Game of Thrones

Sunt la supermaket. E nou deschis, doldora de mărfuri, toată lumea încărcată, cozi. Unii, mai nervoși, le ceartă pe bietele vânzătoare. De ce nu se mai deschide încă o casă?! Ce e bătaia asta de joc?! De parcă ele  ar avea vreo vină. Dar așa suntem noi, mereu stresați. Traiul în propria noastră țară e atât de aberant, încât suntem tot timpul în poziție de apărare. Care devine, invariabil, totuna cu poziția de atac. Aberațiile se multiplică atunci la nesfârșit.

Am luat doar 2 sticle de apă minerală. Mă pun cuminte la rând și aștept. Nu m-au deranjat niciodată așteptările de acest gen. În spatele meu e un șir nesfârșit de cozi la care am stat. Din vremurile acelea de demult, când aproape adormeam la cofetărie încercând să iau un linzer cu mac. Linzerul cu mac fiind singura prăjitură existentă. Nici nu știam că ceea ce trăiesc se numește comunism, știam doar că trebuie să stau și să stau la coadă pentru orice. Așa că am antrenament. Îmi apăs butonul de visare și plutesc  în lumea mea. Deodată, remarc totuși că un puști simpatic de vreo 16 ani s-a strecurat cu o jumătate de pas în fața mea. Doar o jumătate de pas. Exersează tot niște abilități naționale. Are în brațe o sticlă de cola. Zâmbește dulce și ghiduș. Mă resetez și mă uit la el.

-          Te-ai băgat în fața mea, spun zâmbind și eu cu toată fața, luminos și blând ca o mamă iubitoare.

-          Știu, răspunde el drăgălaș.

-          Coada e acolo, adaug, făcând un gest cu mâna într-aiurea, spre șirul de oameni care se tot mărește în spatele meu.

-           Știu, răspunde el dulce, împăcat cu încălcarea regulilor. Dar am doar o sticlă de cola.

-           Și eu am două de apă, subliniez, zâmbind la fel de cald.

Primind doar o ridicare sfioasă din umeri, mă uit drept în ochii lui și adaug, zâmbind cu toată fața:

-           O să pornesc război cu tine.

Zâmbetul începe să îi tremure, disipându-se în uimirea care îi scaldă acum chipul. Tace. Dar tot nu se mișcă.

-           O să fac circ, o să țip, spun, la fel de vesel și calm. Privindu-l tot în ochi.

Brusc consideră că i-a ajuns lupta cu acest adult ciudat și face un pas în spate, zăpăcit și neajutorat. Se așază la coadă.

Păcat, dacă rezista, l-aș fi lăsat în fața mea. Era drăgălaș.

Foc și pară și explozie solară

Focul ne vizitează câteodată. Cu flăcările lui albastru-roșiatice, cu energia lui fierbinte, clocotită, cu patima  lui arzândă. Sălbatic și nebun, frumos și efemer.

Uneori reușim să îl prindem în palmele noastre. Purpura aceea plină de scântei ce radiază din centrul inimii tale, îți curge lavă prin celule și dogorește în întuneric, licărind, sclipind. Viața strălucește atunci, se îmbracă în curcubeie, iarba are margini de argint, balcoanele porumbei și drumul aleargă printre leandri înfloriți. Focul din căușul mâinilor tale crește în  bucurie, bucuria îți explodează în față, lovindu-te cu palmele ei albe, roșul focului-roșul inimii, toată ființa ta devine o explozie solară. Arzi tu însăți, atât de bine luminând totul în jur. Precum macii țâșnind  în iarbă.

E focul esență, atât de ușor de rătăcit, absența lui te cenușeste, nefericește, nu mai știi nimic, prin vene îți curg doar globule banale, privești în gol și drumul  e doar o ușă închisă, pe care o pipăi orbecăind.

Flăcările albastre înnobilează, aprind în tine sângele zeilor și al  regilor, te duc în vârful lumii și toată splendoarea vieții curge întreagă prin tine. Oare focul sacru are ceva de-a face cu înțelepciunea? Sau are de-a face cu totul, cu tot și cu toate?! Devii o torță și arzi, simțind că doar așa poți înțelege căldura și lumina. Iubirea e doar la o flacără distanță. Și nu e asta înțelepciune? Nu e cuprindere și sfericitate?

M-am trezit știind ce vreau să fac. Nu un scop memorabil al existenței mele, nu vreo chestie măreață pentru omenire. Am deschis ochii în lumina rozulie, transparent-parfumată a unei dimineți și am știut clar pe ce drum trebuie să merg, ce îmi doresc acum. E o provocare atât de mare încât mă uit singură la mine și  îmi spun râzând că sunt nebună rău și nu are cum să îmi iasă. Pe lângă recunoașterea faptului că sunt complet aiurită, sunt pe deplin optimistă,  „foc și pară”, convinsă fiind că dacă lupt cu toate exploziile mele solare ( fie ele și pălite rău), trebuie să îmi reușească. Poate că sunt total paralelă cu normalitatea, dar planul acesta e bun, îmi dă putere, simt energia dând năvală în valuri și călcându-mi în picioare nenorocita de maturitate, permanentă de-acuma. Mă lipesc cu totul de speranță, simt că nu o să regret nimic, e bucurie în toate celulele mele, simt că o sa sparg tiparul meu propriu, ce-mi pare deja atât de predestinat și mediocru, atât de plictisitor. E faza mea hippie! Tocmai am intrat în ea. Surle și trâmbițe cântă printre flăcări renăscute. Scrum și jar, mătasea focului, zgură. Diamante și sticle sparte. Și încă un pas.

Am stat și m-am tot gândit. Nu reușeam să găsesc. Poate nimeni nu găsește. Iar eu sunt un căutător destul de bun. Dar mi-am descoperit negațiile. Copleșindu-mă. Strigând, țipând prin toată ființa mea. Nu vreau să continui să fac ceea ce fac. Nu vreau să accept că asta a fost totul. Că drumul meu are doar ferestre de-acum și ușile s-au închis. Că mi-am încheiat toate visele, mi-am urcat toți munții, mi-am înotat toate apele. Că nu mai am nimic de făcut decât să aștept. Nu, nu, nu. Trebuie să mă mișc din acest punct mort. Mișcarea e bună, e sălbatică, e provocatoare. Înfricoșătoare. Trebuie să îmi asum această săritură în gol.

Nu știu,  poate am sânge de popor migrator.

Îmi ajunge cu vinovățiile pentru ce am făcut și ce n-am făcut, îmi ajunge cu relațiile false și risipirea mea în toate părțile. Compromisuri, renunțări, leandri călcați în picioare. Încercarea de a dărui mereu, de a fi perfect în tot ceea ce faci, de a nu te gândi deloc la tine duce spre nicăieri. Simbioze nocive ne leagă, ne amprentează până la esență, până la os, cu ceea ce au modelat alții, cu traumele strămoșilor, cu cele ale urmașilor. Ne este atât de greu să spargem tiparele, să evadăm spre libertatea noastră, să ne găsim focul. Să-l reinventăm.

Ce rost au toate dacă nici măcar nu luptăm pentru sfericitatea noastră, de neatins, știu, dar parcă am putea măcar să încercăm. Cât de simplu e. Orice mă seacă de bucurie, nu e bun. Dacă drumul mă face să zâmbesc ca un copil, e bun. Albastrul prea mult nu mă amețește. Absența lui e cea care mă doare și mă prăbușește în neanturi. Și dacă e să pierd aiureala albastră din cauza realităților vieții, simt că nimic nu-și mai are rostul. Suprafețele plane au seninătatea lor, nu îți dau vertij, te hrănesc cu siguranță și liniște. Dar cât poți să te plictisești pe ele! Zidurile sunt bune, dacă le ai doar în spate. Sprijin și punct de pornire. Să poți să privești tot înainte, spre lumină. Dacă le ridici în fața ta, să te protejeze, vei privi doar la pereții plumburii ai închisorii tale. Plasele de siguranță nu sunt altceva decât piedici. Ele opresc înflorirea albastră din miezul exploziilor solare.

E atât de ușor să te cufunzi în răul lumii, iubirea nu e iubire, prietenia nu e prietenie, nimic nu e ceea ce pare. Doar adevărul e mereu acolo. În liniștea lui veșnică. Vreau să trăiesc în adevăr.  Autenticitatea să fie arborele meu sacru. Vreau tot albastrul lumii revărsat peste ființa mea descoperită. Nu mai vreau să aștept nimic de la oameni. Aștept de la mine. Pentru prima oară aștept totul numai de la mine. Tristețea nesfârșită a omenirii se odihnește între rădăcini. Îmi caut bucuria altfel. În sus. E vorba despre mine și numai despre mine. Dacă în mine vor cânta bucuria și frumusețea, ele îmi vor străpunge epiderma și vor înflori, revărsate în afară. Vreau să devin o fântână de lumină. Să fiu din nou foc și pară și explozie solară!

Vine vara. Chiar vine. O simt în energia veselă care îmi pulsează iar în tâmple, o simt în pofta cu care trag aerul în piept, căutând parfumul binecunoscut al fierbințelii răspândite în frunze și flori. Uneori strâng ca pe o comoară la piept minunăția tinereții, cu albastruri, cu planuri neplane și cu ziduri- neziduri, ce bucurie că a existat! Ce noroc, ce frumusețe! Încă mă hrănesc cu magia ei! O să mă reazăm bine cu spatele de zidul tinereții mele, o să ridic privirea spre senin. Poate toate ne-visurile au să capete atunci trup de vise.  Ușile au să stea mereu deschise, munții au să fie de urcat și apele de înotat. Starea va deveni ne-stare.

Ca să rămâi viu trebuie să alergi dupa fata morgana, să cauți negăsind, să lupți cu toate morile de vânt, să te râdă toți cât de nebun ești. Nu asta e esența noastră?!

Trebuie să mă scutur de această haină călduroasă, de acest acoperiș ce mă ascunde de furtuni, de această nuanță gri a aerului din jurul  meu. Vreau să râd căzând pe cascade. Să țip sărind de pe munți. Să explodez luminos, clătinându-mă în baloane zburătoare deasupra lumii.

Sper să am încă o  perioadă albastră. Rău de tot albastră.

Autoportret

Cineva spunea că orice om se poate defini printr-un singur cuvânt. Caracteristica lui definitorie. Din start sună fals, asta e doar simplitatea amibei, dar jocul mi se pare interesant, să îmi caut cuvântul meu cheie, să mă definesc, my master word. Esențialul. Doar știu cine sunt, nu?! Poate pe vremea adolescenței nu aș fi putut răspunde, orbecăiam ca un liliac orb, obsedată de găsirea sferei, dar acum?! După atâtea ape avântate, atâtea zboruri prăbușite!

Întâi m-am gândit că sunt Visătoarea. Mi se potrivea mănușă. De o viață visez, dar în ce hal visez! Uneori sunt de-a dreptul năucă în propria mea viață din cauza visărilor exagerate și complet amețitoare.   Cad pe drum drept, la propriu, nu văd oamenii pe stradă, nu sesizez ce se întâmplă în jurul meu, plutesc. Intru cu capul în stâlpi, în timp ce imaginația mea făurește întruna scenarii ale viitorului și ale trecutului, împarte totul în mii de fire colorate ce se reîmpletesc la loc în mereu alte curcubeie. Sau furtuni.

Dar poate acestea nu sunt ceea ce eu sunt și sunt altceva?! Poate sunt construcții și atunci eu sunt o Arhitectă. Cioplesc fiecare ciob de cărămidă și ridic clădiri sofisticate. Am înălțat până acum propriile mele sagrade: cea a familiei, a prieteniilor și chiar a vieții. Sunt foarte bună, chiar cred că am un talent special. Sigur mă definește. Nu mi se dărâmă bine un castel, și încep un altul. Inepuizabilă. Sunt categoric un Manole al propriei mele lumi. Și Ana sunt tot eu, eu și adevărul. Uneori îi aud vaietele printre dărâmături. Sunt capabilă să construiesc folosind orice fel de materiale. Nu numai speranțe și cuvinte goale sau pline, folosesc chiar și dezamăgiri și depresii crunte. Le iau, le răsucesc, torn un pic de apă albastră și o nouă construcție mozaic ia naștere. Sunt o furnică harnică la culme, tot ridicând la mușuroaie dărâmate de furtuni. Nu știu dacă e optimism naiv sau obsesie compulsivă.

Dar dacă, de fapt, sunt Profesoara?! Îi educ permanent pe ceilalți și aici sunt atât de spontană. Le explic tuturor ce e bine să facă, care e varianta corectă, o perioadă destul de lungă am crezut că dețin singura variantă corectă. Mereu am admirat spontaneitatea, mi se părea mai valoroasă decât orice eșafodaj lucid al conștiintei, ah, cât am tânjit după ea. Nu mi-am pus nici o clipă la îndoială vocația. E singura în care sunt atât de naturală, rapidă și neelaborată. Știu ce să fac. Nu trebuie să raționalizez. Îmi place să fiu profesoară. E scris în genele mele. Da, până la urmă, cred că asta sunt. Doar multe din construcțiile ridicate de arhitecta minții mele s-au dărâmat din cauza interferențelor cu profesoara. Cu rațiunea ei, cu luciditatea crudă, cu dorința ei de a educa. Inclusiv pe mine. Uneori aș vrea să scap de vocea asta care mă torturează la fiecare greșeală, spunându-mi că nu concepe să tot fac aceleași erori, că e timpul să mă maturizez, să evoluez. Dar până când?!  Femeia asta mă scoate uneori din minți. Cu dorința ei de perfecțiune, de întreg.

Sau poate nu acesta e cuvântul cheie. Sunt absolut sigură că o altă caracteristică le bate pe celelalte. Sunt Organizatoarea. Ce bine planific eu totul, ce atent studiez variantele, câtă plăcere îmi face să distribui sarcinile de lucru pe liste și listuțe, programe și  progrămele. Totul pe pași. Îmi organizez vacanțele luni de zile, încât ele devin aproape perfecte, eliminând orice posibilă variabilă incontrolabilă. Primesc cu un zâmbet încântat toate laudele adresate bunului organizator ce sunt. La scenă deschisă fac plecăciuni. Îmi planific viața în același mod. Funcționez pe bază de planuri mari și mici. Asta nu merge până la sertarele și dulapurile casei, ar fi prea vulgar, eu sunt mai presus de asemenea mărunțișuri. Superputerile mele se duc spre organizarea temeinică și superioară a vieții. A mea, a altora. Rezultatele nu sunt cele așteptate, dar ce să însemne asta?! Nimic altceva decât că oamenii-afurisiții nu vor să stea cuminți în listele mele!  Evadează continuu din acele cu care încerc să îi fixez. Nu vor să înțeleagă că eu nu organizez  insectare, ci palate ale viitorului și prezentului. E doar o confuzie, provocată de ochii noștri cu fațete multiple.

Să fiu Conducătoarea atunci? Îmi place să controlez ce e în jurul meu, să stiu că eu mi-am făcut alegerile și eu le pot duce la împlinire. Planurile mele sunt raționale și bune, solide, lăsați-mă pe mine să conduc și vă va fi bine. Pot transmite acest mesaj. Zău asa! Voi, ceilalți, puteți fi uneori așa de ilogici, de emoționali, de tulburi și haotici. Lăsați-i pe cei ce știu să facă ceea ce chiar fac mai bine. Eu sunt aceea. Marele Controlor al Haosului. Cea care găsește soluțiile. Adevărul e lângă mine mereu, Judecătorul, Justițiarul. Cum aș putea greși atunci?! Voi sunteți ba sus, ba jos, emoțiile voastre vă controlează, vă fac rău, vă distrug. Nu mai gândiți logic. Mie nu mi se întâmplă. Vreți să fiu eu cea care vă conduce?!

Sau Călătoarea?! O, ador călătoriile. Aș fi mereu pe drumuri, dacă aș putea. Azi la Londra, mâine în Barcelona. Amsterdam, Lisabona, cât de fascinantă e această schimbare, mișcarea, acest perpetuu du-te-vino. Imagini neașteptate, gusturi, arome, diversitatea nesfârșită a omenirii. Și eu cufundată până-n gât în ea. Înotând în cascada de picături curcubeice. Mereu în altă parte, uitând de mine, devenind una cu mediul ambiant. Cameleon absorbind toate celulele universului. Fericirea amețită a devenirii, a contopirii cu Totul. Lipsa durerii. Atenuată până aproape de dispariție de adrenalina noului.

Stânca. Piatra, Bolovanul. Tot eu. Mai admirativ, mai peiorativ, am fost numită și așa. Cea pe care se sprijină toți, care găsește mereu puterea să reziste, să țină capul deasupra apei curgătoare. Cea spre care se întorc toți la nevoie, în căutare de sfaturi, de  ajutor, de sprijin emoțional. Cea care nu cedează niciodată, care nici nu plânge, poate nici emoții nu are, cine știe, doar e bolovan! Care uneori te enervează cu neclintirea, cu răceala de mineral, dar alteori ce bine e că e acolo! Tot în același loc, neschimbată. Oferind aceleași servicii. Oferind un obraz ca de piatră tuturor celor care vor să-si descarce frustrările, neîmplinirile și golurile personale. Îndurând milenar și arhaic.

Ciudata. Aș putea fi eu. Laolaltă cu toți ciudații planetei, care nu fac lucrurile cum te aștepți de la ei. Chiar o ciudată. Ce nu-și roade neuronii unul câte unul, când calcă în gropile orașului și ale țării. Nu-și smulge celulele, fir cu fir, dând cu ochii de toate nemerniciile oamenilor, de meschinăriile lor, de lipsa lor de bun simț. Ce ciudată e asta, spun toți! Câte scuturi protectoare are! Când îi vezi ochii știi că ceva nu e în regulă. Albaștri, cețoși, întorși înlăuntru. Nu vede nici pe unde calcă. La ce se uită, dacă nu ne vede pe Noi?! De ce nu se enervează, de ce nu scuipă, de ce nu înjură, de ce nu moare de ciudă, cum noi toți murim?! Cât vrea să trăiască în zen-ul ei?! Cine mai are ochi albaștri în zilele astea?!

De fapt și la urma urmelor sunt Neascultătoarea. Refuzând să aud cinismele și plictiselile celorlalți, bârfele și meschinăriile. Refuzând să accept bucăți de sentimente, fragmente ciobite de inimă. Refuzând să mor sub dărâmăturile castelelor de nisip, neacceptând să celebrez moartea speranței. Neascultând minciunile și prefăcătoriile. Cea care vrea să încerce totul pe propria-i piele pergament, nu să se întipărească cu tatuajele altora. Îmi limpezesc albastrul privirii ori de câte ori speranța frumuseții îmi zburdă  pe la colțul ochilor. Și da, îmi trag obloanele când urâțenia lumii îmi amenință ființa. Îmi pun degetele în urechi și nu ascult. Durerea lumii e atât de infinit de dureroasă. M-aș prăbuși sub povara ei.

Dar sper mereu să fiu Neînfricata. Marea Luptătoare. Una din primele mele amintiri e cu mine la 5 ani, plecată de acasă în căutarea părinților. Nu știu cum evadasem de sub supraveghere, mergeam prin întuneric, pe o stradă plină de copaci, complet pustie. Știu că nu îmi era frică deloc. Nu simțeam nici un fel de teamă. Eram ca o vietate a cosmosului, alunecând cu pași mici pe o stradă oarecare, potecă prin pădurea plină de umbre înfricoșătoare, care nu mă speriau deloc. Poate nu aveam nici o noțiune a pericolului. Posibilele amenințări nu existau încă în universul meu. Eram pur și simplu neînfricată. Zburdam  ca un mic animăluț inconștient. De atunci știu. Că pot lupta. Cu întunericul, cu umbrele, cu pustietatea. Cu drumul nesfârșit. Cu gropile și zâmbetele strâmbe. Cu lipsa de generozitate. În căutarea umanității esențiale. Din mine. Din fiecare.

Undeva, cândva, am fost Sensibila. Ce dulce. Cum credeam că tot ce zboară e o prăjitură. O inimă dezvelită, pulsând ca un miez moale și pufos. Atât de ușor de rănit. Lacrimile îmi picurau continuu din toate rănile-găuri. Întunericul mă strivea ca o lespede de plumb și nu puteam să respir. Aerul  sfârâia căzând peste mine, lavă arzândă peste iarba fragedă a tuturor naivităților mele. Cu ochi mari și nevinovați, strigând cu orice clipire: apărați-mă, iubiți-mă! Poate mai sunt. Dar nimeni nu mai știe asta.

Să fiu oare Înțeleapta? Sau Altruista? Împiedicata, Creativa? Întelegătoarea sau Intoleranta? Mama? Soția? Prietena? Cea care greșește mereu? Care o dă în bară încă o dată și încă o dată? Cea de ieri, de acum sau de mâine? Cea calda sau cea rece? Jucatoarea sau cea care spune adevărul? Cea care găsește soluțiile, dar nu știe ce vrea?!

Optimista? Râzând sălbatic și cu nerușinare sub orice furtună și provocare?! Cu palatele arse, cu fântânile otrăvite, luând-o mereu de la capăt. Luptele pot fi purtate la nesfârșit, râsul și apa vie sunt singurele mele arme. Cui îi pasă de înfrângeri, de trădări, de părăsiri?!  Sunt întreagă în acest moment al vieții, organizând din nou, planificând, sprijinindu-mă de stânca inimii mele, neascultând de gurile rele ce  îmi împart ciudățeniile, conducătoare a propriului meu drum. Ascultând de vocea neschimbată a copilului din mine, care îmi șoptește că speranța e bună, optimismul e bun. Călătoria e cea mai importantă. Această călătorie pe această stradă întunecată și plină de copaci și umbre amenințătoare. Undeva mă așteaptă jocul. Lumina. Gălăgia frumoasă a oamenilor.

Sunt tot și toate. Dar indiferent cine sunt, indiferent încotro merg, sper să ajung.

La vie est belle

Cri: - La ce film ne uităm diseară, de Ajun?!

Li:   -„Life is beautiful!”

Cri:  - Ba la Scrooge!

Li:    - Nu ne uităm la nici un Scrooge! Ne uităm la „Viața e frumoasă!”. Știi bine că Alex nu l-a văzut! ( argument hotărâtor!). Și nu vrea scroogiul tău!

Ale (care a făcut stânga-dreapta, ca la un meci de tenis): - Hei, eu zic să ne uităm la un film pe care nu-l vrea nimeni!

Li( stupefiată ): - A, da, pe Alex nu l-a întrebat nimeni…

Cristi scotocește prin dulapurile lui Alex și e fascinat de diversitate. Invadat, oripilat, pe modul de supraviețuire, Alex stă cufundat până în gât în laptop, visând la luna ianuarie. Când va rămâne fără părinții cei băgăreți.

Cri:  - Uite, Lili, usturoi! Și ceai de piersici! Și chibrituri!

Ale:  - Am chibrituri???

Cri:   - Și supă de coriandru! Asta ce e?

Ale( exasperat): - Linte! Supă!!

Cri( mulțumit la maximum): - No, mi-o plăcut pe-aici, prin dulapuri!

Alex ridică privirea, încântat de încântarea tatălui. În sfârșit, un părinte mulțumit! Că mama...

Li( plină de încredere): - Știu să încarc Oyster-ul acum. Mi-am revenit.

Ale:  - Din ce ai tu, mamă, nu îți mai revii!

Sunt bolnavă, gripată cobză, iar ședințele zilnice de cumpărături prin Londra nu mă ajută deloc. Oare ar trebui să renunț la ele?! Hm. Alex tot vrea să îmi aplice noile lui metode de tratament, proaspăt „fundamentate științific”. Ele constau în îndoparea cu medicamente, ca pe gâște înainte de tăiere. Simt că fiul meu devine tot mai strateg pe zi ce trece! Ce simplă metodă aplică! Ce măreție esențială. Nu are cum să dea greș. Iei medicamente cu găleata și trebuie să îți treacă! Dacă supraviețuiești.

Ale: - Hai, mamă, ia-ți pilulele. Ai luat praf din ăla?!

Li:  - Nu acum. Mai târziu. De-abia am înghițit un nurofen. Plus că nu-mi place praful ăla deloc. De ce nu ai luat și tu cu aromă de lămâie?! E îngrozitor. De ce să îl mai iau? Conține aceeași substanță ca și nurofenul. Nu îl iau și pace!

Ale( neînțelegând aceste fandoseli inutile): - Tată, ajuta-mă să-i dăm Praful!

Cri: - Eu nu mă bag. Nu se știe ce urmări poate să aibă.

 Încerc sa pun mâncarea la cuptor. E electric, si tot apăs pe butoane, încercând în mod inutil să-mi aduc aminte ce am învățat cu o zi înainte. Cei doi Alfameni mă privesc cu milă și superioritate tehnologică.

Cri:     - Trebuie să răsucești butonul, femeie!

Alex( milos)-: - Las-o, măi, în pace, că e bolnavă!

Cri:     - Tușește doar, ce-are a face cu butoanele?!

Lili:     - Mă doare și capul, sărăcuța de mine! Și m-ați pus să gătesc!

Cri( nemilos):  - Oooo,  golitul unei pungi de cartofi în tavă se numește gătit?! Draga de tine! De la Jamie Oliver ai învățat?! Astea nu le scrii, Liliuca, nu?! Să nu dai prost pe hârtie!

Alex( părăsindu-și rolul de apărător credincios al mamei): - Las’că le scriu eu!

Ca părinți evoluați și deschiși la minte( în preajma lui Ale ne străduim din răsputeri să ne menținem această imagine, cu prețuri dramatice câteodată!) facem mereu tot felul de trăznăi.  Cristi e la telefon acum, exersând noua funcțiune arătată de fiul nostru. Vorbește de bolund cu micuța cutiuță neagră, rostind clar și rotund: „Weather in Romania!”

Nici un răspuns din partea lui Google. Cred că e ocupat.

Cri ( sătul până peste cap de asemenea giumbușlucuri):- De ce nu răspunde? Ce are pronunția mea?! Abil, face un research rapid. Hei! Fiindcă m-ai pus să pun pe vibrații!!! De ceeee??

Ale( care a insinuat subtil că asta e o limită ce trebuie depășită, o provocare măreață):   

       -Păi să nu mă deranjezi cu bip-bip-bip.

Ne grăbim să plecăm spre cinema. Ne așteaptă noul Star Wars. De fapt, singurul care se grăbește e Cristi. Asta pentru că vrea să îl contracareze pe Alex, care mereu ajunge la un fir distanță de a nu mai ajunge. Așa că se apucă să spele vasele, plin de zel creator. Îl admir, stând fericită pe canapea. Termină, se șterge pe mâini, când Alex exclamă suav:

                               - Știi că mai e o farfurie aici.

Cri( impacientat) : - Păi de ce nu mi-ai spus mai repede?! Că ne grăbim!

Ale: - Nu știam ce faci acolo, la chiuvetă!

Cri: - Ce puteam să fac?! Să mă spăl pe picioare?!

Li( strâmbându-se teribil): Ale, ceai din ăsta, cu praful ăla infect, să nu îmi mai faci niciodată, chiar dacă sunt pe moarte!

Cri( în engleza lui aplicată): - Killing the Tenie! Killing the Limbricus!

E seară plăcută în familie. Așteptăm cina comandată ( să nu exagerăm cu îndatoririle de familie, cu mama gospodină, zău așa! Aici nu prea se gătește și în plus, sunt bolnavă doar!)

Cristi pune la televizor imaginea unui șemineu, cu un foc superb.

-          Uite, Alex, mai trebuie să investești într-un spray cu aromă de lemne!

Ale:   -  Exact ce îmi lipsea prin dulapuri!

Ale( meditativ ): - Oare ce dorință am eu vizavi de voi?! Hm.

Cri: - Să ne duci în Hyde Park, să ne dăm pe linghișpirul ăla uriaș! Știi, Lili, care?! Care te întoarce în sus și în jos.

Li( dând din cap vehement!): - Eu am ceaiul lui Alex pentru asta!

Ale: - Te dai jos din el altă persoană!

Cri: - Altă personalitate!

Li: - Cum vă spuneam, eu am ceaiul! Vreți să-mi vedeți personalitățile multiple?! Multilateral dezvoltate?!!

Cri: - Mai bine nu, și una e prea mult!

Anunț fericită breakfăstul de a doua zi, e sănătos, e refreshing după atâtea zile de sandvișuri, eu singură l-am proiectat și Cristi îl va realiza. Shake. Așa da! În sfârșit vitaminizez copilu’. În sfârșit stau și eu degeaba dimineața! Toată ziua trâmbițez ce se va întâmpla a doua zi în zori de zi. Nu de alta, dar să se obișnuiască toți cu gândul înfiorător.

Ale ( luându-și inima-n dinți, pe seară): - Mâine dimineață  mâncăm numai fructe?! De mult vroiam să întreb asta!

Îl țintuim cu privirea, amândoi deodată, foc încrucișat. Suntem părinți până în măduva oaselor acum. Și el va mânca fructe și cu asta basta!

Ale ( scuturându-se de oroare): - Mai este unt Anchor?! Sper să-l mâncați, că mie nu-mi trebuie grăsimea aia!

Cri: - Doar nu crezi că ți-l lăsăm ție! Îl cărăm, că valizele sunt goale.

Ale: - Ei, goale! La câte cumpărături ați făcut zilnic prin toate mall-urile Londrei. Văd că stilul ăsta de viață vă priește. Stilul mollar!

Aprob entuziasmată la gândul valizelor burdușite de hainele obținute cu mare truda în nenumărate preumblări pe Oxford Street! Știți ce lungă e strada aia când ai gripă??!!

Cri( analist politic, cu o exprimare rafinată): - Stai să-l vezi pe Trump când vine la putere și se uită pe hartă. România? Beee. Bulgaria? Beee.

Li( filozoafă):  - Omenirea se duce de râpă. Dar mai știi, poate mai rezistă un pic.

Ale( sceptic, de când a trebuit să accepte brexitul): - Nu știu ce să zic. Măcar voi v-ați făcut damblaua prin mall-uri.

Nu stiu cum, exasperați de politicile mondiale, ajungem să ne uitam pe youtube  la clipuri cu rechini, gorile, junglă.

Ale: - Eu n-aș fi fost explorator acum 500 de ani, ca Francis Drake ăla! Brrr.

Cri: - Eu eram reparator de ceasuri.

Ale: - Dar totuși, eu ce-aș fi fost fără calculator?! Jester!

Li:   - Eu eram boieroaică- scriitoare.

Cri:  - Vai, Lili, de acolo ți se  trage finețea! Norocul meu că te-am întâlnit în vremurile astea! Știti corabia aia a lui Sir Francis Drake?! Aia de pe malul Tamisei?! Vă dați seama, lemnul ăla a fost peste oceane,  acum sute de ani! Chestia aia mică a plutit peste tot! Uimitor !

Li ( cuprinsă de admirație nețărmurită):  - Ce curajoși erau! Noi categoric nu suntem din  neamul lor!

Cristi stă în genunchi și freacă covorul lui Alex, care se limpezește miraculos sub ochii noștri.

Ale(mirat la culme): - Uite că se curață, măi!

Cri:             - Dacă își dă cineva interesul!

Li( meditativă, de pe canapea) : - Oare e nevoie de un covor nou? Albastru?!

Ale ( îngrozit subit):   - Nici să nu te gândești măcar!

În toate magazinele uriașe, zăbovim în neștire la parfumuri. Ca de obicei, Cristi se scaldă în efluviile planetei, deschizându-și toate simțurile spre absorbție maximă. Până la sfârșitul zilei, va lăsa în urmă-i un râu de miresme amestecate și va păși ca un pașă în palatele lui de smaralde și rubine! Eu îl voi urma ca o sclavă supusă, încercând să nu mă înec în abundența florală. Pentru el, toată planeta e adunată în sticluțele colorate. Niște lăcrămioare aici, un pic de mosc dincolo, ambră și ocean, brazi și salcâmi, le înghite și le soarbe prin toți porii, e ca o camilă însetată, după luni de zile în deșert. 

Ce, doamne, să fac în timp ce el adulmecă ca un bullterrier?! Mă apuc și încerc și eu diverse parfumuri, până amețesc. Zăpăcită de asalt, amețită până la leșin. fac descoperirea vieții mele. Cel mai tare parfum ever. „La vie est belle!”. Mă fascinează chiar din rostogolirea silabelor. Romantic și pretențios, aduce a cafenele franțuzești și a plimbări pe malul Senei. Iris venețian și iasomie, floare de portocal și esență de patchoulli, o nouă filosofie și propriul drum spre bucurie. Îl vreau, îl vreau, dar chiar îl vreau. Înnebunesc subit. Asta nu cred că sunt eu. De la prafurile lui Alex mi se trage. Aoleu, dar cât costă minunea?!!! Ce mă fac acum?!

Recunosc, shopping-ul ăsta provoacă niscaiva stricăciuni la cap. Mă despart cu greu de frumusețea mărturisită delicat a parfumului perfect, ies în aerul blând al iernii londoneze și îmi readuc brusc aminte că sunt bolnavă, că zilele vacanței se apropie de sfârșit, că în curând vom redeveni provinciali de România. E de rău. Mă ofilesc văzând cu ochii. Adevărul îmi sare repede în ochi. E limpede, doar sunt capabilă de o analiză psihologică sumară! Parfumul cu pricina e magic, e scris în numele lui. Fără el, viața nu mai poate fi suportată, te loveste depresia. Categoric. Depresia grea, a sfârșitului de lume. Ce mă fac?! Uite cum arăt! Uite cum mă simt! Săraca de mine! Și gripată, și fără parfum pe deasupra!

Alex rezolvă problema rapid, ca un mare strateg ce se află. Cumpără doua cutiuțe frumos ambalate, fermecătoare, delicioase. Pe ambele scrie cu litere brumate „La vie e belle!”. Să am până la viitoarea vizită. Să fiu tot veselă și să zburd prin zile cu portocale și iriși.

Acasă, în iarna asta lungă, care pare să nu se mai sfârșească, gri și plumburie, îmi încep fiecare zi învăluindu-mă în mantaua mea de patchoulli, în portocaliu și irizări de lumină. Merg zâmbind lunatic pe străzi, printre zile și oameni, în timp ce parfumul îmi șoptește mereu  lângă ureche.

Cu sarmalele prin Londra

Din nou în avion. Suntem la propriu peste mări și țări. Suntem sus în cer, pe drumul nostru de nori și aburi, alergând între cele  două puncte. Noi și fiul nostru.

Pacea flutură prin cețurile iernii, prin apele gri ale frigului, nu avem griji, nu avem frici. Suntem căliți, e drum bătătorit deja. L-am călcat de atâtea ori cu gândul, cu avionul sau cu dragul inimii. Nonșalant, alunecăm ca roboțeii pe culoare sterile, trecem de rânduri de porți, ce se închid și deschid, separând și delimitând, o țară -o altă țară, viața noastră- viata altora, noi, provincialii- noi, londonezii. În sala uriașă, în care bagajele bubuite de drum se învârt pe benzi prăfuite, ne uităm în viteză pe panouri, nu ne regăsim niciunde, Romania a dispărut de pe hartă, parcă venim de niciunde și, într-o stare abulică, indusă de sistemul robotizat, frați siamezi, comunicând telepatic (căsnicia scoate ce-i mai bun din om!), decidem rapid și unanim că prețioasele noastre valize sunt probabil în sala următoare. Viteza noastră de reacție nu a fost niciodată mai mare, mai eficientă, îmi spun cu mândrie personală, în timp ce ne continuăm calea mai departe, tot mai departe. Suntem un tot unitar, suntem sfera inițială, suntem inteligența la pătrat. După nici zece metri, cu uimire stupefiată realizez ce  capete pătrate suntem! Inteligența lu’papură –vodă! Ce-i asta?!?!?!?! Am ajuns la  ieșire, se văd oamenii așteptându-și rudele!

Cu aceeași spontaneitate demnă de invidiat, fac stânga împrejur și o iau înapoi. Spre sala cu bagaje, bineînteles. Merg hotărat până când începe să țiuie ceva și Cristi mă oprește scurt prin tragere de cot. Pentru noi piuie și scârțâie și pâlpâie mesajul de pe tavan. Direcție de mers interzisă capetelor pătrate. Dau să continui, sunt încăpățânată de felul meu și bagajele sunt acolo, la numai 5 metri, dar Cristi mă întreabă dacă vreau să vină înarmații! Aoleu și văleleu! Vizualizez incidentul internațional, ce implică o Lili din Ardeal, mascați, plus niște amenințări la adresa planetei și, cu regret, ies pe direcția de mers. Porțile absolut nesimțite mă separă acum de valiza cu sarmale, salata de boeuf, de șnițele, chiftele, prăjituri și chiar și de tortul cu ciocolată, pus atât de ingenios în două caserole! Adică de mâncarea pregatită de toată familia, de la bunici, până la pisici pentru Crăciunul nostru, al deștepților planetei. Crăciunul cu Alex. Plus cadourile. Aleluia!

Stăm în mijlocul lumii, șiroaie de oameni curg pe lângă obrajii noștri în toate părțile și prețioasele noastre bagaje sunt pierdute prin burta balenei. Cristi nu poate vorbi, i s-au încleștat fălcile și e cam alb. Nu chiar ca varul, ci mai degrabă ca piatra vânătă. Știu exact ce gândește. Cum de  a început să semene cu mine?! Cum de i s-a întâmplat una ca asta LUI??!! În mod evident își face autoanaliza personală și evaluează șansele de supraviețuire viitoare a cuplului în aceste tuneluri temporale, în aceste noi condiții înfiorătoare de contopire sferică, în care el devine nevastă-sa ( din nefericire nu și invers!). Vizualizează, e clar, toate posibilele blackout-uri, de la Alzheimer, până la zona crepusculară. Văd asta în privirea lui întoarsă plumburiu spre interior. Mda! Asta e, ce te poți aștepta de la bărbați! Drame inutile!! Exagerări! 

Obișnuită de o viață cu tâmpeniile mele, obligată fiind să trăiesc cu ele, am strategii foarte dezvoltate de supraviețuire și de ieșire din situații disperate! Așa că mă îndrept glonț spre biroul de informații și le comunic foarte simplu că noi suntem afară și bagajele înăuntru. Out and in! Fiind așa un specimen rar al planetei, le captez imediat atenția. Încep să-mi explice rar și cu răbdare să o iau tot înainte, apoi la stânga, apoi la dreapta și o țin tot așa, până când finalizează spunându-mi că acolo, la punctul final, o să găsesc un telefon pe perete.  Să sun. Informațiile mi se bulucesc prin cap de nebune,  aducând cu indicațiile tehnice de folosire a unei nave extraterestre, deja am uitat jumătate din ele. Figura albăstruie a soțului meu nu dă semne că ar fi receptionat ceva, așa că o iau curajos înainte, urmând să mai văd pe parcurs. Cum era chestia aia?! Un pas mic pentru mine, un pas mare pentru sarmale. Mda, ceva de genul. Vorbirea asta motivațională chiar ajută uneori! Un telefon pe perete, unde, Doamne, e un telefon pe perete?! Pe tarlaua asta de zeci de kilometri! Sună așa, cam tembelistic, adică cum, un telefon singur pe perete?! Din senin! Și ce să facă el, singur-singurel și părăsit pe un perete??!! Ceva nu e în regulă, dar cine sunt eu să spun care e regula și care nu ?!

Îmi croiesc drum prin jungla umană, dând viguros la o parte tot ce ar putea să mă împiedice în atingerea țelului meu suprem: recuperarea sarmalelor! Stânga, dreapta, poartă, stânga, tunel, culoare nesfârșite. Cristi, vezi vreun telefon în balamucul ăsta?!  Mă privește cu ochi străini și goi, e clar, momentan i s-au șters toate programele. Las’că mă descurc! Hopa! Blocaj de circulație! Ajungem la o fundătură pe post de intrare. Securitatea aeroportului verifică pasagerii și le dă drumul să zburde prin adâncurile balenei. Dincolo de ei, pe undeva sunt și bagajele noastre, sărmănuțele. Mă duc direct la vameși sau cum s-or fi chemând și, cu tupeul disperării, îi întreb dacă  n-au văzut un telefon. N-ați văzut un cal maro? Mi-l arată. E la cinci metri în spatele meu. Parcă am fi în Harry Potter, pe Aleea Diagon. Hocus-pocus, uite-l, mânca-l-ar mama! Chiar e, singur, singurel, pe perete. Pipăibil, așa că-mi vine să strig: Este! Și cu numere de telefon pe lângă, drăguțul, simpaticul de el! Îl agăț pe Cristi de o aripă și îl întorc spre telefon. Ridic receptorul, aud o voce tenebroasă care îmi cere să bag cardul. Urâtă chestie. Cardul meu!! Cam gol, dar ce să caute într-un telefon?! La vederea cartonașului colorat, a cărui viață scurtă mă pregătesc să o risc, de groază, Cristi își revine brusc din amneziile personale și îmi arată al doilea telefon, care e gratis! Ăsta când a apărut?! O, da! Să sun, dară. Urmează proba de foc. Varianta irlandeză a englezei nu e o păsărească pentru oricine. Nici vorbă de vreo încurajare din partea soțului în această dublă încercare inițiatică. Și telefon, și accente ciudate. Închid. Răsuflu adânc.

Cristi( cenușiu, cu vagi nuanțe alburii): - Ce zice?!

Lili: - Așteptăm.

Cristi: - Cum adică? Ce-a mai zis?

Lili(sperând din răsputeri că a înțeles asemenea propoziții simple): Să așteptăm. Și că durează. O sa așteptăm ceva timp. Aici. Lângă telefon.

Fără speranță, Cristi se reintroduce in faza abulică, în timp ce aeroportul continuă să respire și să trăiască de capul lui în jurul nostru. Eu vizualizez conținutul bagajelor, o dată și încă o dată, gândind că atâta rezonanță personală le va ține agățate de mine și nu le voi pierde definitv. Îmi trece câte un  gând razant,  poate le-a luat cineva care deja se înfruptă din ele, dar, nu, nu! trebuie să mai existe nițică cinste pe planeta aceasta. Oamenii sunt buni, nu iau bagajele altora. Mă uit la Cristi. Sărmanul! El nu crede în bunătatea înnăscută a oamenilor. După vreo 15 minute apare o tipă, evident rasa superioară, ne privește cu milă și ne aruncă  un „Follow me!” așa că o urmăm ca niște cățeluși rătăciți. Trecem iar prin porțile de securitate, cu tot tacâmul, descălțări, descurelări, culoare și alte cele. Sala cea mare. Și iată-le! Se învârt pustii și singurele pe bandă. Gata să plâng de fericire, le îmbrățișez călduros cu toată ființa mea. Mai să trag o țucătură materialului prăfuit. My precious! Sărmăluțele-drăguțele și plăpumioara de cadou. Nu le-a luat nici un om rău al planetei! Îi arunc lui Cristi un zâmbet victorios, gen „Vezi cum le-am descurcat pe toate?! Nu trebuia să te îngrijorezi așa de tare!” Dar el mă fulgeră cu o privire care îmi îngheață zâmbetul, gen: „Da, dar ce viitor ne așteaptă în halul în care suntem?!”. Așa că, în simpla tăcere conjugală, ieșim și ne rugăm să ne ia autocarul al nu știu câtelea, că pe al nostru l-am pierdut de mult. Ceea ce se  întamplă, pentru că englezii sunt oameni civilizați. Și nu sunt răi deloc. Nu îți fură bagajele și nu te lasă prin stații.

Punctul terminus. Apartamentul lui Alex. Ne ceartă că nu l-am chemat să ne salveze. De parcă noi nu suntem în stare să ne salvăm singuri! Cristi și-a mai revenit și râde voios. De mine, normal! Cum nu am știut să îmi încarc oysterul la metrou! Că se făcuse coadă în spatele meu și eu tot pipăiam cu bancnota de 5 lire fantele mașinăriei, fără să-mi dau seama de ce afurisitul de robot nu îmi înghite banii! Scria sus, mare și lat că e doar pentru carduri. Na, iaca! Mare brânză! Comparativ cu faza cu bagajele! parez eu cu o mișcare iscusită de spadă, și Cristi amuțește, cu privirea pierdută în negurile viitorului.

Pentru a însenina atmosfera desfac prețioasele bagaje și scot mulțimea de mâncăruri. Alex nu se arată prea impresionat (mă rog, e la vârsta la care nu înțelege prea bine importanța mondială a sarmalelor, din partea lui puteam să mâncăm de la Tesco!), așa că trec la valiza recuperată numarul doi. Poate, poate îi stârnesc interesul! Cadourile! Brusc devine foarte atent! Așa da, copile! O să fii uimit! Scot mai întâi covorașele de baie, pufoase și drăgălașe! Sunt cu ochii pe Ale, privirea i se mărește a stupefacție pura, nu și-a imaginat în viața lui un asemenea cadou. Nu  s-ar putea spune că nu suntem originali. Slavă domnului, creativitatea nu mi-a lipsit niciodată. Da, da! Văd cum i se  învârt rotițele și caută explicația. Dar nu există nici una. Când vezi ceva expirat, trebuie să înlocuiești și gata!

Ale (rănit dramatic în orgoliul lui de stăpân al casei): - Dar ce  are covorașul meu de baie?!

Li( diplomată in viteză): -E roșu. Ăsta e albastru.

Nu adaug că ce are el în baie e un preș epuizat și fizic și psihic de cel puțin doi ani, după evaluările mele competente. Scot plapuma, hainele de pat, perna, crenguța de brad carpatină și Alex mă privește din ce în ce mai convins că am luat-o razna, dar eu sunt foarte mulțumită de aerul de schimbare pe care îl aduc noile lucruri. Camera iese brusc din aerul de austeritate nepăsătoare, se încarcă pozitiv, strălucește a sărbătoare. Au venit părinții! Să înceapă Crăciunul! Ah, ce bine e! Prin câte am trecut să ajungem aici, dar a meritat! Fiecare neuron prețios! Din rezerva tot mai împuținată. Aoleu, oare câți mai sunt?!

Lili( vizualizând deja viitoarele cadouri): - Să îți aduc „Fundația”?

Alex: -Nu, că vreau să mi-o iau nouă în engleză. Conform noii mele identități.

Lili: - Hai, măi, mamă, nu îți nega străbunele rădăcini strămoșești!

Ale: - Astea-s noile tale învățături?! Prea târziu.

Fiul meu pronunță sententios și prețios aceste cuvinte dramatice, cu un aer lordian, cuvânt de proveniență necunoscută, deși aduce vag cu englezescul „lord”. Și eu i-am adus sarmale! Ajungeau niște fish and chips, de la pub, conform noii lui identități! Auzi, noua lui identitate!Nu știe ca nimic nu e prea târziu și ca eu o să-i aduc oricum cartea. Silly mom ce sunt!

No, nu-i bai! Privesc încântată încăperea împodobită de sărbătoare și simt cum, încet, încet dorul meu nesfârșit se astâmpără, se ascunde, dispare, simt cum sufletul mi se umple de o mulțumire dulce. Nu mai suntem rătăcitori pe planetă. Suntem acasă.

Pentru mame, tați și alți doritori

Puiul mic de om stă în fața lumii. Și e fără apărare. Singurul ecran protector e mama. Cea care trebuie să  filtreze amenințările lumii prin toată ființa ei și să permită trecerea doar a luminii și a zâmbetului. Cea care poartă în ochii ei măsura echilibrului lumii. Cel puțin până când plastilina calda și dulce din mâinile ei se va mai întări un pic. Până va căpăta un pic de putere să respire singură.

Ce se întâmplă când filtrul mamei nu funcționează?! Când, din diverse motive, propriul ei echilibru a fost deja distrus?! De o altă mamă din trecut sau de cine știe ce alte calamități. Când dragostea ei maternă nu e deloc atât de nesfârșită încât să îi poată echilibra sistemul?! Când mama însăși e damaged?! E pe avarie! E colerică, isterică, exagerată, dominatoare, posesivă, indiferentă sau orice altceva în afară de model de echilibru?! Gingășelul mic va fi bombardat cu o alternanță năucitoare de foc și gheață. Între Vezuviu și Himalaya, va supraviețui cum va putea. Mama va fi pe rând, conform toanelor și umorilor, dulce și supraprotectoare, înconjurând copilul cu gingășii exagerate, diminutive și gângureli, chiar și la vârsta adolescenței sau a maturității, comunicându-i neapărat ideea maximei lui importanțe pentru ea, apoi agresivă, explozivă în colericitatea ei, bombardându-l pe „necorespunzătorul cel mic” cu cele mai dure epitete. Copilul de-abia cu o secunda înainte adorat, nu va mai fi suficient de ordonat, de harnic, notele îi vor fi prea mici, orașul sau întreaga lume vor râde de ea că are asemenea copil, defectele lui vor fi imense și incomensurabile. Copilul nu știu cui sau propriul frate vor fi mai lăudați, dați ca exemple pozitive și vor intra în grațiile deznădăjduite ale acestei mame disperate. Să nu mai vorbim de propoziția emblematică:”Pe vremea mea, eu…”. Propoziție care te poate scoate din minți. Complet fără sens! Ce rost are să vorbim de alte timpuri?! Acestea sunt vremuri unice și grele. Atât de grele! În care omul se pierde de om. Se pierde chiar de sine. Dar vremurile au fost oare vreodată  altfel?!

Comportamentul oscilant al mamei nu va face decât să destabilizeze copilul pe viață. Supus unor șocuri repetate, va tot rătăci chinuitor între:„Mă iubește? Mă disprețuiește?!”. Își va construi drumurile în funcție de groaznica întrebare:”Ce să fac ca să câștig iubirea mamei?!” Negăsind raspunsul, căci ceea ce nu este, nu este. Singura întrebare corectă nu va mai fi pusă niciodată. Nu va mai fi timp pentru  „Cine sunt eu?!”. Nu într-o singură viață de om.

Rezultatele evidente ale tratamentului aplicat de cea mai importantă persoană din viața copilului?! Inițial, mica formă informă va crede tot ce i se spune. Că nu e bun de nimic, că nu e în stare, că nu o va mulțumi niciodată! Posibil să creada asta toată viața lui. Ditamai adultul, poate o somitate în domeniul lui, ascunzând pe undeva un copilaș temător și îngrijorat că mama lui nu îl place suficient ca să fie mulțumită. Înfricoșat să se arunce în orice încercare nouă a vieții pentru că odată i-a spus lui mama că nu e bun de nimic. Că viața e plină de oameni răi care vor râde de el, îl vor batjocori. Va întoarce capul mereu spre mama, așteptându-i aprobarea, iubirea niciodată câștigată. Mama, de multe ori „ analfabetă” va privi mereu cu ochi inchizitorial asupra vieții lui, nevăzând nici marile realizări profesionale, nici evoluția personală. Privirea ei neîmplinită va vedea doar „necorespunderea”.

Omul, respectiv dragul de copilaș, e o ființă adaptabila. E un supraviețuitor. Între „fetița mea e atât de cuminte, ne înțelegem ca două prietene” și „Cât de proastă poți să fii să faci așa ceva, nesimțito și obraznico?!”, copilul se va adapta. Va supraviețui. Va metaboliza. Întâi va construi, cu mâinile lui micuțe, fragilo-transparente, o ușă mare de oțel și piatră, între el și restul lumii. Apoi încă una și încă una. Va încuia miezul acela sensibil și atât de dureros să nu-l mai vadă nimeni. Să nu mai știe de suferința aceea năucitoare și pulsândă. Va ascunde cheia. Atât de bine, că s-ar putea să n-o mai găsească niciodată. Protejat de asalturile oscilante, ascuns sieși de sine însuși. Va privi cu ochii goi orice încercare de străpungere spre emoția pură. Nimeni nu va mai călca cu bocancii, cu țintele prin sufletul lui gol. Nu va mai sta niciodată dezvelit în pulsația cruda a sentimentelor.

În funcție de resursele fiecăruia, de natura agresivității mamei, copilașii originari nu mai sunt deloc originali. Seamănă atât de mult între ei, încât permit încadrarea în tipologii. Sunt copilașii standard. Îmi rup inima.

Copilul-cameleon. Atât de versatil. Manipulator. Îți va oferi ce vrei să îți ofere. O face inconștient, acesta e mecanismul lui de apărare. Daca mama -„mediul lui înconjurător”- e prost dispusă, va fi și el prost dispus, susținând-o în încercarea ei de a înnegri lumea. Va veni și îi va furniza povești( adevărate sau nu) care vor confirma punctul ei de vedere. Colegii vor fi invidioși, răzbunători, profesorii nemernici, toată școala, toată lumea o nenorocire! Niște proști și niște răi cu toții! Daca mama are persoane pe care nu le suportă, va născoci povești ce îi vor alimenta mamei ostilitatea. Sau va reinterpreta. Realitatea se aliniază de multe ori cum vrem noi. Vedem ceea ce vrem să vedem. Copilașul cameleon e oglinda mamei. Cu timpul, va învăța să faca așa cu toți adulții. Va simți cu acuitate cele mai ascunse dorințe ale lor și le va furniza exact imaginile pe care aceștia și le vor dori. Va manipula cu mai multă sau mai putină măiestrie, îi va învârti pe toți pe degete. Își va schimba ideile și dedicarea la fel ca hainele. Îi vedem pe toți în jurul nostru. Peste tot. Cameleoni adulți ascunzând în spatele  nenumăratelor straie imaginea dezechilibrată a mamelor. Oglinda ei deformatoare.

Copilul-scorpion. Rebelul. Va fi contra numai pentru a te enerva, a te scoate din minți, a te destabiliza, așa cum ai făcut-o și tu! Își va face tatuaje, piercinguri, va alege experiențe aproape anihilante încercând să te șocheze. Încercând să mai simtă ceva. Va avea o părere atât de proastă despre sine, încât cu greu se va mai recupera vreodată. Tot timpul mânios, va fi uneori chiar mai isteric decât tine, mama lui; te va privi atât de dușmănos , încât vei începe să te întrebi cu voce tare unde a dispărut copilașul cel dulce de ieri. Atât de supus, atât de ascultător, încât puteai să faci orice cu el. Acum toți se plâng de el, absolut toți, în afară de gașca cu care s-a înhăitat. Drumul coboară atât de repede în jos, încât nu se știe dacă mai poate fi oprit. Numai spini, va arunca flăcări la orice tentativă de a-l aduce pe „calea cea bună”. În esență nesigur, pentru că încrederea în sine i-a fost sabotată permanent, în ciuda tatuajelor și a viciilor afișate, va fi ușor de întors spre rău de către oricine, va privi nesigur spre valorile lumii, neștiind care sunt false și care veritabile. Se va opune din reflex la orice adiere a binelui, pentru că în sinea lui știe foarte bine adevărul. Nu e bun de nimic. Nu suficient, oricum.

Copilul-floarea soarelui. Cel care va face orice îi spui, și nu numai dacă îi spui. Care va anticipa orice dorință a ta și va sări să o îndeplinească, uitând complet de dorințele lui. Vrei să aibă numai nota zece?! Va învăța zi și noapte pentru asta. Pentru a smulge un zâmbet de pe buzele tale. Vrei să performeze la șah, vioară, tenis sau mai știu eu ce?! Va performa, cu pretul copilăriei și al zâmbetului, uneori cu prețul sănătății lui. Chiar va plusa, va veni în calea dorințelor tale, privindu-te cu ochii mari, cerșindu-ți aprobarea, admirația. E atât de bun, încât nu îți vine să crezi. Ce dacă exercită un control atât de feroce, atât de consumant, încât în curând va fi doar o mască de clovn zâmbăreț, uitând să râdă sincer, să țipe, să alerge. Să strice. Neștiind să se certe cu tine pentru drepturile lui. Docilitatea lui te va induce în eroare și, dacă prin absurd, va răsări cu adevărat cândva, transformându-se în foc și pară și explozie solară, tu, mama lui, obișnuită cu micuța floare a soarelui, s-ar putea să îl renegi, nerecunoscând nimic din tăișul frunzelor lui. Doar ai cultivat blândețe și ascultare, nu ascuțiș și împotrivire! Ce-au făcut cu copilul tău?!

Copilul-zid. Deprimat, indiferent. Nu-l mai interesează nimic, nu vrea să faca nimic, doar să-l lași în pace. Toate resursele lui s-au consumat pe construirea fortăreței ce-i înconjoară inima. Nu mai are energie pentru nimic altceva. Totul i se pare fără sens. Nu poate să se urnească în nici o direcție. Zemflemeaua face casă bună cu îndepărtarea de tot și de toate. E singuratic și fără busolă. Deznădejdea lumii apasă greu pe umerii lui fragili. Te privește cu ochii goi și singura dată când se activeză, când pare să trăiască și să simtă ceva e în mijlocul unui joc pe calculator și lumea reală e atât de departe, pe cât poate el să o arunce. E atât de greu să îl interesezi, încât a-l învăța ceva pare o fata morgana complet lipsită de sens și direcție. E ca o rătăcire în deșert. E placid, e fără opinii, e în număr din ce în ce mai mare. Nu se implică în nimic. Nu poate nici să ridice o hârtie de pe jos. Nu are putere să o vadă. Zidurile care îi înconjoară inima și mintea se tot multiplică și cufundă lumea în gri. Plumbul i se atârnă de aripi și i le încremenește pe vecie. Nu poți vorbi cu el, nu știe cuvinte.

 

În toate aceste variante și poate în nenumărate altele, frumoasele posibilități, virtuala devenire a copilului au dispărut. Înainte de a prinde puteri, înainte de a crește. Bonzaiul din sufletul lui s-a chircit cu totul. Ceea ce a rămas e o personalitate răsucită, modificată, un măslin straniu și contorsionat, chinuindu-și ramurile spre același soare egocentric: aprobarea maternă. Neputând niciodată să se desprindă. Să înflorească. Să dea rod.

Unde e copilul- adult vesel, liber să spună ce gândește, luptând cu vântul să-și aleagă calea?! Liber să se certe cu tine, mama lui, convins fiind că nimeni, nimic în întreaga lume nu i-ar putea răpi dragostea ta?! Convins până în străfunduri, până în rărunchi că nu trebuie să te convingă, nu trebuie să te câștige, nu trebuie să lupte pentru iubirea ta. Știind în ADN-ul lui că iubirea ta e singura pe care nu o să o dezamăgeasca niciodată. Unde e cel liber să fie el însuși?! Să fie furtună și adiere lină, curcubeu sau păpădie?!

 Bietele mame, poate nevinovate în intențiile lor, dând tot ceea ce cred ele că e mai bun, încercând să acopere cu viața copilașului vise din propria lor inimă, vise transferate strâmb asupra fragilei flori însetate de iubire și ocrotire. La școală poate nu au avut rezultate nemaipomenite, dar vor ca el, copilașul lor unic să fie cel mai bun. Nu-și amintesc deloc despre propriile realizări, dar acum vor! Vor cu adevărat! Pentru că sunt mame atât de bune, încât își doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor. Ce dacă nu pot fi exemplu personal?! Au învățat din propriile lor greșeli. El de ce să mai facă greșeli?! Pot răni, pot modifica, pot condiționa tot viitorul copilului. Cu perseverență și dedicare. Cu iubire. Cu sacrificiu de sine. Căci nimeni nu e mai dedicat ca o mamă care se sacrifică, care nu mai respiră decât pentru copilul ei. Care nu are alt sens în viață. Care a fost așa de rău terminată de proprii ei părinți sau de întâmplările vieții ei, încât în sfârșit trebuie să facă ceva bine! Acest copil va fi ceea ce trebuie să fie! Nu înțelege, draga de ea, că ceea ce îi trebuie copilului ei e o mamă care își vede de viața ei, care trăiește prin ea, care nu își atârnă tot echilibrul de mica ființă care îi crește prin preajmă. Care e puternică în sine, nu prin copilul ei. Care nu sufocă. Care nu oscilează. Care permite înflorirea bonzailor și a curcubeielor.

Și lanțul se propagă deteriorat din za în za, din secol în secol, din mamă în mamă. Generații după generații de cameleoni versatili, scorpioni răutăcioși, ziduri incolore și flori ale soarelui docile și arse de soare.

Numai mamă să nu fii! Căci toată responsabilitatea lumii viitoare se strivește de umerii tăi! 

Berzele din sufletul nostru

Familia poate fi atât de frumoasă, una din frumusețile acestei lumi.

Am visat o viață la clanul acela uriaș de tip italian sau grec, mult, gălăgios, sufletist, dornic să știe totul, curgând în aceeași direcție, intonând același cântec, în ciuda notelor uneori disonante.

Familia râzând, adunată în jurul meselor revărsate, fiecare strop de apă căzând limpede în apa mare a întregului. Și întregul copleșind totul. Fiecare gata să sară în ajutor, să zâmbească, să se certe, să plângă. Dar toate împreună. O condiție a supraviețuirii. Probabil în sufletul meu o reminiscență din ere preistorice.

Berzele sunt și ele atât de frumoase. Îmi plac berzele. În zilele calde ale tuturor călătoriilor mele, de primăvara  târziu și până toamna devreme, ele sunt acolo, în aceleași cuiburi uriașe, cățărate în vârf de stâlpi. Trecem cu mașina, mereu la drum, și încep să strig încântată:”Uite berzele!”. Uneori două, trei sau una. Stând acolo, pur și simplu. Înalte și semețe, cocostârci superbi deasupra lumii.

Pleacă, zboară prin tot locul, știind  întotdeauna drumul înapoi. Spre casă. Îmi umplu sufletul de bucurie, bucuria întâlnirii mele cu mine însămi. Metaforă a călătorului. Și mereu mă încarc de uimirea întâlnirii cu zborul lor alb, cu permanența cuibului lor uriaș.

Și eu, ca și ele. Cu încăpățânare și pricepere de artizan, am pus pai cu pai, frunză cu frunză, fir de iarbă lungă lângă fir. Ridicând cuibul familiei, în vârf de stâlp. Și tot universul era proptit de stâlpul meu. Eu mereu acolo, ajutând, crescând, iubind. Construind clipă de clipă. Nerenunțând. Luptând. Îndurând și râzând. Un cuib construit din fiecare pană a mea, smulsă direct din carne, din puful jupuit, din bucățele de inimă.

Am fost barză în sufletul meu, atâția zeci de ani. Neplecând nici măcar în țările calde. Captivă într-un univers fals. Dar acum a venit timpul să plec din frigul ăsta. E iarnă pe vecie aici. E timpul să-mi iau zborul. Mi-am dărâmat cuibul și mi-am împrăștiat penele vechi și arse în  cele patru vânturi.

Închid ochii și simt iubirea caldă care îmi inundă inima. Apa vie a sufletului meu. Pe toți aceștia am vrut să îi iubesc, să îi protejez, să îi apăr de fulgere și ploi cu aripa mea ivorie, cu ciocul meu roșu, să le fac casă în inima mea, să le dăruiesc tot ce am. Dar am greșit. Am eșuat. Zbor și greșeala mea e mare cât cerul. Sute de zile am crezut că e vina mea că ei nu au văzut frumusețea zborului meu, albul gândului și al inimii mele. E vina mea că mi-au văzut doar greșelile. Atâtea zile în care am crezut că aș fi putut face altfel. Dar acum mi-a trecut.

Ce, eu n-am văzut mereu greșelile lor?! Măruntele, meschinele, jalnicele lor greșeli. Și nu le-am măturat pe toate cu uriașa mea aripă învolburată?! Nu mi-au greșit mereu și mereu, iar eu doar le-am făcut umbrele de soare și de ploaie din penele mele larg desfăcute?!

Vina mea e că am zburat prea jos, încercând să respir aerul lor viciat. Târându-mi aripile prin praf.

Nu le-a plăcut că sunt albă și am suflet de călător. Că sunt puternică și semeață și zbor înalt și frumos. Nu le-a plăcut că sunt atât de răbdător statornică, că înghit toate broaștele sufletului lor mărunt plin de ipocrizii și falsitate, invidie și ranchiună. Nu le-a plăcut că încerc să luminez viețile lor de câini. Că zâmbesc și zbor mai departe. Că mă tot întorc și vreau să le dau penele mele albe. Că mereu mă ridic după vorbele lor pline de răutăți și gunoaie. Că mereu iubesc și nu am pic de ură în iubirea mea.

Fac cercuri tot mai largi deasupra cuibului risipit și de-acum istorie. Deasupra rămășițelor spulberate de oameni. De cei pe care i-am crezut ai mei.

Am să zbor departe, atât de departe. Zările argintii mă așteaptă. Am să înghit doar fluturi și pești albaștri. Am să construiesc alt cuib. Am să stau acolo, singură sau nu, păzind înălțimile din sufletul meu și nimeni, niciodată nu o să mai poată folosi minciuna în regatul meu.

Berzele din sufletul nostru trăiesc în vârful stâlpilor lumii. Uneori știu mai bine ca noi.