm, dar ceea ce am văzut ne va rămâne înfipt în creier. A spaimă, a ciudățenie totală.

Oboseală în faza terminală.  Suntem atât de obosiți, încât nici nu ne mai mirăm cum, din nou, chestie de rutină deja, Cristi citește ziarul în limba engleză, căutându-și slujbe pe placul lui. Gen paznic la palat. Neapărat.

Joi

Aici nu ai cum să te plictisești. În orice moment poți găsi ceva extraordinar de făcut. Uneori nu știu cum bietul meu creier mai poate să îndure atâta varietate și provocare. Chiar încep să-mi reevaluez capacitatea de adaptare. Se pare că e mai mare decât credeam. Stima mea de sine crește progresiv cu evoluția de toate soiurile la care mă supune acest extraordinar oraș.

Westminster Abbey. Ca omu’ modest, am intrat întâi eu, că era 15 lire. Și una e să dai 30 la pub, și alta pentru cultură. Dar după numai câțiva pași extaziați pe dalele milenare l-am chemat urgent pe Cri, căci ducă-se lirele pe apa sâmbetei, zău! Ba am plătit urgent și ghidul care îmi susură la ureche niște povești de nedescris. Frumusețe de neimaginat all around. Alex, în spirit de frondă, ca la 18 ani, de! nu a vrut să intre. S-a tolănit pe iarbă în fața catedralei și a rămas cu ochii holbați în soare. Fiecare cu puterile lui magice. Istorie de peste 1000 de ani, statui, mausolee, morminte, tronul pe care s-au incoronat regii Angliei, mormântul Elisabetei I, nu-mi venea să cred că mă aflu chiar acolo, măreața Elisabeta și eu pipăind dalele din jurul ei! Sala cu vitralii, cu stemele și armurile caselor nobiliare, cea mai veche ușă din Anglia, mormintele lui Newton, Darwin. Sfinte! O dală uriașă pe care eram gata să calc, mormântul soldatului necunoscut, așezat laolaltă cu regii și reginele. Absolut memorabil. Trebuie să mai vin, să o iau de la capăt, să stau ore întregi, să savurez această călătorie splendidă în trecut. Lugubru spre fascinant de-a dreptul.

Trecem iar podul. L-aș trece zilnic, atât mi se pare de frumoasă trecerea lui. E cel din dreptul Parlamentului. Pur și simplu aș parcurge doar câte jumătate de metru odată și aș rămâne ore în șir cu ochii pironiți în extaz pe tot felul de frumuseți, în registre diferite, gotic, futurist, natural sau industrial.

Băieții intră la muzeul filmului, eu mă învârt pe la buticuri. Fiecare cu prioritățile lui.  Aici e raiul cumpărăturilor. Cei doi minunați ies un pic dezamăgiți. Nu au reușit să facă poză cu R2D2 sau cum l-o fi chemând. O luăm la picior spre Picadilly Circus și dăm accidental peste simpaticul Sherlock Holmes. Sub formă de pub, of course. Ce fericire! Ne aruncăm rapid în scaune și-mi comand Chocolate Sponge Pudding. Cu cremă de vanilie. E la fel de bună cum îmi aminteam. Logic, a fost acum trei zile, nu acum doi ani.

Cri (sorbind încântat din bere) : -Nu știu ce tot scrie Liliuca acolo, dar eu n-am verificat-o încă. Când m-oi băga cu  pixul roșu!

În Picadilly ne despărțim, spre fericirea lui Alex. El intră la Ice Age 3D, noi, și mai fericiți de libertate ( nu e ușor să stai cu pruncu’ pe cap toată ziua, în timp ce tot bombăne ceva despre părințeii lui iubiți) o luăm agale prin Soho. Cartierul chinezesc e fermecător. Dar ce nu e în această Londra absolut fascinantă?! Amestecul de chinezării și chestii englezești te poartă într-o zonă pe muchie, limita dintre real și fantastic devine foarte transparentă. Restaurantele se înșiră unul după altul, cu rațe rumene atârnând în vitrine, mult roșu, dragoni uriași aurii, chinezi peste tot, frumoși, politicoși. Leicester Square.  Găsim un magazin care ne întâmpină cu brațele deschise, LillyWhites și, scăpați de ochiul critic al odraslei, cumpărăm că nebunii, că doar sunt reduceri! Alex iese râzând de la film, noi râzând de la shopping. Toată lumea happy.

Plouă, dar ploaia londoneză e tare drăguță. Vine și pleacă. În drum spre hotel, mai dăm o raită prin St. James Park.  Fermecător e prea puțin spus. Veverițele aleargă printre picioarele noastre, prietenoase și frumoase, rațele și ele pe acolo, priveliști de neuitat. Se râde în hohote pe seama mea. Ăștia când nu au ce face, râd de mine, cea mai importantă mamă de pe planeta. Zău așa. Cică trăiesc într-o lume paralelă. De exemplu, azi am ieșit din toaleta pub-ului și m-am uitat în colț, unde trebuiau să fie Alex și Cristi, nu i-am mai văzut, ce doamne?! M-am gândit rapid că mă abandonaseră acolo, am dat să ies din pub, când i-am zărit cum îmi fac disperați cu mâna, erau în alt colț, altă masă. Cică singurul meu contact cu realitatea sunt ei, măreții mei masculi Alpha.

Seară dulce în familie, în cutiuța englezească numita cameră de hotel.

Cri: Uite, Li, la știri, vezi chestiile alea, dacă dai de ele, dacă le vezi, alea sunt gripa porcina.

Li ( năucă, ridicând capul din jurnalul ei prețios): Unde? Unde să le văd?!  Normal că acum râd amândoi ca apucații de prostia mea (“ăia” erau microbi, cică).

Cri: Ale, verifică ce a scris, că cine știe!

Vineri

Epuizare tot mai mare, adunată kilometru după kilometru. Vrând să dovedească că îi cedează sistemele, de când tre’ să ne suporte entuziasmul de nestăvilit pentru orice și oricât, pe Alex îl doare gâtul, săracul. A făcut o alergie la mersul pe jos, probabil. După o profundă, matură analiză a diverselor variante, oboseala cruntă care s-a instalat în oasele noastre ne face să luăm totuși autobuzul. Până în Camden Town, unde ne despărțim de Alex, sătul până peste cap de shopping. El vrea să vadă the Emirates Stadium, o chestie extrem de plictisitoare din punctul meu de vedere, care chiar nu înțeleg de ce aș vizita un stadion. Uite ce mulțime strălucitoare de shop-uri pe aici. De grija mea și a posibilelor mele accidente, Cri se sacrifică și vine cu mine. Treaba lui! E o vreme tipică, mai dă câte o rafală, apoi soare strălucitor și triumfător, iar se întunecă și tot așa. Intrăm în Camden Market și hopa! În sfârșit! Țoalele mele mă așteptau acolo, după ce le căutasem prin toată Londra. Am știut imediat că pe acelea le vreau. Uite și poșeta mea. Sunt într-al nouălea cer! Haine în carouri englezești, pe poșetă scrie London. Ce-aș putea să vreau mai mult?! Apare Alex, care e foarte, dar foarte drăguț. A dat 35 de lire pentru o pereche de nădragi Arsenal- Nike, dar nu s-a îndurat să dea 15 lire pentru vizitarea stadionului. Targetul călătoriei lui de unul singur nu a fost atins decât colateral. Hi, hi! Pare să semene cu mămuca lui. Îl băgăm cu forța în cel mai trendy magazin de papuci (al nu știu câtelea, de fapt) și se lasă cu două perechi de adidași pentru cei doi Alpha!  Absolut nemaipomeniți dacă mă întrebați pe mine.

Eu cu Ale stăm cu porumbeii, în timp ce Cristinelu’ studiază un magazin HI-FI. Ne odihnim la soare, cu plasele revărsându-se.

Li( într-un moment de profunzime): Tu ce plan de viață ai?

Ale( ardelenește, molcom) : Să supraviețuiesc. Să nu mă înghită orașul.

Reușim să nimerim camera după ceva timp și Alex rămâne să doarmă. Noi, tineri și neliniștiți, plecăm prin ploaie, oprim la un restaurant mexican, servim nachos, foarte buni, dar hot, nu glumă. Și unde ajungem oare?! La Harrods, bineînțeles. La fel de minunat. Fără Ale să ne bată la cap. Dac-ar ști cu ce ne ocupăm, ce-ar fi la gura lui!!! Oare e normal să-ți fie frică de copchilu’ tău?!

Din cauza mâncării  mexicane, prea picantă pentru stomacul lui sensibil, Cri are nevoie la baie, taman în mijlocul drumului, că iar venim pe jos. Alergăm că disperații spre gara Victoria, că altă idee nu avem, unde ajungem cu Cri în faza terminală, salvat la limită de minunata organizare a gării englezești.

Cri (contorsionându-se, cu aceeași prosteală cu care m-a înnebunit zile întregi, pescuită dintr-un film!) : -Ghearaaa! Vineeee! Cu un ton serios, către mine: “Scrie!”

Pe seara încerc să fac bagajele. Din cauza cumpărăturilor nemăsurate și scăpate de sub control, nu mai încap lucrurile în bagaje. Aoleu! Mă uit disperată la Cri, care, cu marea lui inteligență practică, spune calm: “ Las’ că mai cumpăram și o sacoșă!”. Văleleu!

Sâmbăta

Dimineața cumpărăm sacoșă, taman de lângă Harrods, are magnet zona asta, noroc că Ale încă doarme. Minunată sacoșă, a meritat să fac o grămadă de cumpărături măcar pentru a-mi cumpăra această capodoperă. Ne reîntoarcem la hotel și pornim împreună spre Regent’s Park. Îl conducem pe Alex la Zoo, fiecare cu plăcerile lui, ne plimbăm, mâncam sausages cu mashed potatoes and onion sauce. Delicious. Queen’s Mary gardens sunt glorioase în frumusețea lor. Trandafirii de toate culorile împânzesc aerul cu miresmele lor, încâlcindu-se în frumusețe cu aromele ierbii și ale cerului. Soare, elegant, frumos, nu mai putem de plăcere. Adorm în autobuz, consumată complet de extaz, iar Ale își uită geaca. Cică noi suntem vinovați! Normal! Cine altcineva?! Dormim butucește, eu între doi sforăitori. Noroc că-s ruptă. Mă trezesc în sunetul bomboanelor sfărâmate. Cri mănâncă din buticul lui personal.

Fecare oraș își ia tributul. Barcelona mi-a luat jerseul albastru, Helsinki mi-a luat ochelarii, Londra a răpit geaca neagră a lui Alex, uitată într-un bus roșu.

La aeroport, târând catralioane de bagaje după noi, cam deteriorați de oboseală, ne tot repetăm, ca o litanie vrăjită “Ce vacanță, dom’le, ce vacanță, mon cher! Nota 10 cu steluță!”

Zâmbesc aiuristic, plutind în lumea mea. Îmi fac calculele. Programez următoarea excursie. În Londra mea iubită. Va fi curând, foarte curând. Nu se poate altfel.