Kalimera, Parga!

Viața pe un balcon

Pe balcon, la Maison Hotel, Chalkidonna. Îmi sorb cafeaua si frunzăresc superinteresantul facebuk, filă după filă. Cristi se uită în parcare, la frumoasa lui mașină ciuruită de grindina din Petroșani. Acum e plină de personalitate. Pe meleagurile grecești nu mai e una ca ea!

Lili( încântată de confirmarea facebukiană vizavi de fiul propriu, care e un geamăn absolut perfect din punctul ei de vedere!): - Uite, Cri, zece lucruri pentru care gemenii sunt printre cele mai reușite zodii! Sunt foarte comunicativi, extraordinar de creativi, rapizi…

Cristi: -Rapizi?! Ce?!! Poate la scară planetară, ca geamănul nostru…

Cristi( care se uită cu luneta dupa migranți, cercetând câmpul întins, fir cu fir):- Oare unde sunt?! Că nu văd nici unul!!

Lili ( având problemele ei, complet neinteresată de popoarele migratoare): -Dar nu mă duc să fac jacuzziul ăla odata??!! Să scap de el!

Cristi: -Păi să-l faci, că nu degeaba am plătit o groază de bani aici! Lasă lenea!

Stau în cada uriașă, abia respirând de spuma vălurită, ce mă înfășoară aerat și pufos, înălțându-se până la tavan, și știu că mi-e bine, atât de bine, încât îmi declar ritos ca aceasta e Calea! A mea, bineînțeles. În semiîntunericul băii, tavanul licărește pal și plăcut, o lumină caldă, cu nuanțe de portocaliu și rosu. Îl urmăresc cu privirea, așa cum stau cufundată în alb și apă, îmi pare un drum luminat anume pentru mine, și ajung la geam, complet deschis spre albastrul  vălurit al cerului, scăldat și el în apele serii, cu propriile-i spume călătoare. Respir adânc, încerc să agăț momentul de sufletul meu. Să-l știu pentru totdeauna.

În miez de noapte, tremurând de frig, Cristi se trezește să meargă la baie. În baie, cald, cald ca în sânul lui Avram. În cameră,  răcoare, cum îmi place mie, aerul condiționat funcționează la turație maximă, să nu mă sufoc, doamne ferește, de prea multă căldură grecească. Cumva, cumva se face dimineață.

Cristi( vinețiu și cu nasul înfundat): -Azi noapte, când m-am întors în cameră, am fost izbit în plină figură de aerul polar! Era să țip de groază. Am vrut să mă întorc în baie și să dorm pe dușumea, era așa bine și cald acolo!

Lili:   - Sfinte! De ce nu ai oprit aerul, că am tremurat groaznic toată noaptea! Nu te înțeleg deloc!

Cristi( martir):- Nu am vrut să te trezesc cu piuitul telecomenzii.

Parga. Ne instalăm pe balcon și leșinăm instant în fața peisajului. Marea e o explozie albastră, care ne inundă inima. Suntem fericiți de aproape ne iesim din piele. Mai e putin si ne transformăm în fluturași, păsărele și alte zburătoare. Alături, un cuplu de peste 65. Stau în plin soare, fiecare pe tableta lui. Razele fierbinți ale soarelui nu par să îi deranjeze, dimpotrivă, par să se încarce văzând cu ochii de energie solară. Hello, hello. „Sunt greci”, îmi șoptește Cristi conspirativ, au venit cu o mașina grecească.

„Uite!”, îmi zic eu, „la vârsta asta nu prea mai vorbești mult în cuplu, ce bine că s-au inventat tabletele!”. Cristi se foiește, se codește, și în cele din urma se apucă și-și montează trepiedul, luneta. Mă uit pe furiș la greci, ce or fi zicând?! „ Uite și la ciudatul ăsta!”

Da’ de unde! Nu trec 5 minute și grecul scoate și el un binoclu!

Așa că acum ne binoclăm cu toții la ponton. Believe it or not! O mireasă, blondă, frumoasă, cu cosița împletită face poze artistice cu albastrul de jur împrejurul ei. Dar ce-i cu mirele ei?! Așa ceva, ăsta e morocănos din prima zi!!! Deși e frumușel, comentez eu, cu un ochi lipit de lunetă. Degeaba însă, dacă e așa posomorât! „Fetele astea nu știu să se mărite”, îi comunic lui Cristi plină de înțelepciune maritală. Apoi mă prind. Săracul! Sunt peste 34 de grade și el are pantofi ascuțiți, lucioși. Cămașă, vestă. Vai de capul lui, amărâtul, după ce că se însoară, mai moare și de căldură! Cuplul de alături comentează ceva în greaca lor. Măi, dar peisajul ăsta are de toate! Inclusiv o mireasă!

Cristi:- Starea asta de bine nu-i prea bine!! Cum mai plec eu de aici?! Auzi că în Petroșani plouă!!

E seară. Noi tot pe balcon. S-ar putea să rămânem aici pentru tot restul vacanței. Cei doi greci de alături mă lasă cu gura căscată. Rafinamentul lor întrece orice închipuire. Am fost depășită și copleșită! Nooooo! Mă simt atât de provincială aici, pe malul mării Ionice! Mă simt de din deal și de din vale! Au pus o lumânare să ardă blând în pahar, în mijlocul măsuței. Sorb niște băuturi din pahare frumoase, cu picior, elegante.

Li: - Ce naiba?! Pahare de cristal??!!

Cri: - Dar tu ce-ai adus?
Li:  - Căni de plastic. Portocalii.

Dă-i și râzi! Cristi se prăbușește pe scaun, gata să-și dărâme prețioasa lunetă. Și râde….

Ascult, în liniștea serii, cuvintele celor de alături, care, îmbibați bine de soarele zilei și de licorile din paharele luxoase, vorbesc și vorbesc. Îmi place cum sună greaca asta, atât de plăcută urechilor mele. Dar chiar, de ce îmi place așa de mult?! Brusc, cu ultimul neuron rămas în funcțiune pe perioada vacanței, realizez ceva uimitor. Asta nu e greacă!!!!! E multiubita mea engleză!!!! Jesus!! În ce hal sunt! Toți neuronii mei sunt pe avarie! Ăștia sunt englezi, măi, Cristi, măi! Numai tu ești de vină! Ce mi-ai spus că sunt greci?! Dornici de soare, rafinați și băutori! Definiția englezilor! Or fi închiriat o mașină grecească de la aeroport! Ce înseamnă să crezi tot ce vezi!

Cri:  -Li, vezi ce beznă e încolo? În larg? Dacă te duci și te tot duci, ajungi în Africa!
         Ce-i? De ce râzi?
Li:    -Asta e o realitate geografică, nu?!
Cri( mirat): Normal! Ce-ar putea fi?!
Li:    -Ei, mie mi s-a părut o metaforă!
Cri:  -Tu vezi metafore și în iaurt!!

Li: -Trimite-i lui Alex poza aia frumoasă cu mine! Să se bucure și el ce mamă are! Să le arate prin birou colegilor!

Cri:- Bine că pe mine m-ai trimis în poza aia cu burtă! Las’ că te pozez eu mâine!

Simt, așa topită cum zac în  pacea mea interioara, fără activitate neuronală, că îmi aterizează ceva pe cap. Primul impuls e să arunc cu tableta peste gard ( nume generic pentru balustrada balconului). Cu un efort uriaș de voință financiară, mă controlez, pun încet tableta pe masă și apoi țip!!!

Cri: -Li, tu îmi scoți peri albi! Era să fac infarct. Ce mai e acum?!
Li: - O gânganie!!!!!!
Cri: - Unde?
Li: - În capul meu!
Cri: - Da, da, sigur în cap!

Dimineața, pe balcon. Fiindcă greaca e de fapt engleză, vorbesc cu englezii next door. Pardon, next balcony! Trebuie cumva să mă dau mare cu fiul meu cel nemaipomenit, aflat în țara lor de baștină, așa că le spun că Alex a întrebat din ce zonă sunt, ca să ghicească cum au votat în chestiunea Brexit. El fiind briliant de deștept. Cei doi încep să râdă și spun că sunt din Manchester, dar că unul a votat pro și unul contra. Din biroul lui londonez, Alex decide că soțul a votat pentru ieșire și soția pentru rămânere. Le comunic încântată răspunsurile geniale. Râd cu simpatie și spun că e exact invers! Că ea nu a putut să suporte niciodată UE, dar el era adept! Așa ceva!! Ei, na, tot omul mai greșește.

După vreo două zile, dezgustată, țin în mână cutia uriașă, plină cu prăjituri, adusă de acasă. Nu le-am mâncat. Deloc.

Li( hotărâtă): - Mâine arunc prăjiturile astea, spăl cutia și în ea cumpărăm prăjituri de la Green Bakery!

Cri: - Păi da, că tre’să mâncăm și noi ceva dulce! De când aștept!

Li:  - Mă duc în cameră, mor de somn, e 11 noaptea!
Cri: - Stai aici, poate apare englezu’și înfiripi și tu o conversație! Nu fi sălbatică!!!

Docilă, mă așez și aștept să înfirip conversații noaptea, să nu fiu sălbatică, zău așa. Asta în cazul în care apar englezii de pe la cluburi. Apoi țip iar, puternic și decis.

Cri ( sărind ca ars): - Ce?! Ce e??!!
Li( oripilată): - Uită-te  repede!! Ce am pe gât??
Cri( dezgustat): - Eticheta de la bluză, Lili! Mai bine du-te și te culcă! Că mă omori cu zile!

Luăm micul dejun pe terasa cu vedere uluitoare asupra golfului. Avem atâtea platouri și farfuriuțe în față, că aproape se prăbușesc de pe masă. Mâncăm, nu ne jucăm!

Cri( filozofic): -Suntem un exemplu pentru toți. La noi, micul dejun e cea mai importantă masă a zilei. Fizic, dar și psihic. Că e moca!

În timp ce ne savurăm omleta și dulcețurile, vedem o tinerică pe un acoperiș, adunând nu se știe ce.
Cri( destul de încântat): -Li, când te văd și pe tine așa?
Li( cu gura plină): - Cum?! Zveltă sau pe acoperiș?!

Coborând cele 98 de trepte spre mare, trecem pe lângă mici terase, cochete și pline de flori, unde alți oaspeți ai minunatelor balcoane servesc în tihnă micul dejun.

Li: - Uite, Cri! Feminitatea adevărată nu înseamnă numai bucle și rochițe, ci și să mănânci delicat la micul dejun. Uite la aia, cafea și fructe! Nu ca mine!!

Cri( împăciuitor): -Taci, Li. Poate aia are all inclusive. Toate mesele sunt moca. Tu ai numai una! Faci și tu ce poți.

Un pui de moldovean iese din mare și strigă fericit: „Ce m-am muiet!”
Li: - Are exact accentul celui de la Carla’s Dreams!!
Cri: -Ăla o fi! Pe plajă la Parga!

Pe balcon, din nou.

Li( supărată): -Cum ai putut să îi trimiți poza asta lui Alex?! Arăt ca o balenă în ea!

Cri( neînțelegând sensibilitățile feminine):- Dar tu ești culmea! Numai Rembrandt-uri vrei?! Omu’tre să-și întărească sistemul nervos când îți face ție o poză! Ca mâna e prea sus, că bucla aia de ce flutură!! Doar știi că ești perfectă!

Seara de miercuri. Cocktailuri pe cea mai frumoasă terasă a Greciei, cu soarele apunând după munți, cu marea schimbându-și culorile la nesfârșit. Alunecând toate în cer. Ruinele castelului din Parga se aprind încet în luminițe. Experimentez o amețeală plăcută, dată probabil de culorile lumii.

Li( râzând cristalin, în opinia ei): -Cri, mai bea și tu din paharul meu, că simt că se învârte toată planeta Pământ, cu tot cu castelul medieval.
Cri: -Dă-l încoa, că iar râzi ciudat. Ca la Amsterdam, după biscuiții ceia! Nu pot să beau și eu un cocktail liniștit!

Liniștit, liniștit, dar combinația mirobolantă de ouzo și suc proaspăt de vișine îl impulsionează brusc pe Cristi fanaticul, reactivându-i creativitatea înnăscută. Așa că mă târăște prin toate marketurile în căutarea acelorași ingrediente. Seară de seară degustă diverse cocktailuri în căutarea reiterării minunăției grecești. Pe balcon, din fericire, ca să ne salvăm finanțele. Cel puțin, ce mai avem din ele.

Joi, la plimbărică, pe faleză, printre buticuri, mare și flori. Portocale și lămâi peste tot, ca niște felinare aurii, parfumând aerul cu dungi solare.

Li:   -Parcă mi-ar fi răcoare. Trebuia să-mi iau jerseul meu roșu.
Cri: -Vrei să fug să ți-l aduc?! Urc în goană cele 100 de scărișoare și mor la datorie în ușă!

Plaja din Valtos. Suntem mereu primii, ocupăm ce șezlonguri vrem, grecii sunt ocupați cu zen-ul, vin la plajă după ora 11. Fiecare fir de nisip, fiecare picătură de apă sunt așezate în așa fel încât alcătuiesc o imagine de carte poștală, înfățișând frumusețea de nebiruit a lumii. E plin de englezi, nordici, câțiva români. Familii, copii, oameni de vârstă mijlocie, oameni care au depășit cu mult vârsta admisă pentru soare și plajă. Nu înțeleg nimic din peisajul uman care mi se înfățișează. De ce acești bătrâni, care se clatină pe picioare, stau în soarele arzător grecesc?! Gata să moară în orice clipă. Urmărind plăcerea cu care intră în apa, zveltețea și vigoarea înotului lor, pricep în sfârșit. Și aprob. Preferă să își încerce norocul aici, scăldați în frumusețe, decât acasă, în fața televizorului. Sunt minunați și foarte curajoși. Sunt frumoși.

Zile la rând ne punem în același loc și avem norocul acelorași vecini.

O familie de sârbi, cu două fetițe superbe, de vreo 6-7 ani. Zvârlugi mititele și puternice, adorând apa și țopăind de colo pâna colo cu o veselie contagioasă, râzând în soare, sclipind de fericire. Un tată blând și jucăuș, o mamă ușor obosită, dar neobosită în a le schimba continuu, a le hrăni, tot continuu, zâmbind rar, dar bine. Zâmbetul ei, care apare maxim o dată pe zi, îi luminează toată fața, o face frumoasă de tot, o deschide dinăuntru în afară. Te face să înțelegi de ce fetele ei strălucesc  ca niște giuvaeruri în soare.

O familie de englezi, frumoși și stilați, cu doi băieței nostimi, Michael și Christian. În fiecare zi stau cu ochii închiși, ascultându-i la nesfârșit.  Cu engleza picurând-mi savuros în urechi, alături de freamătul valurilor și de zgomotele surde ale plajei, sunt în Nirvana. Spectacolul uman și cel al naturii sunt desăvârșite în această bulă de soare. După vreo oră, în fiecare zi, englezul îsi aprinde un trabuc. Unul singur. Ritualic. Cu tot dichisul. Apoi își face un selfie cu trabucul. Nu știu dacă e o glumă cu prietenii lui, dar eu mor de râs și de plăcere în sinea mea. Iar Michael, puștiul brunet, îmi dă cea mai tare replică a verii. Metaforă a vacanței mele. După ce își înfulecă rația zilnică de chipsuri și sandvișuri (așa mănîncă englezii!), fuge la apă cu găletușa și se întoarce, privind fericit și grijuliu în găleată. Strigând uimit: „Look! A beach in the bucket!”. Cât de tare! A spus totul.

Perfect, perfect, perfect, mai mult decât perfect.

Scaunul din mijlocul dealului verde

Cercetez încă o dată prognoza meteo. Nu că aș avea deplină încredere, dar genele mele neanderthaliene mă bat la cap subliminal că trebuie să fiu atentă la previziunile de genul acesta. Același lucru de câteva zile. Nu s-a modificat nici măcar cu un strop. 16 grade și posibil cer înnorat. Deocamdată nu sunt 16, ci abia vreo 10, e frig rău. E aproape Ice Age. Vreau înapoi în peștera mea. Ajung în fața școlii, sperând încă o dată. Speranța moare ultima. A mea tocmai a sucombat. În mod inconștient și absurd, speram că pruncii nu sunt acolo. Speram aiuristic că mamele lor grijulii și superprotectoare i-au ținut acasă, că au văzut și ele prognoza meteo, că iarba e udă, că tunetele si furtunile imaginare le-au oprit drumul. Dar ei sunt mai ceva ca Ana în drum spre Manole! Pe ei nu îi întoarce nimeni din cale. Ei sunt niște mici românași care nu au auzit înca de ciobanul mioritic! Asta e! Picnicul pe munții patriei ne așteaptă!

Îi număr, să nu pierd vreunul pe drum, sunt 18. Mă uit la George, ceva mi se pare în neregulă la el. De obicei e atipic, dar acum e prea de tot original. Așa că o sun pe mama lui. „Da, da”, îmi confirmă ea. Știe de toate astea și e de acord. Copilu’ se va descurca. Păi să purcedem atunci. Până la urmă și picnicul trebuie să se termine, că doar nu o să fie fără de sfârsit! Endless story! Și atunci o să intru și eu oficial în vacanță, chiar dacă aș fi putut să intru și fără picnic, zău așa! Mergem în șir indian, eu boscorodindu-mă în gând, ce mi-o fi trebuit picnic, astăzi, vineri?! Mereu fac chestii din astea, din exces de zel. Capul face, picioarele trag. Nu mai e nimeni în toată școala, eu sunt pe munți. Așa ceva!!!

Copiii zburdă ca niste căprioare, în timp ce eu gâfâi ca o locomotivă la deal în sus. Că până să o iau în jos, mai e! Aerul proaspăt și rece ca o limonadă clincănind de cuburi îmi mai alină pulsul inimii îndurerate. Depresia propriilor hotărâri. Ba chiar încep să zâmbesc, să simt așa, un abur proaspăt de verde. Emană luminos din strălucirile pădurii, din freamătul emoționat al pruncilor frumoși, veseli nevoie mare că merg la picnic! Un verde viguros ce flutură în urma lui George, care e primul, în ciuda bagajului foarte greu, a tubului lunguieț pe care îl cară, în ciuda zmeului care își ascunde zâmbetul triumfător al zborului în panglicile lungi, portocalii ce aleargă în urma rucsacului.

Muntele explodează brusc în fața noastră, pădurea se dă ceremonios la o parte, lumina e atotputernică și glorioasă. Aici e locul nostru, declar ritos și mă arunc pe prima pătură. Exercițiul fizic a fost suficient, din punctul meu de vedere. E timpul să înceapă spectacolul. Adică picnicul, pardon! E cald în vârf de deal, cred că peste 22 de grade, soarele încalcă flagrant prognozele și fericirea copiilor e molipsitoare. Unii joacă fotbal în apropierea noastră, alții se scaldă în soare, ca vrăbiuțele după iarnă. Sporovăiala lor se cufundă în liniștea mai mare a muntelui. E pace și frumos. Dar eu îl urmăresc pe George. Spectacolul e delicios și face toți banii. Adică tot efortul. Splendoarea gesturilor lui mă lasă fără suflare. E unic. E dovada absolută a unicității oamenilor pe acest pământ!

Celulele mele fotografice reiau și reiau tabloul. Pentru a fi pe deplin înțeles. Pentru a-l depozita în sertărașele cu frumuseți. Toți copilașii mișună încoace și-ncolo ca niște veverițe amețite de bucurie că au dat de locurile lor preferate din toată lumea. Dar George nu se grăbește. Meticulos, pune jos bagajul greu. Răsuflă. Din tubul cel lunguieț scoate, surpriză! un scaun de picnic, pe care îl desface și îl așază în mijlocul dealului. Savurez imaginea la maximum. Un deal larg și verde, un scaun de picnic în mijlocul lui. Cerul și copacii sunt fundalul. Copilașul blond și subțirel ca o păpădie de primăvară se așază tacticos. Scoate un termos cu ceai cald din rucsac, un pahar înalt, toarnă ceai, bea o înghițitură, apoi pune paharul în mânerul scaunului, în locașul special. Scoate o pungă de ronțăieli, se lasă pe spate și examinează peisajul cu ochi de cunoscător.. Parcă e un lord englez, un explorator al ținuturilor necunoscute. Mi-l imaginez cu o pălărie mare de paie, cu franjuri verzi  și tabloul e complet. E spectator pasionat și lumea întreagă e spectacolul lui! E o punere în scenă perfectă.

Nu trec cinci minute și George hotărăște să treacă la acțiune. Privirea furată de albastrul de sus îmi e atrasă de o fluturare și un tremur al aerului. Zmeul uriaș și colorat a evadat din rucsac și zboară deasupra verdelui. În sus pe deal, în jos. George aleargă cu veselie și determinare, zmeul după el. Nu se înalță, căci nu e vânt, în ciuda prognozei cu furtuni. Dar bănuiesc că e fericit să simtă un pic de aer proaspăt, după înghesuiala din rucsac.  George e neobosit. Va continua să alerge cu zmeul, cu intermitențe, în următoarele patru ore. Uneori zborul zmeului va fi avântat, uneori va fi mai pleoștit, dar bucuria copilului blond va fi neștirbită și neobosită. Argint fluid. Încep să mă simt bine de tot.

Pălăvrăgesc cu cele mai dulci copile, descoperind, ca de obicei, că sunt altfel decât în timpul abuzivului timp școlar. Atât de timide și de tăcute la școală, exact ca broscuța din poveste, devin  adevărate prințese curajoase, ale căror mișcări sunt  încărcate de o frumusețe stilată, de o individualitate clar conturată. Transformarea se produce  cu atâta nonșalanță și farmec, încât mă lasă cu gura căscată. Pruncii, scoși din miezul instituției procustiene devin ei înșiși, fermecători, naturali și frumoși ca niște copăcei ai pădurii. O fetiță flu, flu, zulufel de zulufel, ronțăie cu grație desăvârșită dintr-un copan, sporovăind delicios despre orice și despre totul, mișcările fluide ale mâinilor și ale mimicii curgând armonios în liniștea auriu-albastră. Picnicul devine un spectacol eliberator și bucuria zilei mă inundă. Totul devine frumusețe și apă vie pentru suflet. Copiii sunt contagioși. Copilăria e contagioasă. Fețele mititele mă vrăjesc cu magia lor. Gropițele din obrăjorii care se scutură mereu de râs și de lumină. Responsabilitatea teribilă a pruncului campion la buline negre care  acum e liderul grupului, atât de atent să aibă grijă de toți, încât îi șterg spontan și imaginar toate trăsnăile pe care le-a făcut până acum.  Cel care vorbește și vorbește, după ce aproape un an de zile a rostit doar 3 silabe cu totul. Zmeul alergând-zburând peste noi. Scaunul singur pe deal. Aerul curat al înălțimilor și al primăverii. Aerul verde. Aerul libertății.  Pentru totdeauna.

Întindem masă bogată și mâncăm laolaltă, lăudând bucatele și dărnicia părinților. Râzând. Peste noi flutură o adiere moale și caldă, cu aripi de fluture- ceea ce am tot clădit timp de un an- aburul exuberanței lor că sunt împreună cu toții și împărtășesc aceeași părticică a universului, aceeași secundă a Pământului.

Coborâm și zâmbesc singură. Merg surâzând și sufletul mi-e inundat de lumină, de bucuria picnicului-curcubeu, de bucuria pe care mereu și nesfârșit mi-o provoacă copiii-curcubeie. E vacanță!

Puzzle-ul și măreția

Suntem trei adulți, responsabili, vaccinați și cu buletinele în regulă. Oricât aș încerca să găsesc vreo hibă acestui trio de călători pe drumurile lumii, nu reușesc. Suntem cât se poate de aproape de perfecțiune se poate. Atunci de ce stăm ca niște idioți în fața a o mie de piese de puzzle? Sunt grămadă toate în fața noastră, colorate și vioaie și total de neînțeles. Mă uit pe furiș la partenerii mei de maturitate, afișează aceeași stupoare de mutulică care pot să jur că e zugravită și pe fața mea. Pe pleoapele noastre incruntate se citește aceeași întrebare existențială: De ce facem asta?! Plus variațiunile: De ce am face așa ceva?! Vrea vreun om normal să facă asta?! Folosește la ceva?!

Probabil cineva a crezut că va fi distractiv ( săracul!), dar de unde se începe această muncă de sisif?! Cît de disperat trebuie să fii?!

Brusc, Alex se scutură de imobilitatea incredulă și zice, plin de curaj ( curajul disperat al unui kamikaze):

-          Ne trebuie metodă! Să ne organizăm!

Eu îmi dau seama că el vrea să fie mai dihai ca noi ceilalți, umblat, de, prin chestii londoneze și alte cele, dar ce metodă vede el aici?! Că nu are cap și nici coadă. Puzzle-ul ăsta pare o mare pierdere de timp și o idioțenie ce îmi depășește capacitățile cerebelului. Mă ridic și plec. Am lucruri mai interesante de făcut. Abandonez. Nimeni nu mă poate sili!

Dar Ale și Cristi persistă. Sămânța alpha, de! Deși îi pierd din vedere, îi aud din când în când în liniștea sinistră ce le străjuiește concentrarea. Au găsit totuși un punct de start.

Cri:  - Poate de acum merge ușor! Cauți colțurile și poc-poc-poc!

Ale: - Cum cauți colțurile?

Cri:  - Team work! Dar văd că fără mamă-ta, c-o dat bir cu fugiții! Brusc a apucat-o gătitul! Ca niciodată!

Ale: Eu am o teorie despre cum să abordăm această problemă în continuare. Ne vom organiza temeinic. Că doar eu sunt bun la organizare!

După ce am gătit chestii minunate, am ascultat muzică și mi-am trăit bine viața, mă duc să văd dacă cei doi mai respiră sau au leșinat la datorie.

Ale: -  4 ore 40 de minute ne-a luat să facem conturul. Zici că suntem handicapati.

Impulsionată la maximum de aceste vorbe înțelepte, hotărâtă să îmi dovedesc marea agilitate intelectuală față de cei doi (nu pot să stau departe de chemarea ancestrală a familiei), mă așez  și încep să mă holbez. Simt că e marea holbare a secolului. Sigur va duce la o descoperire genială și imbatabilă. Mă holbez ce mă holbez și ajung la cuvintele lui Ale, îmi trebuie metodă! El deja a împărțit  piesele pe culori, în diverse castronele furate din cămară. Din când în când se aude câte un urlet victorios. Sunt manifestările mature ale găsirii câte unei piese. Lucrăm pe masa de picnic, adusă din beci și brusc realizăm că trebuie să schimbăm fundația, avem o ridicătură chiar pe mijloc, pe unde iese în mod obișnuit umbrela de soare. Ne trebuie o pătură pe care piesele să stea drept. Nu putea să ne vină ideea asta genială de la început?! S-ar putea ca acest joc sinistru să dezvolte inteligența?! Ce ne facem?! „Houston, we have a problem!”

Cu chiu cu vai, stricând și ce-am lucrat până acum, ne reașezăm bazele operațiunii pe un prosop roșu de plajă! Cât de normali suntem?! Stăm în poziția Gânditorului, cu dureri de spate, aplecați asupra unor bucățele mici de puzzle și involuăm cu fiecare secundă. Cel puțin așa simt eu când creierul mi se cocoșează pe câte o mică bucată de culoare, imposibil de localizat.

Apoi se întâmplă. Întâmplarea întâmplătoare. Ciudățenia feroce se schimbă brusc în fascinație. Durerea imbecilității se metamorfozează în plăcere a creației.

Te fură, te agață și nu te mai lasă să pleci. Ca și cum ai vrea, tu, bipedul secolului 21, să demonstrezi acestei bucățele de carton că ești mai tare ca ea. Evoluția își spune cuvântul!

Iar frumusețea pare a fi peste tot. Frumusețea nebiruită a imaginii care iese din mâinile tale. Cer și apă, pământ și văzduh. Brusc simți că tu ești marele creator și în sfârșit faci ceva important pe acest pământ. Bine că faci și asta!

De la starea inițială de blegeală și refuz, realizez măreția implicită a puzzle-ului. Mă izbește frontal. E pur și simplu ca și viața ta. Drumul tău spre viața ta proprie. În miezul din dodoașcă.

Întâi te ajută să îți vezi adevărata valoare, să vezi care îți sunt limitele!!!

- Ce idiot sunt!! Ce să fac?? Cum să încep?? Nu pot să cred cât sunt de tâmpit!

Apoi să îți testezi limitele.

Ale - Ăsta să fie primul și ultimul puzzle!!!

Să simți miraculosul creației. Îți plimbi mâna ușor peste suprafața lucioasă și știi că nu te mai încapi de mândrie. Tu și numai tu ai făcut asta. În sfârsit ai făcut ceva!

Toate relațiile tale sunt aici. Linia lor complicată și de neînțeles, fragilitatea și modul incredibil în care se potrivesc toate detaliile.

Și nu în cele din urmă, Labirintul. Senzația de rătăcire, de ceață, de neputință, depresia și renunțarea. Revenirea în forță, doar e viața ta în joc, totul depinde de găsirea ieșirii, a porții, totul ține de construcția metodică  și de curajul  lipsei de abandon. Te ajută să vezi cum e să trăiești întru Ființă.

Fiecare piesă mititică te invață răbdarea incredibilă cu care trebuie să aștepți. Marea descoperire: totul are locul său, nimic nu se potrivește în altă parte decât în locul său originar, perfect.

Până la urmă, orice puzzle e refacerea sferei originare. E găsirea tuturor răspunsurilor. E pacea universală. E Cosmosul însuși.

Cine râde, să-i fie de bine!

Eu mâine comand alt puzzle.

Whizzle Samurai!

Jurnal de  Amsterdam V
Foarte dis-de-dimineață. Din punctul de vedere al lui Alex. Pentru noi e 9, deci e târziu.
Cri: -Hai să mergem!
Ale(morocănos):   - Nu mă stresa, tată! Ce tot vrei?! Care-i planul tău pe azi?
Cri( treaz de vreo 3 ore): - Să mergem. Eu vreau să tot merg, tot înainte.
Ale:   -Tată, tu mai ai nevoie de o cafea, să emiți chestii mai logice!
Cri:   - Nu mai este, decât decafeinizată!
Ale:  - Păi tocmai, bea-o pe aia! Efectul Placebo!

Suntem la Pancake Bakery, după o plimbare superbă pe canale! Frumusețe răcoroasă, flori și ape, încântare risipită în liniștea pustie a străzilor. Totul e pășnicie și lumină. Zbor și aripă.

Li:   - Aș vrea sa fiu in concediu toată viața!
Cri:  - Ce te bagi peste bucket list-ul  meu?!

Cafeaua e delicioasă, sucul de portocale proaspăt și citrat. O dugheană fermecătoare, de inspirație americană (sper să fie și porțiile americane, la cât mi-e de foame!), intimă, întunecoasă, de-a dreptul cosy. Alex a rămas în cameră, cu semnul „No disturb!”.  Pe ușă. A capotat ca un sloth veritabil și părinții au iesit încă o dată învingători în lupta cu timpul cel necruțător. Babacii- reprezentanți de frunte ai neamului- îl inving din nou la puncte pe tânărul și neliniștitul fiu! Vorba vine, că  e destul de liniștit în această dimineață. Doarme leșinat în timp ce noi bătem la pas canalele. Sosește păpica! Yes! Exact cum m-am așteptat! Porțiile sunt imense, bestiale și delicioase la modul urieșesc! Torn din belșug din toate siropurile aflate la discreție pe masă. Să fie. Acumulez energie. Cine știe ce răzbunare plănuiește kitchibobo.

Alex, în drum spre gară, unde ne-am dat întâlnire în mod înțelept, la o oră rezonabilă din punctul lui de vedere, s-a oprit la o terasă, la micul dejun ( alții serveau prânzul deja!). Doi tipi, lanțuri, inele, geci de piele se așază la masa lui. Vorbesc în engleză. Din senin, unul îi întinde mâna unui Alex oripilat și socat de această defecțiune jenantă a lanțului trofic, de această genă defectă care permite necunoscuților să intre în vorbă de-aiurea! „John”, se prezintă el cu nonșalanță. „What’s your name?”. Lordul Alex, Înălțimea sa, nu întinde mâna plebeilor fără maniere, o flutură într-aiurea și mormăie ceva de genul: ”It’s OK.” Sperând să fie lăsat în pace.

„De unde ești?”, întreabă așa-zisul John. E perseverent, nu deznădăjduiește ușor.„Din Germania”, răspunde Alex, care s-a învățat minte și nu mai zice Africa de Sud. Dar celălalt, hopa! Fericit, zâmbește agil și începe să-i vorbească  în limba lui Goethe, din nefericire o limbă necunoscută fiului nostru călător. Ale face fețe-fețe, răspunde iar ceva în doi peri, în engleză, bineînțeles și, minune! Sătui de uriașul blond și necomunicativ, cei doi îl abandonează social, lămurindu-se că nu e nici o speranță, se întorc unul spre celalalt și, renunțând la orice încercare de mistificare, încep să vorbească relaxati în limba lor maternă. În dulcea limbă românească! Ce vorbesc dragii de meseriași conaționali? Despre cât au câștigat ei în ziua respectivă, vizavi de ăla cu acordeonul, care, nu se știe de ce, îi bate la încasări. Ale îi privește oripilat. Oare din ce țară să zică data viitoare că e ?! Cum să scape din capcana destinului?!

Suntem în drum spre morile de vânt ale Amsterdamului. Trecem cu autobuzul pe lângă Nemo, i-l arătăm lui big G, care ni s-a alăturat.

Ale( atotcunoscător): - Știi ce frumos e acolo?!

Cri( punând punctul pe i): - Acolo și-a făcut ceasul ăla nou de pe mână! Toate privirile se îndreaptă spre mâna arsă de soare pe care se lăbărțează o pată alba în formă de ceas.

Ale( plin de solicitudine filială, se uită țintă la Lili, pe care o vede prea tăcută, nemișcată ca o statuie albă):  - Ți-e rău?

Li: - De ce să-mi fie rău? Sunt în extaz existențial! Așa mă manifest eu când plutesc!

Trecem pe lângă un depozit uriaș, „Budget Floor Store”.

Cri:- Uite, Lili, parchet frumos, pe aici aș veni în cercetare pentru căsuța noastră din Dam!
Li( doct și profesoral către neștiutorul soț):- „Floor” e podea sau etaj!
Cri( privindu-și consoarta cu milă):- Crede-mă că e parchet!          
Ale:- Silly Mom!

Râsul lui big G sclipește, izvorăște în cascade picurate! Împrăștie curcubeie și colorează. Pași, clipe, cuvinte.

Satul olandez e un amestec de verde nesfârșit, vânt și mori, căsuțe cochete și muzee năstrușnice cu saboți și ciocolată.

Li( admirând pierdută, cu gura căscată, minunățiile presărate pe câmpul parcă pictat):- Așa arătau adevăratele mori olandeze!

G:- Așa arată și acum!

Cri:- Păi eu  fac și poze, și filmez, eu cu de toate?! Ce-s eu aici?! One man show?! Îmi mai lipsesc niste talgere! Să câștig niște mărunțiș pentru clătitele voastre!

Probez o pereche de saboți, strecurându-mi cu greu piciorul în învelișul rigid de lemn și mă gândesc îngrozită cum umblau în așa ceva. Inuman. Creepy.

Mâncăm clătite. Big G realizează propria-i capodoperă culinară. Clătite cu șuncă, cașcaval, ananas. Nemulțumită de amalgamul final, mai adaugă niște scorțișoară și o grămadă de sirop de arțar. Ale, care mănâncă clătite tradiționale cu miere, e convins să renunțe la varianta cuminte a existenței și să încerce ceva mai revoluționar. Bacon, cașcaval și, ca să fie treaba oablă, își mai toarnă și arțar peste sărătură. Cristi ne imită și varsă și el niște sirop peste clătită, cu un zâmbet dezgustat pe figură, gen: „Uite ce-am ajuns să fac! Din cauza voastră! Că trebuie sa fiu inovator, să nu vă luați de mine!!” De-atâta dezgust, într-un gest reflex, dă să lingă dopul. Ca acasă. Îl oprim cu un „Nuuuu” colectiv. Împrejurul nostru, se construiește din nou atmosfera Damului. Niște italieni veseli și zgomotoși, un scoțian mohorât, tăcut, îmbrăcat ciudat, dar arătând în mod curios ca un călugar shaolin, din cauza bărbiței lungi, rare și cărunte. Olandezi, chinezi, francezi. Toți râzând, înconjurați de rațe, nuferi, capre ciudate păscând, clătite și mori de vânt.

Întorși în oraș, aterizăm într-o cafenea de inspirație americană. Așa ne-am început ziua, așa vrem să o continuăm. În spirit american.
Li:- Chelnerul de ieri era mai rapid.
Cri:- Dar noi nu vrem mai rapid. Nouă ne place mai lent. De ce să vrem mai rapid? Nu ne grăbim niciunde!

Ale:- Tu ce vrei, mama? Cafea?

Cri: - Un Buldog-coffee! Urgent! Iar eu nu am încotro. Mă vad silit să iau o bere de 6 euro! Dumnezeule! Dar ce preț! Clătita aia nebună pe care m-ați forțat să o mănânc e de vină!

Ale:- Mama, nu vrei ceva nou? Uite, așa faci întotdeauna când e vorba de ceva nou! Câr, mâr, că nu, că vai! Că nu acum!

Li( promptă ca  niciodată):- Ia te uită cine vorbește! Analistul provocărilor! Specialistul! Cel care a comandat la prânz clătite cu miere! Dar ce schimbare!

Ale( rapid și defensiv): - Nu e adevărat, eu mereu încerc ceva nou!

Cri( realizând în sfârșit marele front unit al părinților!): - Cum a fost omleta de azi dimineață! Aia e o dată în viață! În Amsterdam ori niciodată!

Li( miloasă, că doar e kitchibobo al ei): Lasă-l în pace, că nici tu nu ești mai bun!

Ale( stupefiat de rapida schimbare): - Femeile, ce instabile sunt!

Cri: - Eu m-am resemnat.

Savurăm fiecare secundă rămasă, fiecare râs, fiecare picătura de frumusețe.

Umblăm pe străzi. Într-aiurea, așa cum îi stă bine călătorului.

Parfumuri. Cri caută și caută cu obstinație parfumul perfect. Adulmecă și inspiră până în adâncul plămânilor, o experiență nesfârșită. Încearcă miresmele cum ar încerca să respire. Cu nesaț absolut. În cele din urmă, în extaz terminal, își cumpără parfumul suprem, „Samurai”.

Li:  - Am trecut pe lângă un restaurant și se vedea un colț din bucătărie, iar bucătarul tocmai își băgase mâna într-o oală și o scosese plină cu tăieței!

Cri:  -Ups. Din păcate ochiul ei cel vigilent a văzut ce nu trebuia! Și mai mănânci?

Li îl fulgeră cu privirea. Normal că mănâncă. Parcă nu știe toată lumea cum se lucrează în bucătăriile restaurantelor! Și uite, existăm ca specie! Încă.

Din cinci in cinci minute, Cri exclamă, în timp ce își miroase cu adorație mâinile: „Oh, Samurai!”

Descoperim Whizzle- înghețata perfectă, cu 6 ingrediente diferite. Ditamai adulții, stăm holbați și ne uităm cum ni se amestecă în vanilie albă și rece, cele 6 mirobolante chestii: biscuiți Oreo sfărâmați, alune sărate, vișine rotunjoare și acrișoare, snickers, cocos și caramel. O-la-la! Așa ceva nu am mai mâncat! Și nici nu o să mai mâncăm curând! Din fericire pentru arterele noastre!

 

Ale( din senin, probabil de la doza mare de colesterol):- Oare cum se numește copacul care face capere?

Cri:- Caper!

Trecem prin Wester Park. Rățuște, nuferi roz, statui, plante sălbatice. Amsterdamul răsfrânt în toate apele. Fiecare element în mediul lui și mediile suprapuse, unul pentru fiecare. Straturi peste straturi.

Ale: -Mă simt ca rața în apă!
Cri( visând cu ochii într-aiurea, halucinând): -Mi-ar plăcea ca eu să fiu regizorul, maică-ta maestrul păpușar și tu păpușicul!
Ale:- Normal, voi de fapt mă manevrați, ca pe-o marionetă! Și eu cred că sunt o rață liberă pe canale! Mda. Fiecare cu halucinația lui.

Cri:- Mâine e ultima zi. Ziua decisivă. Li, pregătește Golden Card!

Ale( oarecum sarcastic): -Mergem cu taxiul la cumpărături! Hei, data viitoare, închiriem o mașină. Știi ce frumoase sunt împrejurimile?!

Cri: - Luați-vă permis, dragii lui tătuca, dacă vreți asemenea aventuri! Mie îmi ajunge stresul vacanței. Nu-mi mai trebuie și cel al șofatului printre bicicliști.

 

Ultima seara, la restaurantul hotelului, unde am aterizat epuizați și scotocindu-ne prin lăcașurile goale din portofel. Sunt atât de goale, că nu ne rămâne decât să apelăm la inepuizabila noastră resursă, Alex.

Cri( încercând să fie de ajutor): -Uite, Alex, dacă vrei, nu trebuie să plătești aici, că îți pun ei bill-ul pe nota de plată a hotelului.

Ale( stupefiat):- Adică tot pe cardul meu!

Făcând check-in-ul de pe un calculator al hotelului, Cri, care tocmai a aflat că a doua zi nu are loc la geam  e realmente distrus:

- Mâine, în avion, mă voi gândi la nemurirea sufletului!Timp de 3ore!

Afișează o figură distrusă și anxioasă, se vede cum i se autodistrug neuronii la gândul pierderii prețiosului loc de la geam. De vină e Lili, bineînțeles, care nu a vrut să facă mai repede verificarea locurilor. Normal, că ei puțin îi pasă unde stă, și-așa doarme cu nesimțire tot drumul. Conflictul mut amenință fengshuiul ultimei seri, așa că Alex se așază la calculator, învârte ceva pe acolo și îl rezolvă pe tatăl lui iubit. Va sta la geam și va zâmbi fericit tot drumul. I se recunoaște tacit superioritatea calculatoristică. Samuraiul fericit, copilul fericit, toata lumea fericită.

 

Atmosfera e atât de dulcegăroasă, încât îmi iau repede un ultim pahar cu lămâie de la recepție, sub privirile uluite ale celor doi. Sunt incorigibilă.

La ora 11 noaptea, în tihna camerei.

Ale: - Pe mine mă sperie mama! Nu am văzut-o niciodată așa obsedată! A pus o poză cu capre pe facebook și a scris Seed Farm! Cum adică??!!

Li( râzând și schimbând repede Seed cu Weed):- Taci, că de oboseală! Sper că nu a observat nimeni! Nu am destulă lumină aici, de-aia! Nu văd nimic! Și începe să apese întrerupătoarele camerei, stingând și aprinzând luminile, căutând intensitatea care s-o mulțumească.

Cri: - Aoleu! Dă-i un restart! Dă-i-l repede, că strică device-urile hotelului!

Ale: - Foarte dezorganizată ai fost mama, toată vacanța asta! De când ți-am dat cookie-ul ăla suspect. Ți-am dat peste cap toți neuronii. Oricum, se va nota în analele blogului că eu, Alex, am fost un martir pe scena Dam-ului, nerămânând în cameră nici măcar o dată.

Li( încă suferind că a fost marginalizată) : - În afară de câteva dimineți! Cu „No disturb!”

Ale: - La cât m-ai fâțâit prin Desigual, e de mirare că am supraviețuit! În cinci zile diferite, analizând în fiecare zi dacă să îți iei pulovărul magic. Cinci vizite pentru o bluză! Eu cred că mama are prea multă inteligență emoțională. Și nu mai are deloc spațiu pentru cealaltă inteligență! Oricum, capacitatea ei decizională e nulă!

Cri:- Prin Desigualul ăla simțeam că mi se scurg oasele pe picioare în jos! Că-mi chițăie  neuronii de frustrare printre atâtea poșete și cârpe colorate. Îmi venea să smulg puloverul ăla și să fug cu el, urmărit de toată poliția pe biciclete. Dar nu puteam, că vezi, doamne, ea nu se putea hotărî dacă o să poarte așa bluză șocantă! Pocahontas revival! În Petroșani.

Li( râzând, deloc ofuscată):- Important e că mi l-am luat, nu câte zile a durat! Zi mulțam că m-a presat plecarea!

Trag perdelele peste imaginea Amsterdamului. Biciclete, canale, prăjituri cu mere, mori de vânt, lămâi și stârci, coffeeshopuri, cașcaval și muștar cu wasabi, lalele și saboti, samurai, toate se învălmășesc în luminile aburite ale ploii de seară.

 

 

 

 

Ceas de apa, ceas de soare

Jurnal de Amsterdam  IV

Dimineața își trece săbiile luminoase prin cafelele noastre aburinde. Alex soarbe cu ochii închiși, legănându-se pe granițele somnului. Mormăind și încercând să se aline. Părinții ăștia!
 

Cri ( trepidând de nerăbdare): - Când plecăm?

Li ( mama protectoare)     - Unde te grăbești?

Cri( conciliant): - Doar întrebam. Să știu. Mă culc?! Fac rebus?! Scriu o carte?!

Ale:         - Mmmmmm....

După încă o jumătate de oră, în care Ale somnolează semileșinat, cântându-și singur un lullaby, răstimp necesar pentru smulgerea informațiilor vitale ( copchilu’ nu a dormit destul pentru că s-a uitat toată noaptea la serialele lui iubite! În Amsterdam!!! La seriale!!!),  nevizualizând nici o evoluție imediată, exclam exasperată:

- Știu cum facem! Noi plecăm și...
Cri ( preluând fericit ideea din zbor, că așa e în cuplurile cu vechime!): - Te sunăm și tu vii cu autobuzul!

Primind aprobarea mormăită a odraslei, o luăm bucuroși la picior, ca niște adolescenți scăpați brusc de prezența apăsătoare a părinților. Frumos peste tot, frumos, frumos și noi ne îmbibăm de frumusețe până la ultima pâlpâire neuronală. Pe malul unui canal, la o terasă superba, după vreo două ore, ne reîntâlnim și servim micul dejun în familie.

Ale ( fresh bombon, după pauza binefăcătoare de părinți): - Vrei ciocolata asta cu nuga?

Cri( care filmează întruna tot ce mișcă, inclusiv fălcile noastre masticând): - Nu, n-aș vrea să fac greșeala asta. uite, o vrea mamă-ta! Nu mă bag.

Ale( studiindu-l pe tată-său, meditativ la maximum): - La mine, asta-i a doua mea mare greșeală!

Li: - Care?

Ale: - Că i-am dat lui tata camera mea GoPro!

Cri (încântat): - Și prima?

Ale: - Că i-am instalat lui mama Facebook-ul!

Plăcinta cu mere e absolut divină, crocantă și moale în acelasi timp, cu aromă de scorțișoară și o șoaptă dulce-zmeurată, frișca e un abur proaspăt și răcoros. Pâinea mea prăjita, neagră, cu miere, rucola și brânză de capră e ciudată, dar delicioasă și ronțăi inclusiv semințele de pin ce s-au răspândit pe farfuria cu blazon. E cea mai veche terasă din Amsterdam și respiră bătrân odată cu canalele. Sandvișul lui Alex întârzie și întârzie (are el o relație specială cu mâncarea comandată prin restaurante!), până reușim să ne dăm seama că ospătărița a uitat de el! Îl mai comandă o dată și așteptăm iar, și așteptăm. Alex face fețe fețe, ieșind din starea zen a călătoriei cu autobuzul și realizând încă o dată că viața e dură rău de tot! Cu un zâmbet așa-zis calm pe figura lui de englez sadea, se hotărăște să ceară nota de plată, când sosește și mărețul sandviș club, uriaș, încărcat de costiță prăjită revărsată, verdeață și șuncă de pui roz-delicios. Zâmbetul lordului nostru ( proprietate personală) se înmoaie subtil și admite nonșalant să înfulece. Totuși. În mărinimia lui, nu pleacă.

Energizați, mergem în pas săltat spre Nemo, obiectivul zilei de azi. Plimbările noastre sunt întotdeauna fermecătoare, presărate cu sclipirile argintii ale glumelor și varietatea nesfârșită a mișcării. În sfârșit, după ce ne băgăm printr-un magazin de reparat biciclete, așa, în dorul lelii, vedem și marele muzeu de știință, proiectat în formă de vapor uriaș, proaspăt eșuat pe țărm. O stradă lată ne mai desparte de el. O traversăm repede, fericiți că e verde. Aflați dincolo, ni se pare că am greșit direcția pentru că drumul pare blocat! Toți trei, la comandă, facem stânga împrejur și traversăm strada înapoi, e încă verde. Râdem ca nebunii, sub ochii imobili și robotizați ai șoferilor ce stau răbdători să le vină vremea. Reveniți la punctul de pornire, vedem brusc cum doi bătrânei merg exact pe drumul ce nouă ni se păruse închis. Vasăzică se putea și pe acolo! Și era și mai scurt! O luăm la goană înapoi, semaforul e de partea noastră. Am traversat strada de trei ori, pe același verde! Ne felicităm reciproc pentru marea inteligență și viteza de reacție! Specifică oamenilor din Carpați. Se vede că facem parte din aceeași familie! Purtăm prin lume aceleași gene strălucite! Gene de adevărați supraviețuitori. Ce or fi crezând șoferii care s-au holbat la trei adulți alergând de trei ori dintr-o parte în alta, nu ne interesează! Poate au dedus că suntem obsesiv-compulsivi! Problema lor!

Muzeul pare minunat. Chiar la intrare are un  ceas uriaș cu apă, de vreo 10 m înălțime, cu tot felul de rotițe, tuburi și mecanisme superinteligente. Deduc că sunt inteligente la superlativ pentru că nouă ne trebuie câteva minute de holbare țărănească până ne dăm seama la ce ne uităm! Oooo, e un ceas! Odată lămurită problema, renunțăm la restul muzeului( cu regret, dar ce să-i faci!) și o luăm spre terasa de pe acoperiș, obiectivul nostru real!!! E uriașă, în pantă, ca o punte de vapor, cu fântâni infinte în cascadă, șezlonguri și tufe înflorite. E o comoară! Nemo e pe undeva prin înăuntru, dar acesta e adevăratul Nautilus! Si nouă ne place. Orașul e la picioarele noastre, cerul își desfășoară spectacolul în degradeuri de safir și alb, și e atâta pășnicie și frumusețe pe întreaga planetă amsterdaniană!  Cristi somnolează la soare, în timp ce eu îl înnebunesc pe Ale cu toate poveștile mele nespuse. Vorbesc și vorbesc, cuvintele strălucesc ca balonașele de săpun transparente și se înalță în aerul înmiresmat al mării, filtrând culorile soarelui. Suntem singuri pe acest vapor ce străbate liniștea lumii! Lumina amiezii arde portocaliu, așa că plecăm cu regret, dupa ce copchilu’ și-a făcut o frumoasă brățară roșie pe mână. Un ceas solar drept suvenir, de purtat prin ploile englezești.

Găsim un restaurant care se întinde pe trei etaje. Autoservire. De la mormane de fructe tăiate cubulețe, la iaurturi, cărnuri, supe, patiserii, până la salate, sandvișuri, și nu mai știu ce. Tot ce poate născoci omul de mâncare. Sunt complet debusolată, mă plimb ca o găină beată de la o vitrină la alta. Nu!!! E inuman!! Ce vreau să mănânc?! Habar nu am! Dar vreau să mănânc?!  Cum să iau aia și să o las pe aialaltă?! Exasperată de mine însămi, aleg ceva la întâmplare, numai să scap de groaznica indecizie a alegerii.  Alegeri multiple, alegeri multiple, dar nici chiar așa! Ceva nu e în regulă cu restaurantul ăsta!

Ale: - Ia uite, tată, ce halcă de carne! Ce faci când vezi așa ceva?!

Cri: - Înghit în sec!

Pe la 4 ajungem în Cartierul Roșu. S-au înmulțit coffee shop-urile și mirosul grețos de iarba e atotprezent. Aglomerație și o schimbare subtilă de atmosferă, care mă termină destul de repede. O trepidație subliminală, o nepăsare arhaică, o vulgarizare care, în cele din urmă, mă obosesc destul de mult și mă fac să îmi doresc să ies  de acolo. E prea devreme, nu sunt decât câteva fete prin vitrine, în costume de baie, sunt drăguțe și tinerele. Pitorescul e înecat în cele din urmă în trivial și nu mai sunt un cetățean european din secolul 21, mă aflu într-un spațiu atemporal, spațiul peșterilor atavice ce zace ascuns în celulele fiecăruia. Mă zăpăcesc cu totul și nu mai știu unde sunt pe spirala ADN-ului universal, sus sau jos?! Cu jumătate de oră în urmă știam exact ce și cum. Acum, devalorizată parcă, plutesc în genele neuitate încă ale umanității primitive. Nu e nimic periculos niciunde, dar e atât de precar! Acesta e cuvântul! Nu libertate, nu pitoresc, ci precaritate! Atâta libertate spulberă totul! Răsuflu ușurată  când ajungem înapoi în piața Dam, cu mimii ei și miile de turiști alunecând ușor pe partea luminoasă a discului realității. Rațiunea își scutură aripile în vânt și clasează imaginile roșii în camere obscure. Vreau doar ceasuri de apă și ceasuri de soare.

Îmi plac băncuțele puse pe lângă pereți, în dreptul buticurilor. Sunt băncuțe pentru dureri. De cap, de picioare și de toate cele. Așezate în mijlocul tumultului existențial. Sunt adevărate oaze pe drumul spre casa hotelului.

Cei doi Alpha sunt arși de soare pe toată fața, ca niște adevărați marinari olandezi. În timp ce îi doftoricesc, mă întreb mirată de ce nu sunt și eu pedepsită solar!

Cri: - Ai fost prea ocupată să vorbești! Soarele nu a apucat să te prindă, la cum dădeai din cap și din mâini! Săracii de noi! Să te și ascultăm, să fim și arși, asta e prea mult, chiar și pentru niște bărbați adevărați ca noi!

De când am aterizat la etajul 7, în acest hotel minunat, Cri se tot uită pe geam, la o clădire din depărtare, pe care scrie Gamma. Întrebându-se, laitmotiv, ce e Gamma. Oare se vinde ceva acolo?! Ce?! Oare se fabrică niscaiva? Ne întreabă și pe noi, ca un obsedat dus cu pluta. Întrebarea e picurată în variate momente ale zilei, în diverse zile. Zici că nu mai poate să trăiască fără a dezlega misterul. Mă amuză legătura secretă, ei doi- alpha, eu probabil beta( că ce altceva mi-a mai rămas?!), iar acolo e misterul Gamma. Uite și acum, stăm pe balcon și Cri dă startul la nu știu ce întrecere aiurită între ei doi( asta pentru că nu e încă clar care Alpha e mai Alpha). Circ curat.

Cri:- Ăla care pierde, merge jos să vadă ce e Gamma!

Ale: - Nu mă duc niciunde!

Cri( neobosit): - Ăla care pierde, merge jos să umple o sticlă de 2 litri cu apă cu lămâie de la recepție!

Ale( de-a dreptul oripilat): -Eu nu sunt ăla! Poate tu!

Cri( înfricoșat de propria-i provocare): - Vezi, d-aia nu joc eu jocuri!

Li( pe care nu o doare nici în cot): - Nu știu ce vi se pare așa de groaznic că eu iau apă de la recepție în fiecare zi! Doar de-aia e pus acolo vasul ăla cu lămâie și gheață! Pentru  clienți! Și mai e și gratis!

Cei doi se uită unul la altul și cad în sfârșit de acord. Sunt irecuperabilă!

Li( încrezătoare în forțele proprii și cu speranță prost ascunsă): - Ale, sper că ești conștient că alți părinți nu sunt așa perfecți ca noi!

Ale( tărăgănat și punctual): - Mamă, sper că știi că alți copii nu sunt așa perfecți ca mine!

Li ( zâmbind învinsă pe propriul teren):- Auch! Chiar așa!

 Cri face sandvișuri în cameră, manevrând cu experiență ingredientele.

Cri:    - Li, îți fac și ție?!

Li( modestă): - Las’ că îmi fac singură!

Cri:    - Ei, na! Lasă că îți fac eu. Cineva tre’ să și gătească pân’ la urmă!


Cri( privind cu milă la roșeața arsă a feței lui Ale): Nu vrei o aspirină?

Ale( stupefiat): - Pentru ce?!

Cri: - Aspirina diluează sângele, îmbunătățește circulația.

Ale( râzând roșu): - Chiar nu cred că am nevoie de mai multă circulație la piele!

 Ne facem planurile pentru ziua următoare. E rândul lui Ale să planifice.

Ale: - Mâine luăm breakfast-ul la Double Tree Hotel. Pe terasa de la etajul 7.

Cri: - Ce prostie extravagantă! Eu sunt mulțumit cu sandvișurile mele în cameră. Cu pâinea mea! Cu humusul meu!

Li: - Păi îți iei pâinea și faci un picnic pe podea la Sky Lounge!

Cri: - Bani aruncați!

Li (hotărâtă să nu cedeze și să îl suțină pe fiul perfect):- Cri, știi ce poți tu să faci mâine dimineață? În timp ce noi suntem la înălțime?

Cri( stupefiat): - Cum adică?!Eu am rămas pe dinafară?!

Li:- Îți pozezi humusul tău iubit!

Râdem și admirăm încă o dată ceasul roșu de pe mâna lui Ale. E frumos și ...arzător. Exact ca ziua noastră, măsurată în secunde de apă si soare.

 

 

 

Turnul Babel

Jurnal de Amsterdam III
A treia zi olandeză demarează somnolentă, cu geamurile încă aburite de răcoarea dimineții. Flutură soarele printre perdelele albe. Cri se uită la reclame și mă înnebunește cu un inel de nas. Contra sforăitului.

 

Cri:   - Îmi trebuie inel din acela!

Li( cu ochii încă închiși,dar extrem de  plastica):  - Ăla îți mai trebuie! Să mori sufocat în somn! Vânăt. Taci. Nu vezi că dorm?!

Azi luăm tramvaiul. Suntem foarte descurcăreți, exercițiul descâlcirii lumii își spune cuvântul. Abia ne așezăm, gata să ne bucurăm de instantaneele călătoriei, că avem o surpriză.

Vatmanița spune cu o voce cântată, la microfon:„What a beautiful day! What a day! Day, day, day!

I’m oooookeeey!!!!”

Ale( râzând):  -Cred că are o doză ookeey de canabis la bord.

Vatmanița ( fericită pe planeta ei, cântă): „Press the buttons/ Till something happens”

Cri ( încă în extaz după heringul cu ceapă și castraveți murați pe care l-a servit de la o dugheană în drum): - Îmi plac olandezii ăștia!

Vatmanița ( netulburată de traficul printre bicicliștii trăzniți ai Amsterdamului): „Follow the leader/ Follow the  Momma/ Bye-bye , senorita!”.

Ritmurile vioaie vibrează odată cu imaginile. Canalele, apele cerului, culorile învolburate, tumultul oamenilor. Totul e cântec.

Zâmbesc cu gura până la urechi și mă dau jos din tramvai într-o dispoziție de zile mari. Ba chiar mă duc la ușa din față și îi spun femeii cât de minunată e și cât mi-a bucurat ziua.

 

Fiind noi de din vale de la munte, ocolim cu obstinație marile muzee ale orașului și colindăm prin Albert Cuypmarket, un târg ca cel de duminică din Petroșani, dar mult mai mare și mai distractiv, că, de, e olandez! Driblez  la fir de păr cumpărarea unui palton, răsuflând ușurată că am învins ispita. Voi trăi de aici încolo conform codului zen al simplității! Scap ca prin urechile acului de cumpărarea unui geamantan uriaș care să îl înlocuiască pe jerpelitul nostru. Esența se infiltrează subtil în viața mea. Devine alpha si omega. Sunt mulțumită.

Urmează Leidseplein, zonă luxoasă, minunată, dar, cum soarele ne bate rău de tot chiar în moalele capului, căutăm cu disperare o terasă. Nici una. Zona e prea chic pentru așa ceva. Nici o terasă, d-le! Suntem disperat de însetați. Ne târâm prin deșertul amsterdanian cu viziuni apocaliptice ale încălzirii globale! Nu trebuia să fie răcoare și să plouă?! Nu e Olanda?!  O oază, ceva?! O fi Grecia metamorfozată!

Ale: -Eu nu mai vin cu voi! Faceți ce faceți și mă târâți la tropice! Aveți o afinitate ciudată pentru caniculă. Data viitoare mergem în Islanda!

Intrăm în Vondelpark. Parcurile spun întotdeauna multe despre felul de a fi al unui oraș. Uneori pot spune mai multe decât muzeele lui de artă. Drumul central care șerpuiește printre copacii măreți e pavat, îngrijit, larg, frumos. Dar e pentru bicicliști. Care vâjâie în toate direcțiile. Bieții oameni de rând merg pe o alee prăfuită, neasfaltată, privind cu frică în toate părțile să nu pățească vreun accident. Pericole majore le amenință viața doar la un pas distanță. Canalele istorice ale supraviețuirii au devenit piste pentru biciclete.

Hodoronc-tronc, din senin, un pian plantat sub un copac și un pianist. Ce și cum, nu e clar. El cântă, indiferent la mersul lumii, atent doar la zborul vântului.

În sfârșit, o terasă. Stau fericită și liniștită, umbra îmi pare atât de răcoroasă. Sunt împăcată cu mine însămi și cu această existență de călător. Ceva ca o ghiulea îmi aterizează pe spate. Speriată, vizualizez specii necunoscute de gângănii-monștri ai zilei. Dau să țip.

Cri( surâzând în barbă): - Ho, stai cu tata! Stai liniștită, e doar caca de pasăre.
Li( bombănind) : - Pe mine m-a găsit în tot parcul!
Cri:      - Păi tu ești aia norocoasă!

Umblăm prin centrul muzical și găsim o tavernă italiană”O Sole Mio”. Denumirile se rostogolesc în arabescuri verzi și răcoroase: pizza Toscana, spaghette Della Cassa, apa Acqua Panna. Ah, existența asta ne place! It feeels good.

Piata Dam e cosmopolită. Scoțieni transpirând la greu în costumațiile lor de lână groasă (nici ăștia nu și-au dat seama că soarele a bolunzit și a greșit țara), mimi abia respirând sub fardurile groase ale măștilor, o flașnetă vesel-zornăitoare, chinezi îmbrăcați în alb și manifestând contra traficului de organe, o atmosferă de Turn Babel reformat, pescăruși fluturând peste tot, amestecați cu stârci, rațe și turiști.

E interesant cum funcționează prognoza meteo. Anunță ploaie, astfel încât noi ne cărăm pelerinele ( am cumpărat și rucsac pentru ele, că sunt multe). Urmarea?! Nu plouă. E soare roșu, portocaliu fierbinte, albastru. Ieri, când nu le-am cărat, am fost tot murați. A plouat tot timpul.

Intrăm în marele magazin Bijenkof. O copie destul de palidă a Harrods-ului londonez. Prețurile, în schimb, se aliniază. În nebunie. O poșetă ciuri-buri, 1300 euro. Un tricou-o cârpă: 450 euro. Stupid. Mania consumeristă e dusă rău cu pluta. Sau noi suntem, care intrăm în jocul ei. Ei, bine, nu noi, Lili și Cristi din Petroșani, că noi doar râdem ca nebunii, cu buzunarele goale pușcă ( nu că mi-aș dori să dau sume astronomice pe orice de acolo!). Ne distrăm copios, dându-ne cu tot felul de parfumuri, joaca noastră preferată în magazinele de lux. Ajungem în sectorul uleiurilor de cameră, în sticluțe superbe și cu bețe de bambus înfipte. Nu e nimeni pe lângă ele, ne-am asigurat aruncând o privire stânga-dreapta și de jur-împrejur, nici un paznic fioros, cu privire vulturească, așa că ne dăm liniștiți, chiar și pe haine. Fiecare centimetru din antebrațele lui Cri e parfumat diferit, cu parfumuri umane si cu uleiuri de camera. Ce importanță are?! Să miroasa a lux! Suntem două coțofene luxoase. Babel al parfumurilor pe două picioare.

Hopa! Zonă periculoasă! Cri dă peste viitorul lui (speră el!) storcător de fructe și începe să zâmbească a la Ferdinand. Văd cum i se învârt rotițele și știu că vizualizează imaginea perfectă a existenței lui pe această planetă. Furnizorul lui personal de micronutrienți așezat maiestuos pe bufetul jerpelit din bucătăria noastră de doi metri pe trei. Morcovii și varza curgând lichid. Sănătatea îmbunătățindu-i-se la cote astronomice. La fel ca și prețul aparatului.

Cri: -Dar câte combinații de suc o să fac!

Li: - Ți se deschide o nouă nișă.

Cri: - O nouă linie de fabricație, pe lângă cea de pâine.

Epuizați de caniculă, o luăm spre hotel, în lunga plimbare devenită deja uzuala. Plimbarea care ne face să ne simțim de-ai casei. Însetați, oprim la o terasă și comandăm lichide refrișerante, în timp ce admirăm joaca unui cățel în fântâna arteziană. Sucul meu de portocale e cald, așa că îl iau și intru în cafenea pentru a cere niște gheață. Nu vreau să o mai deranjez pe chelneriță, deși tocmai i-am dat 2 euro bacșiș. Înainte de a realiza ce suc cald mi-a vârât sub nas. Îmi zâmbește frumos și deschis, bagă mâna în găleata plină de cuburi de gheață, extrage câteva și, cu degetele șiroind de apă, îmi aruncă cuburile în pahar. Oripilată ca de un film de groază, în care zombilăii se reped spre mine, exclam involuntar: „Horrible!”. Dar ea surâde cu naturalețe și spontaneitate, neimpresionată de filmul meu horror: „If you want me to give you ice, I’ll give you with my hand!”. Pășesc spre măsuță țeapană, de parcă aș fi primit o țepușă a la Vlad the Impaler! În zona corespunzătoare. Cristi îmi ascultă povestea cu compasiune extremă, aruncând  priviri furișe spre paharul lui de bere, aburit în mod spontan de la răceala lichidului cu hamei. El nu intră în filmul apocaliptic cu zombilăi sub formă de viruși necunoscuți, pe care nimeni din ilustrul spital din Petroșani nu o să îi depisteze. Am văzut eu documentare în care mari doctori planetari nu reușesc performanța găsirii nu știu cărei bacterii sau căpușe, d-apăi cei din micul nostru orășel! Vai de capul pacienților! Adică de-al meu!

Mă uit la mesele celor de alături, niște americani, gheața sfârâie în paharele lor de vin. Probabil tot cu mânuța ei le-a pus! Mânca-o-ar mama de mânuță! După o scurtă analiză, pro și contra, decid să îmi beau sucul rece de-acum, nu de alta, dar am dat 4 euro pe el! Ce naiba! Dă-i-ncolo de viruși! N-o să îmi stric eu starea zen din cauză că sunt neadaptată la atmosfera Amsterdamului. Mi-am dat seama că nu sunt destul de elastică! Omul amsterdanian are câteva caracteristici de bază: e neanderthalian pe de o parte ( face pipi în plin oraș, în văzul tuturor, pune gheața cu mâna, vomită pe unde îl apucă, se expune în vitrine de sticlă); e biciclist încă de când experimentează starea de bebe( a se vedea bebelușii cărați de mame și în spatele, și în fața bicicletei), e fumător de iarbă convins și iubitor de frumusețe nemuritoare( a se vedea muzeele marilor pictori pe care noi nu le-am văzut!), are o lipsă de inhibiții uneori greu de îndurat de către un turist cuminte, mediocru și la locul lui, nu suportă limitele și nu ți le impune ( mai puțin limitele pistei de biciclete, pe care ești sfătuit să nu le încalci!), e blond si mai inalt decat media. O combinație armonioasă și trăznită de nou și vechi, de original și murdar, de mâncător de hering cu ceapă și admirator al lui Rembrandt. E o ciudățenie europeană, pașnică și avangardistă.

 Mai presus de orice, el locuiește în noul turn Babel al secolului 21.