E vară. E bine. E cu nepoți.
Lili: - Ce ați vrea să facem azi, copilașii mei?
Alina( meditativă):- Eu aș vrea să fac un puzzle!
Lili: - Ai înțeles că e un puzzle de 1000 piese?! E destul
de greu de făcut. Eu si Cristi am făcut vreo lună la unul!
David( împingându-și
bărbia în față și scoțând pieptul înainte, apăsat): - Noi știm să facem puzzle!
Eu îl fac într-o oră!
Lili( râzând, căci își
recunoaște fratele în această variantă minusculă înfiptă în mijlocul lumii): - Bine,
David. Nu e frumos să faci pariuri, dar hai să facem noi doi un pariu! Vrei?!
David( dulce, inocent
și nepresimțind pericolul care se apropie cu pași repezi): -Daaaa.
Lili:- Dacă tu faci puzzle-ul într-o oră, eu îți
îndeplinesc ce dorință vrei tu. Îți dau ce vrei tu.
David( cu ochii strălucind) :- Îmi dai un cola pe zi!
Lili: - Îți dau 2 litri de cola pe zi.
Alina( agilă, feminină,
presimțind că ceva nu e în regulă): - Și dacă tu câștigi?
Lili: - Atunci el face ce doresc eu! Hm... de exemplu, mănânca o roșie, bea lapte, bea un shake din fructe amestecate....
Lili: - Atunci el face ce doresc eu! Hm... de exemplu, mănânca o roșie, bea lapte, bea un shake din fructe amestecate....
David( oripilat la maximum de asemenea perspective
catastrofice): - Bine! Dar oricum îl fac într-o oră!
Lili( care e în stare
de orice ca să își hrănească nepoții sănătos): - Când o să aud un zgomot mare
din cameră, o să știu că David a aruncat cu puzzle-ul de pereți! Și că e timpul
să pregătesc ceva bun de mâncare!! Ah, ce bunătăți o să vă pregătesc! Și fructe,
și legume!
Mă privesc amândoi de
jos în sus, unul zâmbind nițel îngâmfat, celălalt cu ochii rotunzi de spaime
încă neconcretizate. Copilăria lor e tangibilă, încărcată de esența tuturor
frumuseților și posibilităților. Fermecătoare. Trepidează de nerăbdare să îi
dovedească mătușii, acestui adult cu zâmbet atotștiutor ca ei au dreptate, că
ei se descurcă, ca lumea nu e decât o joacă și poate fi ordonată chiar și
într-o oră!
Intrăm în cameră și le
răstorn piesele pe suport. Instantaneu, ochii sclipicioși de veselie se aburesc și maxilarele alunecă
ușor spre podeaua inundată de 1000 de bucățele mici, informe.
Nu și-au imaginat așa ceva! Nu au crezut că lumea e așa de grea! Dar David e
curajos! Foarte curajos Mereu în luptă
cu Goliath! David nu se lasă! Strângând din dinți se apucă să întoarcă
cartonașele. Comentând că ale lui de acasă erau mai mari, nu în halul ăla de
mititele! Ce e cu prostia asta! Așa arată un puzzle serios?!
Nu pot decât să îl
admir. Stau pe margine și urmăresc încăpățanarea cu care încearcă și tot
încearcă să înțeleagă ceva din piesele de neînțeles. Simt cum eu personal mi-aș
lua câmpii și aș abandona, fugind pe coclauri dar nu, nu David! El e puternic. Pare
atât de fragil, dar uite ce se ascunde dincolo de cei 12 ani ai lui. Putere
încă neînflorită, în stare pură. Incredibil. Aproape îmi vine să îmi scot
pălăria în fața perseverenței lui. E o cauză pierdută. Dar el luptă.
Cu viziunea muncii
apocaliptice ce o așteaptă, văzând clar capcana și lipsa de speranță a jocului,
Alina, înțeleaptă, exclamă : „Ți-a trebuit să faci pariu!”
David( asumându-și până
la capăt alegerea și încă zâmbind ghiduș): - Lasă că eu o să vomit când mănânc
roșia!
Mă uit de la unul la altul, admirându-le în secret
calitățile atât de diferite. Văzând viitorul și oamenii minunați care au să
răsară. Bucurându-mă de prezent.
Îmi plac nepoții mei.
Sunt grozavi.