Puiul mic de om stă în fața
lumii. Și e fără apărare. Singurul ecran protector e mama. Cea care trebuie
să filtreze amenințările lumii prin
toată ființa ei și să permită trecerea doar a luminii și a zâmbetului. Cea care
poartă în ochii ei măsura echilibrului lumii. Cel puțin până când plastilina
calda și dulce din mâinile ei se va mai întări un pic. Până va căpăta un pic de
putere să respire singură.
Ce se întâmplă când filtrul mamei
nu funcționează?! Când, din diverse motive, propriul ei echilibru a fost deja
distrus?! De o altă mamă din trecut sau de cine știe ce alte calamități. Când
dragostea ei maternă nu e deloc atât de nesfârșită încât să îi poată echilibra
sistemul?! Când mama însăși e damaged?! E pe avarie! E colerică, isterică,
exagerată, dominatoare, posesivă, indiferentă sau orice altceva în afară de
model de echilibru?! Gingășelul mic va fi bombardat cu o alternanță năucitoare
de foc și gheață. Între Vezuviu și Himalaya, va supraviețui cum va putea. Mama
va fi pe rând, conform toanelor și umorilor, dulce și supraprotectoare,
înconjurând copilul cu gingășii exagerate, diminutive și gângureli, chiar și la
vârsta adolescenței sau a maturității, comunicându-i neapărat ideea maximei lui
importanțe pentru ea, apoi agresivă, explozivă în colericitatea ei,
bombardându-l pe „necorespunzătorul cel mic” cu cele mai dure epitete. Copilul
de-abia cu o secunda înainte adorat, nu va mai fi suficient de ordonat, de
harnic, notele îi vor fi prea mici, orașul sau întreaga lume vor râde de ea că
are asemenea copil, defectele lui vor fi imense și incomensurabile. Copilul nu
știu cui sau propriul frate vor fi mai lăudați, dați ca exemple pozitive și vor
intra în grațiile deznădăjduite ale acestei mame disperate. Să nu mai vorbim de
propoziția emblematică:”Pe vremea mea, eu…”. Propoziție care te poate scoate din minți. Complet fără sens! Ce rost are să vorbim de alte
timpuri?! Acestea sunt vremuri unice și grele. Atât de grele! În care omul se
pierde de om. Se pierde chiar de sine. Dar vremurile au fost oare vreodată altfel?!
Comportamentul oscilant al mamei
nu va face decât să destabilizeze copilul pe viață. Supus unor șocuri repetate,
va tot rătăci chinuitor între:„Mă iubește? Mă disprețuiește?!”. Își va construi
drumurile în funcție de groaznica întrebare:”Ce să fac ca să câștig iubirea
mamei?!” Negăsind raspunsul, căci ceea ce nu este, nu este. Singura întrebare
corectă nu va mai fi pusă niciodată. Nu va mai fi timp pentru „Cine sunt eu?!”. Nu într-o singură viață de
om.
Rezultatele evidente ale
tratamentului aplicat de cea mai importantă persoană din viața copilului?!
Inițial, mica formă informă va crede tot ce i se spune. Că nu e bun de nimic,
că nu e în stare, că nu o va mulțumi niciodată! Posibil să creada asta toată
viața lui. Ditamai adultul, poate o somitate în domeniul lui, ascunzând pe
undeva un copilaș temător și îngrijorat că mama lui nu îl place suficient ca să
fie mulțumită. Înfricoșat să se arunce în orice încercare nouă a vieții pentru
că odată i-a spus lui mama că nu e bun de nimic. Că viața e plină de oameni răi
care vor râde de el, îl vor batjocori. Va întoarce capul mereu spre mama,
așteptându-i aprobarea, iubirea niciodată câștigată. Mama, de multe ori „
analfabetă” va privi mereu cu ochi inchizitorial asupra vieții lui, nevăzând
nici marile realizări profesionale, nici evoluția personală. Privirea ei
neîmplinită va vedea doar „necorespunderea”.
Omul, respectiv dragul de
copilaș, e o ființă adaptabila. E un supraviețuitor. Între „fetița mea e atât
de cuminte, ne înțelegem ca două prietene” și „Cât de proastă poți să fii să
faci așa ceva, nesimțito și obraznico?!”, copilul se va adapta. Va supraviețui.
Va metaboliza. Întâi va construi, cu mâinile lui micuțe, fragilo-transparente,
o ușă mare de oțel și piatră, între el și restul lumii. Apoi încă una și încă
una. Va încuia miezul acela sensibil și atât de dureros să nu-l mai vadă
nimeni. Să nu mai știe de suferința aceea năucitoare și pulsândă. Va ascunde cheia.
Atât de bine, că s-ar putea să n-o mai găsească niciodată. Protejat de asalturile
oscilante, ascuns sieși de sine însuși. Va privi cu ochii goi orice încercare
de străpungere spre emoția pură. Nimeni nu va mai călca cu bocancii, cu țintele
prin sufletul lui gol. Nu va mai sta niciodată dezvelit în pulsația cruda a
sentimentelor.
În funcție de resursele fiecăruia,
de natura agresivității mamei, copilașii originari nu mai sunt deloc originali.
Seamănă atât de mult între ei, încât permit încadrarea în tipologii. Sunt
copilașii standard. Îmi rup inima.
Copilul-cameleon. Atât de
versatil. Manipulator. Îți va oferi ce vrei să îți ofere. O face inconștient,
acesta e mecanismul lui de apărare. Daca mama -„mediul lui înconjurător”- e
prost dispusă, va fi și el prost dispus, susținând-o în încercarea ei de a înnegri
lumea. Va veni și îi va furniza povești( adevărate sau nu) care vor confirma
punctul ei de vedere. Colegii vor fi invidioși, răzbunători, profesorii
nemernici, toată școala, toată lumea o nenorocire! Niște proști și niște răi cu
toții! Daca mama are persoane pe care nu le suportă, va născoci povești ce îi
vor alimenta mamei ostilitatea. Sau va reinterpreta. Realitatea se aliniază de
multe ori cum vrem noi. Vedem ceea ce vrem să vedem. Copilașul cameleon e
oglinda mamei. Cu timpul, va învăța să faca așa cu toți adulții. Va simți cu acuitate
cele mai ascunse dorințe ale lor și le va furniza exact imaginile pe care aceștia
și le vor dori. Va manipula cu mai multă sau mai putină măiestrie, îi va
învârti pe toți pe degete. Își va schimba ideile și dedicarea la fel ca
hainele. Îi vedem pe toți în jurul nostru. Peste tot. Cameleoni adulți
ascunzând în spatele nenumăratelor
straie imaginea dezechilibrată a mamelor. Oglinda ei deformatoare.
Copilul-scorpion. Rebelul. Va fi
contra numai pentru a te enerva, a te scoate din minți, a te destabiliza, așa
cum ai făcut-o și tu! Își va face tatuaje, piercinguri, va alege experiențe
aproape anihilante încercând să te șocheze. Încercând să mai simtă ceva. Va
avea o părere atât de proastă despre sine, încât cu greu se va mai recupera
vreodată. Tot timpul mânios, va fi uneori chiar mai isteric decât tine, mama
lui; te va privi atât de dușmănos , încât vei începe să te întrebi cu voce tare
unde a dispărut copilașul cel dulce de ieri. Atât de supus, atât de ascultător,
încât puteai să faci orice cu el. Acum toți se plâng de el, absolut toți, în
afară de gașca cu care s-a înhăitat. Drumul coboară atât de repede în jos,
încât nu se știe dacă mai poate fi oprit. Numai spini, va arunca flăcări la
orice tentativă de a-l aduce pe „calea cea bună”. În esență nesigur, pentru că
încrederea în sine i-a fost sabotată permanent, în ciuda tatuajelor și a
viciilor afișate, va fi ușor de întors spre rău de către oricine, va privi
nesigur spre valorile lumii, neștiind care sunt false și care veritabile. Se va
opune din reflex la orice adiere a binelui, pentru că în sinea lui știe foarte
bine adevărul. Nu e bun de nimic. Nu suficient, oricum.
Copilul-floarea soarelui. Cel
care va face orice îi spui, și nu numai dacă îi spui. Care va anticipa orice
dorință a ta și va sări să o îndeplinească, uitând complet de dorințele lui.
Vrei să aibă numai nota zece?! Va învăța zi și noapte pentru asta. Pentru a
smulge un zâmbet de pe buzele tale. Vrei să performeze la șah, vioară, tenis
sau mai știu eu ce?! Va performa, cu pretul copilăriei și al zâmbetului, uneori
cu prețul sănătății lui. Chiar va plusa, va veni în calea dorințelor tale,
privindu-te cu ochii mari, cerșindu-ți aprobarea, admirația. E atât de bun,
încât nu îți vine să crezi. Ce dacă exercită un control atât de feroce, atât de
consumant, încât în curând va fi doar o mască de clovn zâmbăreț, uitând să râdă
sincer, să țipe, să alerge. Să strice. Neștiind să
se certe cu tine pentru drepturile lui. Docilitatea lui te va induce în eroare
și, dacă prin absurd, va răsări cu adevărat cândva, transformându-se în foc și
pară și explozie solară, tu, mama lui, obișnuită cu micuța floare a soarelui,
s-ar putea să îl renegi, nerecunoscând nimic din tăișul frunzelor lui. Doar ai
cultivat blândețe și ascultare, nu ascuțiș și împotrivire! Ce-au făcut cu
copilul tău?!
Copilul-zid. Deprimat,
indiferent. Nu-l mai interesează nimic, nu vrea să faca nimic, doar să-l lași în
pace. Toate resursele lui s-au consumat pe construirea fortăreței ce-i
înconjoară inima. Nu mai are energie pentru nimic altceva. Totul i se pare fără
sens. Nu poate să se urnească în nici o direcție. Zemflemeaua face casă bună cu
îndepărtarea de tot și de toate. E singuratic și fără busolă. Deznădejdea lumii
apasă greu pe umerii lui fragili. Te privește cu ochii goi și singura dată când
se activeză, când pare să trăiască și să simtă ceva e în mijlocul unui joc pe
calculator și lumea reală e atât de departe, pe cât poate el să o arunce. E
atât de greu să îl interesezi, încât a-l învăța ceva pare o fata morgana
complet lipsită de sens și direcție. E ca o rătăcire în deșert. E placid, e
fără opinii, e în număr din ce în ce mai mare. Nu se implică în nimic. Nu poate
nici să ridice o hârtie de pe jos. Nu are putere să o vadă. Zidurile care îi
înconjoară inima și mintea se tot multiplică și cufundă lumea în gri. Plumbul i
se atârnă de aripi și i le încremenește pe vecie. Nu poți vorbi cu el, nu știe
cuvinte.
În toate aceste variante și poate
în nenumărate altele, frumoasele posibilități, virtuala devenire a copilului au
dispărut. Înainte de a prinde puteri, înainte de a crește. Bonzaiul din
sufletul lui s-a chircit cu totul. Ceea ce a rămas e o personalitate răsucită,
modificată, un măslin straniu și contorsionat, chinuindu-și ramurile spre
același soare egocentric: aprobarea maternă. Neputând niciodată să se
desprindă. Să înflorească. Să dea rod.
Unde e copilul- adult vesel,
liber să spună ce gândește, luptând cu vântul să-și aleagă calea?! Liber să se
certe cu tine, mama lui, convins fiind că nimeni, nimic în întreaga lume nu
i-ar putea răpi dragostea ta?! Convins până în străfunduri, până în rărunchi că
nu trebuie să te convingă, nu trebuie să te câștige, nu trebuie să lupte pentru
iubirea ta. Știind în ADN-ul lui că iubirea ta e singura pe care nu o să o
dezamăgeasca niciodată. Unde e cel liber să fie el însuși?! Să fie furtună și
adiere lină, curcubeu sau păpădie?!
Și lanțul se propagă deteriorat
din za în za, din secol în secol, din mamă în mamă. Generații după generații de
cameleoni versatili, scorpioni răutăcioși, ziduri incolore și flori ale
soarelui docile și arse de soare.
Numai mamă să nu fii! Căci toată
responsabilitatea lumii viitoare se strivește de umerii tăi!